ICCJ. Decizia nr. 4239/2011. Penal

Decizii penale ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4239/2011

Dosar nr. 982/99/2009

Şedinţa publică din 13 decembrie 2011

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 140 din 11 martie 2010 a Tribunalului Iaşi, secţia penală, a fost condamnat inculpatul A.C.A., fiul lui V. şi R., născut în municipiul Iaşi, cu acelaşi domiciliu, B-dul P., fără antecedente penale, la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare şi 2 (doi) ani interzicerea exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen., pentru tentativă de omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) şi 76 lit. b) C. pen.

În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a şi lit. b) C. pen.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive începând cu data de 14 decembrie 2008 până la 30 martie 2009.

În baza dispoziţiilor art. 145 C. proc. pen. s-a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv municipiul Iaşi.

Conform dispoziţiilor art. 145 alin. (11) din C. proc. pen. şi dispoziţiile art. 145 alin. (12) din C. proc. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, să respecte următoarele obligaţii:

- să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;

- să se prezinte la Poliţia municipiul Iaşi, organ desemnat de către instanţă cu supravegherea inculpatului, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori acesta va fi chemat;

- să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei de judecată;

- să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

- să nu frecventeze baruri, restaurante sau orice altă locaţie în care se consumă băuturi alcoolice, cluburi sau săli de internet;

- să nu se apropie de partea vătămată C.P.I. precum şi de martorii din lucrări V.A.M., G.M.R., I.S.M., D.D., M.C.D., P.A.C. şi I.A. şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

Conform art. 145 alin. (21) din C. proc. pen., copie de pe sentinţă a fost comunicată Poliţiei municipiul Iaşi, Inspectoratului Judeţean de Poliţie Iaşi, Poliţiei Comunitare din municipiul Iaşi, Jandarmeriei judeţului Iaşi, organelor competente să elibereze paşaportul inculpatului, respectiv Serviciul de Paşapoarte al judeţului Iaşi, precum şi organelor de frontieră - Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră Române (şi Inspectoratului Judeţean de Frontieră al Judeţului Iaşi), în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse de către instanţă, cu menţiunea că organele în drept vor refuza eliberarea paşaportului pentru inculpat sau, după caz, vor ridica provizoriu paşaportul pe durata măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

În temeiul art. 145 alin. (22) din C. proc. pen., s-a atras atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii preventive de a nu părăsi localitatea sau a obligaţiilor impuse de către instanţa de judecată, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.

Potrivit art. 145 alin. (3) din C. proc. pen., s-a dispus ca Poliţia municipiul Iaşi, să verifice periodic respectarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea dispusă faţă de inculpat, precum şi îndeplinirea de către inculpat a obligaţiilor impuse acestuia prin prezenta hotărâre, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, să sesizeze de îndată instanţa de judecată, Tribunalul Iaşi.

În baza art. 348 C. proc. pen. a dispus restituirea către martorul I.S.M. a unui cuţit folosit de inculpat la comiterea infracţiunii.

S-a constatat că partea vătămată C.P. nu a solicitat despăgubiri în cauză.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul Clinic de Pneumoftiziologie Iaşi suma de 1.203,67 RON, cheltuieli de spitalizare ale părţii vătămate la care se adaugă taxa oficială de scont practicată de B.N.R., iar Serviciului de Ambulanţă Iaşi suma de 602 RON, cheltuieli de transport ale victimei.

A fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli judiciare către stat, în care este inclusă şi suma de 200 RON, onorariu apărător din oficiu desemnat pe parcursul urmăririi penale.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi a fost trimis în judecată, la data de 26 februarie 2009, în stare de arest preventiv, inculpatul A.C.A., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că în noaptea de 13/14 decembrie 2008 a încercat să suprime viaţa numitului C.P.I. prin înjunghierea acestuia în zona hemitorace dr., cu consecinţa provocării unei leziuni de tipul pneumotoraxului drept.

Instanţa de fond, în urma analizării declaraţiilor şi înscrisurilor, probatoriu administrat pe parcursul urmăririi penale, şi nemijlocit în cursul cercetării judecătoreşti, a reţinut ca fiind corespunzătoare adevărului aceeaşi situaţie de fapt cu cea din actul de sesizare a instanţei, respectiv:

În seara zilei de 13 decembrie 2008, în jurul orelor 2300, inculpatul A.C.A., zis şi „C.";, a mers împreună cu prietenul său I.S.M., zis şi „J.";, la discoteca „F.";, din zona centrală a municipiului Iaşi, pentru a asculta muzică şi a se distra. Aici, cei doi s-au întâlnit cu numitul G.M.R., zis „L.";, şi prietena acestuia pe nume A.

În aceeaşi seară de 13 decembrie 2008, în jurul orelor 2130, martora D.D.M., din municipiul Bârlad, studentă la Facultatea de Geochimie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza";, prietenul acesteia M.C.D., martorii I.A., zis „C."; şi P.A.C., au mers cu toţii la barul „P.M."; de pe str. M., loc unde rezervaseră două mese şi unde, împreună cu alţii 4 - 5 invitaţi, numita D.D., urma să-şi serbeze ziua de naştere la împlinirea vârstei de 22 ani.

