ICCJ. Decizia nr. 3903/2011. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 3903/2011
Dosar nr. 13961/3/2009
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2011
Asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 800/F/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-au hotărât următoarele:
În baza art. 334 C. proc. pen. s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor inculpatului I.A. din infracţiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) în infracţiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul I.A., cetăţenia română, studii - liceul, fără antecedente penale - la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals de declaraţii.
În baza art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplic. art. 74 lit. a), 76 lit. e) C. pen. a condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru infracţiunea de determinare la săvârşirea falsului intelectual.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii celor patru pedepse aplicate, s-a dispus ca inculpatul I.A. să execute pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
S-a constatat că inculpatul a fost cercetat în stare de libertate.
S-a luat act că partea vătămată SC M.C.M. SRL nu s-a constituit parte civilă în cauză.
Au fost admise în parte, pretenţiile civile formulate de părţile civile T.Ş. şi D.S.G.
În baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul să plătească celor două părţi civile, suma de 10.000 euro, câte 5.000 euro fiecăreia, în echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor materiale solicitate de părţile civile.
În baza art. 348 C. proc. pen. s-a dispus anularea contractului falsificat de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 16 iunie 1996 între vânzătorul S.Ş. şi inculpatul I.A., în calitate de cumpărător, autentificat sub nr. 3050 la Biroul Notarului Public N.I., precum şi a contractului de vânzare -cumpărare încheiat la data de 27 10.2005 între inculpatul I.A. în calitate de vânzător şi SC M.C.M. S.R.L, în calitate de cumpărător, autentificat la Biroul Notarului Public G.G., sub nr. 1010.
S-a respins cererea de obligare a părţilor civile către partea vătămată SC M.C.M. S.R.L la plata cheltuielilor judiciare efectuate de aceasta.
Inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bucureşti a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În luna octombrie 2005, petenţii T.Ş.G. şi D.S.G., au formulat o plângere penală prin care au arătat că numitul I.A. a vândut SC M.C.M. SRL reprezentată de numitul O.A.C. terenul situat în Bucureşti, în suprafaţă de 850 m2 deşi în realitate, acesta ar fi proprietatea lor, fiind dobândit prin moştenire de la bunicul lor D.G.
Ulterior, petentul T.Ş.G. a reclamat notarii publici C.S., M.G.O., A.A.J. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., art. 246 rap. la art. 2481, art. 249 alin. (2), art. 289, art. 290 C. pen., motiv pentru care la data de 19 iunie 2007 s-a propus prin referat, declinarea competenţei de cercetare.
Prin Ordonanţa 1134/P/2007 din 11 septembrie 2007 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru notarii publici enumeraţi mai sus şi disjungerea cauzei faţă de I.A.
Din cercetările efectuate au reieşit următoarele aspecte:
La data de 27 octombrie 2005, a fost autentificat sub nr. 1010/2005 de către notarul public G.G. un contract de vânzare-cumpărare prin care numitul I.A. transmitea SC M.C.M. SRL reprezentată de O.A.C. dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţa de 825 m2 conform actelor, respectiv 867 m2 din măsurători, situat în Bucureşti, pentru suma de 165.000 euro.
La momentul încheierii contractului, numitul I.A. a făcut dovada dreptului de proprietate prin prezentarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3050 din 10 iunie 1996 la Biroul Notarului Public - N.I. (ulterior decedat) şi a extrasului de carte funciară nr. 20475 din 25 octombrie 2005 eliberat de Agenţia Naţională de cadastru şi Publicitate Imobiliară.
Din conţinutul acestui contract de vânzare-cumpărare a rezultat faptul că I.A. a dobândit terenul prin cumpărare de la numitul S.Ş. (persoană ce nu a putut fi identificată în baza de date, conform adresei Serviciului Public Comunitar de Evidenţa Persoanelor al judeţului Ilfov) pentru suma de 80.000.000 lei. Referitor la modul în care acesta din urmă a dobândit, la rândul său, imobilul era menţionată cumpărarea de la P.N. şi P.M., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 17120/1959 autentificat de Tribunalul Ilfov.
Cu privire la contractul încheiat între S.Ş. şi I.A., s-a reţinut potrivit adreselor de la arhiva camerei notarilor publici că încheierea de autentificare a pretinsului act de vânzare-cumpărare nr. 3050 din 16 iunie 1996 nu corespunde realităţii, pentru că, în această arhivă, la numărul indicat figurează declaraţia unei persoane fizice. Mai mult, Biroul Notarial N.I. avea ca locaţie Bd. G.Ş. şi nu şos. O., aşa cum a pretins inculpatul în declaraţiile date.