În jurul orelor 2230 în local a intrat numitul C.P.I., fost agent de pază la P.M. în perioada februarie - august 2008, acesta dorind să consume băuturi alcoolice uşoare (bere), să se vadă şi să mai discute cu foştii săi colegi de muncă.

Pe la orele 050, la iniţiativa lui D.D.M., martorul M.C.D. a luat legătura telefonic cu inculpatul A.C. şi prietenii acestuia din discoteca F. şi i-a invitat „in corpore"; să se deplaseze la barul P.M. pentru a participa şi ei la aniversarea prietenei sale. Cel în cauză, şi martorii G.M.R. şi I.S.M., au dat curs invitaţiei, şi s-au deplasat la locaţia indicată cu ajutorul autoturismului marca W.G., proprietatea ultimului.

La coborârea din autoturism, inculpatul - fără ştirea lui I.S.M. - i-a luat acestuia din maşină un cuţit tip „peştişor";, cu lama rabatabilă, lungă de 8 cm, pe motivul precizat în declaraţia olografă din 14 decembrie 2008 cum că barul P.M. avea o proastă reputaţie, în acel loc producându-se mai multe scandaluri.

Pe la orele 100, o tânără poreclită „T."; - fosta prietenă a martorului M.C.D. - în drum spre ieşirea din local a bruscat-o pe numita D.D.M., fapt ce a determinat-o pe aceasta din urmă să iasă şi ea afară şi să-i ceară socoteală numitei „T."; pentru gestul său.

Iniţial, martora i-a cerut prietenului său să o însoţească până în stradă, însă dat fiind faptul că numitul M.C.D., nu a dat suficientă atenţie incidentului, D.D.M. a solicitat sprijinul inculpatului.

Ajunsă afară, martora, a mers la taxiul unde observase că urcase „T.";, a tras cu putere de portiere, însă în cele din urmă taxiul a plecat.

Ţinând cont că numiţii D.D.M., A.C.A., cât şi M.C.D., sosit şi el între timp în stradă, stătuseră, la baza unui incident neplăcut şi ar fi putut provoca în continuare scandal, personalul de pază al barului, căruia i se alăturase şi victima C.P.I., le-a cerut celor trei să părăsească de îndată incinta unităţii.

Pe acest fond, partea vătămată i-a reproşat inculpatului A.C.A., că „este cam rău de gură";, l-a prins pe acesta de piept şi a încercat să-l lovească cu pumnul în figură.

În apărarea inculpatului a sărit martorul M.C., care a ameninţat pe partea vătămată cu acte de violenţă, l-a prins de gulerul hainei şi i-a pus piedică, astfel încât C.P.I. s-a dezechilibrat şi a căzut pe caldarâm.

Deşi, pentru moment, bodyguarzii localului au reuşit să dezamorseze conflictul, atunci când numitul C.P.I. a dat să plece spre casă, inculpatul A.C.A. l-a urmărit până la intersecţia străzii M. cu strada M.V., iar în dreptul imobilului nr. 1 de pe strada M.V., pe la spate, i-a aplicat o lovitură de cuţit în zona subscapulară dreapta. Imediat după comiterea infracţiunii, cel în cauză i-a propus martorei D.D.M., să ascundă cuţitul - corp delict în poşeta sa, însă aceasta a refuzat.

În continuare, cei prezenţi la aniversarea sus-numitului au hotărât să se regrupeze la barul S. (fost F.) din zona C. a municipiului Iaşi şi să continue petrecerea în acel loc.

În drum spre barul P.M. – S., numitul A.C.A., profitând de un moment de neatenţie al celorlalţi ocupanţi ai maşinii W.G., a strecurat cuţitul martorului I.S.M. în spaţiul de depozitare al portierei din dreapta faţă.

Prin raportul de constatare medico-legală nr. 6354/OF din 15 decembrie 2008 medicul legist, după examinarea părţii vătămate C.P.I., a concluzionat următoarele:

„C.P.I. prezintă o plagă tăiată penetrantă toracică, cu pneumotorax parţial drept consecutiv, ce s-a putut produce prin lovire unică cu obiect înţepător-tăios (cuţit, briceag, etc), lovire aplicată în spatele victimei şi poate data din 13/14 decembrie 2008. Necesită 11 - 12 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare";.