Data la care a fost încheiat contractul era o zi de duminică, puţin probabil pentru a se perfecta un astfel de contract.
Modul efectiv în care a avut loc încheierea acestui contract a ridicat instanţei serioase semne de întrebare cu privire la veridicitatea existenţei acestuia în condiţiile în care inculpatul, audiat fiind a susţinut că împreună cu S.Ş., după vizionarea terenului şi a documentelor de proprietate s-a deplasat la notarul la care s-a făcut referire mai sus, a rămas în autoturism cu doi nepoţi ai lui S.Ş. să numere banii, reprezentând preţul tranzacţiei de 80.000.000 ROL, în timp ce vânzătorul căruia i-a dat buletinul său de identitate a intrat la notar şi i-a adus în maşină contractul pe care el l-a citit după care în faţa notarului l-a semnat.
Din perspectiva modului în care s-a pretins că acest contract ar fi fost încheiat s-au născut dubii vis-a-vis de metodologia folosită de notar, fiind puţin probabil şi credibil ca prezenţa cumpărătorului să fie semnalată în faţa notarului doar la momentul semnării în timp ce plata preţului să se fi făcut în autoturism în lipsa notarului.
Mai mult, conform aceloraşi declaraţii ale inculpatului, date inclusiv în faza cercetării judecătoreşti acesta a susţinut că notarul s-a oferit să-i transcrie contractul la judecătorie, contra sumei de 100 dolari SUA, întâlnindu-se ulterior cu acesta şi discutând la telefon, fiind surprinzător însă că numitul I.A. în ciuda aspectelor relatate nu a fost în măsură nici la momentul judecăţii dar nici la momentul urmăririi penale, moment mai apropiat de pretinsele fapte, să indice un număr de telefon al acestui notar.
Un alt element ce a probat vinovăţia inculpatului l-a constituit semnătura aplicată de notarul public N.I. ce figurează pe contractul menţionat, semnătură care prin compararea specimenului de semnătură a acestuia nu este reală.
Mai mult, impresiunea ştampilei cabinetului notarului public N.I. nu este reală prin comparaţiile făcute în acest sens.
De asemenea, s-a reţinut ca relevantă în cauză şi impresiunea ştampilei Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti aplicată pe contract şi a numărului 6021 din 19 iunie 1996 sub care se pretinde că ar fi fost transcris în registrul de transcripţiuni, în condiţiile în care la acest număr în registrul transcripţiunilor Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti figurează ipotecă pe un contract de împrumut iar ştampila reală aplicată pentru acea perioadă nu seamănă cu impresiunea de pe contractul nr. 3050/1996 pretins a fi încheiat de I.A.
În afară de cele prezentate s-a impus analizarea şi a câteva elemente referitoare la aşa-zisul vânzător, numitul S.I. în referire la care există date că nu figurează în baza de date a consiliului judeţean Ilfov conform adresei nr. 24615 din 16 ianuarie 2006.
Un alt element l-a reprezentat istoricul dobândirii terenului deţinut anterior acestei pretinse vânzări dintre S.Ş. şi I.A., de către numitul S.Ş. care conform contractului numărul 3050/1996 ar fi fost dobândit prin cumpărare de la soţii P.N. şi P.M. conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 17120/959 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat.
Prima observaţie legată de acest istoric a fost că, potrivit răspunsului dat de M.A.I. - Arhivele Naţionale, Serviciul Relaţii cu Publicul conform adreselor din 21 ianuarie 2006 respectiv din 13 ianuarie 2006, a rezultat faptul că Tribunalul Ilfov a funcţionat numai până în anul 1952, astfel că în anul 1959 când se pretinde că numitul S.Ş. ar fi cumpărat terenul conform contractului nr. 17120, această instanţă nu mai exista.
Cu privire la această suprafaţă de 825 m2 părţile vătămate T.Ş.G. şi D.S.G., pretind că nu a aparţinut niciodată vreunei alte persoane, demonstrând cu înscrisuri că terenul a aparţinut bunicului lor D.G.
Astfel, conform chitanţei sub semnătură privată întocmită la 14 iunie 1966, s-a reţinut că numiţii D.G. şi G.D. au cumpărat suprafaţa de 300 mp, situată în str. T. de la numiţii P.M. şi moştenitorii soţului P.N. defunct.
Prin chitanţa sub semnătură privată încheiată la 15 decembrie 1970, s-a reţinut că D.G. şi G.D. au cumpărat de la D.H. şi D.R. suprafaţa de 300 de mp, situată între str. Z. şi str. T.
Conform chitanţei încheiată la 22 martie 1971, a rezultat că D.G. a mai achiziţionat o suprafaţă de 225 mp în str.T.
Prin testamentul existent s-a reţinut că numitul D.G. a testat în favoarea nepoţilor săi de fiică respectiv T.Ş.G. şi D.S.G. terenul în suprafaţă totală de 850 mp, situat în Bucureşti str. T., testament autentificat la Notarul Public I.T., conform încheierii de autentificare nr. 27018 din 16 decembrie 1994.
Audiate în cauză cele două părţi vătămate constituite părţi civile, T.Ş.G. şi D.S.G., au declarat că defunctul D.G. a cumpărat suprafaţa de 300 mp de la numiţii P.N. şi P.M. şi, ulterior a mai cumpărat suprafaţa de 550 mp, de la D.H. şi D.R., cele două loturi totalizând suprafaţa de 850 mp, pe care aceştia şi-au exercitat posesia în continuu până în anul 2005 când inculpatul le-a tulburat-o.
Fără a discuta legalitatea înscrisurilor sub semnătură privată a terenului (compus din cele două parcele), s-a reţinut însă ca şi element care alături de celelalte invocate demonstrează vinovăţia inculpatului faptul că acesta în momentul încheierii aşa-zisului contract cu S.Ş. a cumpărat toată suprafaţă de 850 mp, pretins a fi fost cumpărată la rândul ei de la cei doi soţi P. printr-un contract care s-a demonstrat că nu este real, în anul 1959 nemaiexistând Tribunalul Ilfov la care se pretinde că ar fi fost înregistrat. Aşadar, în afara acestei inadvertenţe s-a constatat că niciodată soţii P. nu au deţinut această suprafaţă de 850 mp ci doar 300 mp pe care i-au înstrăinat lui D.G. conform chitanţei sub semnătură privată.
Inculpatul audiat, inclusiv în faţa judecătorului după reţinerea spre judecare a prezentei plângeri, a adoptat o atitudine de nerecunoaştere a faptei, în mod constant arătând în esenţă că el este cel înşelat de către cel care s-a pretins a fi proprietarul terenului, numitul S.Ş., fără a putea da însă vreo explicaţie pertinentă pentru seria de inadvertenţe la care a făcut referire mai sus instanţa cu exemplificare la faptul că vânzătorul nu există, că notariatul nu exista acolo, că numărul de încheiere de autentificare nu este real, în evidenţe figurând altceva, că ştampila nu este reală, - lucruri pe care inculpatul pretinde că le-a aflat ulterior.
Mai mult, inculpatul a arătat că din anul 1996 data încheierii contractului şi până în anul 2005, a mers de nenumărate ori la terenul în litigiu dar niciodată nu a văzut părţile vătămate.
Contrar acestei susţineri părţile vătămate constituite părţi civile D.S.G. şi T.Ş. au pretins că posesia terenului le-a fost tulburată abia în anul 2005, când inculpatul I.A. le-a prezentat un înscris prin care pretindea că a cumpărat terenul de la numitul S.Ş., după ce în prealabil venise şi întrebase al cui este terenul. De asemenea, ambele părţi civile au declarat că terenul l-a avut bunicul său începând din anii 1966 - 1970 în posesie permanentă, exercitată ulterior de mama lor şi de ei, nu şi de alţi vecini.
În cauză, s-a procedat şi la audierea martorilor G.E. şi C.R., la propunerea celor două părţi civile, ambii învederând instanţei că sunt vecini cu aceştia şi că au cunoştinţă despre terenul în litigiu. Ambii martori au precizat că terenul a aparţinut defunctului D.G., bunicul părţilor civile (martora G.E. arătând că acesta a cumpărat în anul 1966 de la numiţii P.N. şi P.M. suprafaţa de 300 mp, iar în anul 1970 de la D.H. suprafaţa de 550 mp), teren care a fost folosit în continuu, mai întâi de D.G., ulterior de către cele două părţi civile, până în anul 2000 când terenul a fost ocupat. Totodată, s-a reţinut din depoziţiile martorilor că pe acel teren situat în str. T., vecină cu Z. au fost construite dependinţe, respectiv o magazie, pomi fructiferi şi viţă-de-vie.
În faza de urmărire penală, cele două părţi civile au depus o serie de chitanţe prin care au atestat faptul că impozitele şi taxele la terenul pe care îl deţineau a fost achitat în perioada 2000 - 2005 de către aceştia, pentru ambele roluri.
În cauză s-au emis adrese către Direcţia de Impozite şi Taxe sector 1, care au comunicat referitor la imobilul din str. T., că în evoluţia istorică, rezultă că în anul 1999 au figurat cu rol „Moşt. P.N.";, cu impozitul neachitat, în anii 2000 - 2004 au figurat „Moşt. P.N.";, cu teren şi impozit achitat, iar în anul 2005 au figurat I.A. şi A.I. cu clădire şi teren, cu impozit achitat.
În cursul cercetării judecătoreşti s-a procedat şi la audierea reprezentantului SC M.C.M. SRL numitul O.A.C. care a arătat că actul de vânzare-cumpărare încheiat cu inculpatul s-a realizat în faţa notarului public preţul fiind de 165.000 euro plătit integral.
Martorul a arătat că oferta de cumpărare a găsit-o pe un site de imobiliare şi după ce un agent imobiliar s-a întâlnit cu un angajat de-al său, fiind o ofertă atractivă s-a prezentat şi el ocazie cu care li s-au prezentat actele în original precum şi solicitarea ca plata să fie în numerar, pretextând că inculpatul are o datorie la numitul D.A. (cel care în calitate de reprezentant al inculpatului s-a prezentat la prima întâlnire cu angajatul meu) şi că în acest fel acesta din urmă îşi recuperează datoria.
De asemenea, martorul a arătat că a fost însoţit de către avocat şi că nimic nu li s-a părut în neregulă chiar dacă preţul terenului a fost negociat şi a fost într-adevăr mai mic dar diferenţa nu era foarte mare în raport cu preţul pieţei.
O.A.C. a arătat că la câteva zile după ce a cumpărat şi a dorit să ia în stăpânire terenul cele două părţi civile au pretins că sunt proprietari, astfel că au apărut o serie de neînţelegeri, iar el nu a mai putut construi. Martorul a arătat că într-adevăr a făcut oferta celor două părţi vătămate în sensul cumpărării a câte unui apartament pentru că în anul 2005, dacă ar fi reuşit să construiască ar fi obţinut un profit suficient de mare care să acopere şi acele costuri.
În cauză, s-a procedat şi la audierea angajatului SC M.C.M. SRL numitul B.G.M. care a arătat că el a fost prima dată la vizionarea terenului împreună cu reprezentantul unei societăţi imobiliare şi după ofertă le-au fost puse la dispoziţie contractul, extrasele de carte funciară, certificatul fiscal, preţul părându-i-se în concordanţă cu celelalte terenuri de vânzare.
Analizând toate aceste probe produse şi administrate atât în cursul cercetărilor efectuate în faza de urmărire penală, dar şi cu ocazia cercetării judecătoreşti Tribunalul a constatat că participaţia şi vinovăţia inculpatului au suport probator.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii I.A. părţile civile D.S.G. şi T.Ş.G., precum şi partea vătămată SC M.C.M. SRL.
Inculpatul I.A. a solicitat reindividualizarea pedepsei sub aspectul reducerii cuantumului acesteia şi a modalităţii de executare, în sensul de a i se aplica suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. A mai solicitat aplicarea prevederilor dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin Decizia penală nr. 92/A din 25 martie 2011, a respins ca tardive apelurile declarate de părţile civile T.Ş. şi D.S.G.
Prin aceeaşi decizie au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatul I.A. şi partea vătămată SC M.C.M. SRL împotriva Sentinţei penale nr. 800/F/2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, solicitarea apelantei părţi vătămate SC M.C.M. SRL privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpatul, partea vătămată SC M.C.M. SRL şi părţile civile T.Ş. şi D.S.G.
Prin recursul declarat, inculpatul I.A. a solicitat casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 3859 pct. 2, 10 şi 9 C. proc. pen. în susţinerea recursului, a invocat următoarele critici:
- Instanţa nu a fost legal sesizată, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., sentinţa fiind nulă absolut, întrucât judecătorul nu şi-a întemeiat hotărârea pe baza constatării că probele existente la dosar sunt suficiente, pentru a reţine cauza spre judecare, ci a constatării în considerente că există indicii temeinice de săvârşire a infracţiunilor pentru care s-a efectuat urmărirea penală. Or, există contrarietate între considerente şi dispozitiv, soluţia care se impunea fiind de desfiinţare a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi cu restituirea la procuror pentru completarea urmăririi penale.
Potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen., în situaţia în care neregularitatea nu poate fi înlăturată de îndată, actul de sesizare se restituie celui care l-a întocmit, însă în cauză instanţa nu îl putea restitui, aflându-se într-un conflict.
Pentru acest motiv, instanţa de apel trebuia să admită apelul şi să trimită cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti pentru a completa cercetarea judecătorească.
- A doua critică invocată a constat în nepronunţarea instanţei de apel asupra unei cereri esenţiale, respectiv aplicarea procedurii judecăţii simplificate, pe care instanţa de apel a respins-o, arătând că respingerea cererii nu se impune a fi motivată.
În ce priveşte dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., inculpatul a arătat că acest text de lege este o normă mixtă, cu caracter procesual penal şi de drept substanţial, acesta din urmă fiind prioritar, atâta timp cât există şi norme de drept substanţial, acestea sunt prevalente normelor procesual penale. Drept urmare, instanţa trebuia să constate că în cauză este incident textul art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), întrucât normele care stabilesc alte limite de pedeapsă sunt norme de drept substanţial mai favorabile.
Pentru acest motiv, a solicitat casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
- În subsidiar, a solicitat casarea deciziei şi aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), invocând greşita individualizare a pedepsei, în raport de solicitarea expresă de a se aplica dispoziţiile art. 3201 din C. proc. pen.
Prin recursul declarat de părţile civile, acestea au solicitat respingerea recursului declarat de inculpat, menţinerea sentinţei penale şi obligarea inculpatului la daunele materiale solicitate, cu rămânerea terenului în proprietatea lor.
Prin recursul declarat de partea vătămată SC M.C.M. SRL, aceasta a solicitat casarea ambelor hotărâri şi, reţinând cauza spre rejudecare, în principal, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, cu pronunţarea pe latura civilă dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 347 - 348 C. proc. pen., iar, în subsidiar, achitarea inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât lipseşte urmarea imediată, a pagubei.
În ce priveşte motivul de încetare a procesului penal, a arătat că acesta vizează cele două ipoteze, prevăzute de art. 3859 pct. 172 teza I şi II, decizia fiind contrară legii, iar pe de altă parte, s-a făcut o greşită aplicare a legii. A susţinut că decizia contrazice dispoziţiile art. 23 C. proc. pen., deoarece soluţia Tribunalului Bucureşti a fost de achitare a unui făptuitor, neexistând un act de punere în mişcare a acţiunii penale, astfel că lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, a arătat că, părţile vătămate s-au constituit părţi civile după citirea actului de sesizare.
La data de 23 martie 2010, la solicitarea sa, instanţa a citit actul de sesizare, singurul motiv fiind de a preciza constituirea de parte civilă, care garantează dreptul părţii vătămate de a formula o asemenea cerere şi de a-şi formula apărările. În ce priveşte părţile vătămate T.Ş. şi D.S.G., acestea s-au constituit părţi civile la urmărirea penală, însă nu s-au constituit legal, deoarece nu exista acţiune penală, deci nu putea exista o acţiune civilă.
În ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, a susţinut că în mod greşit s-a dispus anularea contractului, în baza art. 14 alin. (3) teza a treia C. proc. pen. cu referire la art. 998, 999 C. civ., întrucât acest text nu prevede sancţionarea şi posibilitatea instanţei de a anula un înscris. A arătat că este greşită soluţia şi privitor la invocarea textului art. 348 C. proc. pen., care consacră soluţionarea pe cale separată a acţiunii civile, de vreme ce nu există o acţiune penală. Totodată, modul de soluţionare a laturii civile se îndepărtează de legea civilă, întrucât părţile civile pretind că ar fi fost lezat dreptul lor de proprietate, pentru că au moştenit terenul de la o persoană, printr-o chitanţă de mână. Or, actele erau obligatorii a fi efectuate în formă autentică, astfel că nu au vocaţie, un interes legal, actual.
Examinând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:
1. în ce priveşte recursul inculpatului I.A., acesta este fondat, în parte şi urmează a fi admis, în latură penală, dar nu pentru motivele invocate de acesta, ci în ce priveşte greşita schimbare a încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, prin reţinerea şi a art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Înalta Curte constată că în mod greşit prima instanţă a schimbat încadrarea juridică din infracţiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) aflate în concurs real în infracţiunile prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) şi art. 31 alin. (2) rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)
Fapta inculpatului constă în aceea că, folosind un înscris despre care ştia că este fals, contr. 3050 din 16 iunie 1996, a încheiat la 27 octombrie 2005 contractul 1010/2005, inducând în eroare pe cumpărătorul SC M.C.M. SRL, ceea ce întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de uz de fals (art. 291 C. pen.) şi ale infracţiunii de înşelăciune [art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen.].
Deşi nu se face expres referire în hotărâre, s-a reţinut de către Parchet la momentul începerii urmăririi penale în sarcina inculpatului şi infracţiunea de fals în declaraţii, constând în aceea că, la 27 octombrie 2005, la încheierea contractului 1010/2005 a declarat că nu este căsătorit, deşi la acea dată, că şi în 16 iunie 1996 era căsătorit, declaraţie de natură să producă efecte juridice.
Prima instanţă a considerat că fapta inculpatului de a prezenta un înscris fals în baza căruia notarul a încheiat un act ce nu reflectă adevărul reprezintă pe lângă infracţiunea de uz de fals şi participaţie improprie sub forma instigării la infracţiunea de fals intelectual.
Înalta Curte apreciază că, deşi aparent, sunt îndeplinite condiţiile pentru reţinerea art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în realitate legiuitorul a incriminat această acţiune a făptuitorului de a determina pe funcţionar să săvârşească un fals intelectual fără vinovăţie, ca faptă penală distinctă, aceea de uz de fals, constând în folosirea unui înscris despre care cunoaşte că este fals, în vederea producerii de efecte juridice.
A reţine pentru această unică acţiune două infracţiuni aflate în concurs ideal, deşi valoarea căreia i s-ar aduce atingere ar fi aceeaşi, încrederea în înscrisurile destinate să producă efecte juridice, ar însemna o dublă agravare a situaţiei inculpatului.
De aceea, Înalta Curte va înlătura schimbarea de încadrare juridică efectuată de prima instanţă.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., va condamna pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. va condamna pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. va condamna pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals de declaraţii.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., va interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
Recursul inculpatului este fondat şi sub aspectul laturii civile a cauzei, pentru greşita obligare la plata către cele două părţi civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
Raportat la natura infracţiunilor pentru care a fost condamnat inculpatul, se constată că acestea nu sunt infracţiuni contra persoanei, susceptibile de a genera suferinţe psihice care să poată fi convertite patrimonial.
Drept urmare, va fi înlăturată obligarea inculpatului la plata către cele două părţi civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
În ce priveşte critica inculpatului, în sensul că instanţa nu a fost legal sesizată, conform art. 300 alin. (1) C. proc. pen., sentinţa fiind nulă absolut, întrucât judecătorul nu şi-a întemeiat hotărârea pe baza constatării că probele existente la dosar sunt suficiente, pentru a reţine cauza spre judecare, ci a constatării în considerente că există indicii temeinice de săvârşire a infracţiunilor pentru care s-a efectuat urmărirea penală:
Din examinarea actelor dosarului, se constată, într-adevăr, că terminologia uzată în conţinutul încheierii de desfiinţare a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală nu este una corespunzătoare din punct de vedere formal, dispoziţiilor exprese ale textului art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., însă, din analiza considerentelor încheierii, rezultă că judecătorul a făcut referire la probele strânse în cursul urmăririi penale, care începuse iniţial.
Drept urmare, analizând temeinicia soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, judecătorul s-a raportat şi a analizat probele strânse în cursul urmăririi penale, după care a constatat că ele sunt suficiente pentru a reţine cauza spre judecare.
- critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra unei cereri esenţiale, respectiv aplicarea procedurii judecăţii simplificate, cerere respinsă de instanţa de apel:
Potrivit art. 3859 pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.
Din examinarea actelor dosarului, rezultă că inculpatul a solicitat, prin apărătorul său, în cuprinsul motivelor de apel, iar ulterior prin declaraţia din 23 februarie 2011, aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. în faţa instanţei de apel.
Din lecturarea considerentelor deciziei, rezultă că instanţa a supus unei analize succinte această cerere, la pagina 9 din hotărâre, însă nu a omis să se pronunţe asupra cererii formulate de apărătorul inculpatului.
- în ce priveşte susţinerea că dispoziţiile art. 3201 din C. proc. pen. au caracter procesual penal şi de drept substanţial, acesta din urmă fiind prioritar, atâta timp cât există şi norme de drept substanţial, acestea fiind prevalente normelor procesual penale şi că drept urmare, instanţa trebuia să constate că în cauză este incident textul art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), aceasta nu este fondată.
Pentru a fi incidentă aplicarea principiului legii penale mai favorabile, este necesar ca, după săvârşirea infracţiunii şi înainte de judecarea definitivă a cauzei să se fi succedat una sau mai multe legi penale, iar una dintre acestea să conţină dispoziţii mai favorabile cu privire la faptele care constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte (potrivit art. 2 C. pen.).
Este adevărat că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. conţin dispoziţii mai favorabile cu privire la pedeapsa aplicabilă unor infracţiuni, însă acesta este doar un efect al opţiunii pe care o are un inculpat în cadrul procesului penal, cu privire la modul de desfăşurare a judecăţii, procedură care atrage, implicit, beneficii sub aspectul individualizării pedepsei la care îl condamnă instanţa. În consecinţă, dispoziţiile menţionate nu au caracter de lege penală, întrucât, chiar dacă conţin dispoziţii favorabile sub aspectul pedepselor, acestea nu prevăd pedepse mai uşoare ce se aplică oricărui infractor, ci modalitatea în care acestea pot fi stabilite într-un cuantum mai redus de instanţă.
Drept urmare, în mod corect, instanţa a constatat că nu este incident textul art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi că nu sunt întrunite condiţiile expres prevăzute de dispoziţiile art. 320 C. proc. pen., care stabilesc prevalarea de această opţiune a inculpatului doar până la un anumit moment procesual.
2. Recursurile declarate de părţile civile nu sunt fondate.
În prezenta cale de atac, părţile civile nu puteau formula critici decât în ce priveşte respingerea apelurilor lor ca tardiv declarate, orice alte critici pe fondul cauzei fiind formulate omisso medio, întrucât nu au exercitat în termenul legal calea de atac a apelului.
3. În ce priveşte recursul declarat de partea vătămată SC M.C.M. SRL, se constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Referitor la solicitarea de casare a ambelor hotărâri şi, reţinându-se cauza spre rejudecare, în principal, în baza art. 11 pct. lit. a) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., încetarea procesului penal, cu pronunţarea pe latura civilă dacă sunt îndeplinite condiţiile art. 347 - 348 C. proc. pen.
Susţinerea recurentei-părţi vătămate că decizia contrazice dispoziţiile art. 23 C. proc. pen., deoarece soluţia Tribunalului Bucureşti a fost de achitare a unui făptuitor, neexistând un act de punere în mişcare a acţiunii penale, astfel că lipseşte o condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, nu este întemeiată.
Este adevărat că, în cadrul procedurii reglementate de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen., legiuitorul nu a prevăzut expres toate actele procesuale specifice unui proces penal tipic, de învinuire sau inculpare a făptuitorului, de tragere la răspundere penală sau de învestire şi sesizare a instanţei, întrucât această procedură este una atipică.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., rezultă că, odată ce constată că există probe suficiente la dosar şi reţine cauza spre judecare, cauza a trecut deja în faza de judecată, considerându-se implicit că aceasta echivalează cu o parcurgere a fazelor anterioare judecăţii în primă instanţă, respectiv: a fost efectuată urmărirea penală, s-a exercitat acţiunea penală, a fost legal sesizată instanţa şi învestită cu soluţionarea cauzei.
Drept urmare, ajunsă la acest moment procesual, al judecăţii în primă instanţă, deşi formal nu au fost efectuate toate actele procesuale tipice unui proces penal a cărei acţiune penală a fost exercitată, trebuie considerat că acestea au avut loc şi s-a putut păşi în etapa judecăţii.
În consecinţă, constatând că în realitate exista o infracţiune, un învinuit - dat fiind că soluţia procurorului fusese de scoatere de sub urmărire penală -, o manifestare de voinţă în sensul reparării unei pagube şi probe suficiente în acest sens, acestea capătă retroactiv valoarea unor acte procesuale, respectiv de exercitare a unei acţiuni penale, de constituire de parte civilă şi, implicit, de exercitare a unei acţiuni civile.
De altfel, raţionamentul este impus chiar de formularea textului art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., care foloseşte termenul de ";probe";, deşi, în situaţia în care instanţa desfiinţează o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, iar nu o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală, nu are probe la dosar, ci doar datele rezultate din efectuarea actelor premergătoare.
- Nici solicitarea subsidiară, de achitare a inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât lipseşte urmarea imediată, a pagubei, nu este întemeiată.
Elementul material al infracţiunii de înşelăciune constă în inducerea în eroare, în amăgire, care se poate produce „prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase"; sau ca „mincinoasă a unei fapte adevărate";.
În speţă, inculpatul, pentru a o induce în eroare pe partea vătămată SC M.C.M. SRL a folosit mijloace frauduloase, şi anume un contract de vânzare-cumpărare unde numele său, I.A., apărarea la rubrica privind cumpărătorul. De aceea, în sarcina inculpatului s-a reţinut şi infracţiunea de uz de fals, întrucât ştia că nu a cumpărat niciodată imobilul pe care urma să îl vândă, şi că respectivul contract este contrafăcut.
Pentru existenţa variantei agravate a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de alin. (3) (cunoscută şi sub numele de înşelăciune în convenţii), inducerea în eroare ar trebui să se producă „cu prilejul încheierii sau executării unui contract";.
În cauză, inducerea în eroare a avut loc la momentul încheierii contractului, pentru că dacă partea vătămată SC M.C.M. SRL ar fi cunoscut că inculpatul nu este proprietarul terenului, e greu de acceptat că ar fi încheiat un astfel de contract şi ar fi plătit un preţ atât de mare, ştiind că nu poate opera un transfer de proprietate asupra imobilului.
În ceea ce priveşte urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune, atât în cazul variantei tip, cât şi a celei agravate de la alin. (3), aceasta constă în producerea unei pagube, pagubă care să fie determinată de inducerea în eroare.
Este evident că inculpatul a acţionat cu intenţie, realizând acţiunea de amăgire „în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust";.
Susţinerea părţii vătămate, de achitare a inculpatului, întrucât nu este îndeplinit unul din elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, şi anume urmarea imediată, deoarece nu există pagubă, nu poate fi primită.
În cauză, este îndeplinită urmarea imediată constând în producerea unei pagube, şi ea este egală cu suma plătită de SC M.C.M. SRL la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (165.000 euro). Faptul că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză, sperând că instanţa îi va lăsa terenul în proprietate şi îl va obliga pe inculpat la despăgubiri către adevăraţii proprietari T.Ş. şi D.S.G., nu înseamnă că în cauză faptele ilicite ale inculpatului nu au produs un prejudiciu.
Că şi partea vătămată a înţeles că inculpatul i-a produs un prejudiciu va fi demonstrat în viitor când partea vătămată va promova probabil o acţiune civilă împotriva inculpatului pentru recuperarea prejudiciului.
Chiar în situaţia în care instanţa ar fi optat pentru o altă modalitate de soluţionare a laturii civile şi anume ar fi lăsat imobilul în proprietate SC M.C.M. SRL şi ar fi obligat inculpatul la despăgubiri constând în contravaloarea imobilului către părţile civile T.Ş. şi D.S.G., elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune ar fi subzistat pentru că nu este obligatoriu în cazul acestei infracţiuni ca cel care este indus în eroare să fie şi cel ce deţine patrimoniul afectat de pagubă fiind posibil de exemplu ca inducerea în eroare să se facă asupra SC M.C.M. SRL, iar paguba să se producă în patrimoniul părţilor civile T.Ş. şi D.S.G.
În raport de soluţia pentru care a optat în rezolvarea laturii civile, în mod corect instanţa a dispus anularea celor două contracte false, aplicând principiul „quod nullum este, nullum producit efectum";.
Referitor la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, Curtea constată că s-a dat eficienţă tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), apreciindu-se în mod corect că, în raport de gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite, reflectat de modul în care inculpatul le-a conceput şi realizat, precum şi de datele ce caracterizează persoana acestuia, scopul pedepsei poate fi atins numai prin executarea pedepsei în cuantumul stabilit, în regim privativ de libertate.
Examinând hotărârea recurată şi în raport de alte temeiuri care pot fi luate în considerare din oficiu şi constatând că nu există niciunul dintre acele temeiuri care impun casarea din oficiu, urmează să fie admis recursul declarat de recurentul-inculpat I.A. împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va fi casată, în parte, Sentinţa penală nr. 800/F din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi decizia atacată şi, rejudecând, va fi înlăturată aplicarea art. 334 C. proc. pen.
În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals de declaraţii.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
Înlătură obligarea inculpatului la plata către cele două părţi civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Vor fi respinse, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-parte vătămată SC M.C.M. SRL, recurentele-părţi civile T.Ş.G. şi D.S.G. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de recurentul inculpat I.A. împotriva Deciziei penale nr. 92/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, Sentinţa penală nr. 800/F din 20 octombrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi decizia atacată şi, rejudecând, înlătură aplicarea art. 334 C. proc. pen. în baza art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a), 76 lit. a) C. pen., condamnă pe inculpatul I.A. la pedeapsa principală, de 6 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals.
În baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplic. art. 74 lit. a) - 76 lit. e) C. pen. condamnă pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 2 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals de declaraţii.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) şi în ref. la art. 35 alin. (1) C. pen., ca urmare a contopirii pedepselor aplicate, inculpatul I.A. va executa pedeapsa principală cea mai grea, de 6 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.
În baza art. 71 C. pen., interzice inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
Înlătură obligarea inculpatului la plata către cele două părţi civile, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen. cu referire la art. 998 C. civ., a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-parte vătămată SC M.C.M. S.R.L, recurentele-părţi civile T.Ş.G. şi D.S.G. împotriva aceleiaşi decizii.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Obligă recurenta-parte vătămată la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Obligă recurentele-părţi civile la plata sumei de câte 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 3 noiembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3906/2011. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3900/2011. Penal → |
|---|