În opinia instanţei de fond, atât sub aspectul laturii obiective, cât şi cu privire la vinovăţie, faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt dovedite, fără echivoc, cu mijloacele de probă testimoniale şi cu înscrisuri administrate în cele două faze ale procesului penal. Astfel, deşi nu au perceput în mod direct momentul exercitării acţiunii violente asupra părţii vătămate C.P.I., martorii D.D.M., G.M.R., M.C.D. şi I.S.M., care se aflau în imediata apropiere a locului comiterii agresiunii, respectiv în interiorul şi în faţa barului P.M., au oferit date şi informaţii utile soluţionării cauzei, precizând că l-au văzut pe inculpat implicat într-un incident cu partea vătămată şi la reunirea grupului primii trei martori au sesizat în mâna inculpatului un cuţit, de care acesta încerca să scape. Deşi incidentul s-a desfăşurat în afara barului, doar în prezenţa părţii vătămate şi a martorilor M., G. şi D.D., existenţa acţiunii violente comisă de inculpat asupra părţii vătămate nu poate fi supusă nici unui dubiu, în condiţiile în care inculpatul însuşi a recunoscut această agresiune faţă de martorul G.M.R., afirmând că „a lovit pe cineva cu cuţitul în faţa barului";, iar în afara inculpatului nici o altă persoană nu a mai avut asupra sa obiecte apte a provoca leziuni prin tăiere. Aceeaşi împrejurare a fost relatată de martori şi în cursul urmăririi penale, din declaraţiile date la scurt timp după consumarea incidentului rezultând faptul că inculpatul avea asupra sa un cuţit luat din maşina martorului I., fără ştirea acestuia, şi pe care a încercat să-l plaseze martorei D.D., propunere ce a fost refuzată. Din coroborarea depoziţiilor martorilor, cu susţinerile inculpatului-formulate în declaraţia olografă dată în prima fază procesuală - cu concluziile certificatului medico-legal, conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa locului, întocmit de lucrătorii de poliţie sosiţi la locul agresiunii la scurt timp după consumarea incidentului, şi cu planşele foto efectuate cu aceeaşi ocazie rezultă, cu certitudine, că inculpatul este autorul faptei exercitată împotriva părţii vătămate C.P.I., astfel cum a fost reţinută şi descrisă anterior.

A menţionat instanţa de fond că apărările ulterioare ale inculpatului, ce vizează împrejurarea că agresiunea ar fi fost comisă de martorul M.C.D., şi luată asupra sa la sugestia martorului, pentru o sumă de bani considerabilă, nu pot fi reţinute ca fiind corespunzătoare adevărului judiciar, şi nu pot contribui la exonerarea de răspundere penală sau atenuarea vinovăţiei, nefiind susţinute de niciuna din probele administrate în ambele faze ale procesului penal, cu excepţia declaraţiilor părţii vătămate, cunoscută ca suferind de epilepsie, afecţiune psihică ce poate genera stări de amnezie sau alterarea funcţiilor cognitive şi poate explica motivul pentru care aceasta indică o altă persoană ca autor al faptei.

Pe de altă parte, deşi din conţinutul raportului de constatare medico-legală rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu au pus în primejdie viaţa acesteia şi au necesitat doar 25 - 30 zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la ideea unei alte încadrări juridice decât cea dată faptei prin actul de sesizare a instanţei, în opinia instanţei de fond esenţială pentru reţinerea infracţiunii de tentativă la omor calificat este poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii.

Astfel, pentru încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. este important nu atât rezultatul concret al acţiunii agresorului, cât intenţia lui direct sau indirect în raport cu viaţa victimei. Pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care a fost comisă fapta, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce. Or, a constatat instanţa de fond că atunci când inculpatul a lovit partea vătămată în zona toracelui cu un obiect apt a produce leziuni grave sau chiar a suprima viaţa, cu o mare intensitate, provocând o plagă profundă penetrantă, cu hemopneumotorax dreapta, afecţiune deosebit de gravă, este evident că inculpatul a urmărit sau, cel puţin, a acceptat producerea unui rezultat letal.

La individualizarea judiciară a pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere atât gradul de pericol social concret al faptei comise, valoarea socială lezată, respectiv dreptul la viaţă şi integritate fizică al persoanei, urmările produse, dar şi împrejurarea că inculpatul este o persoană tânăra şi are o ocupaţie stabilă, lucrând la o spălătorie auto. În considerarea acestor circumstanţe personale, instanţa de fond a apreciat că scopul pedepsei - de prevenire a comiterii de noi fapte penale şi de reeducare a făptuitorului - se poate realiza şi prin aplicarea unei pedepse, cu închisoarea orientată sub minimul special prevăzut de lege.

În baza art. 71 C. pen., instanţa de fond a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale. Această interdicţie se impune a fi aplicată inculpatului care a dat dovadă de lipsă de maturitate în respectarea dreptului fundamental la viaţă al semenilor săi, împrejurare care, în mod rezonabil, conduce la concluzia unei imaturităţi şi nedemnităţi şi în exercitarea dreptului de a fi ales într-o funcţie sau organ legislativ electiv.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive.

Conform art. 118 pct. 6 C. pen. s-a dispus restituirea corpului delict, respectiv a unui cuţit care a servit la comiterea faptei, către martorul I.S.M. întrucât obiectul aparţine acestuia şi nu poate fi supus confiscării speciale.

Cât priveşte acţiunea civilă, exercitată în cauză de unităţile spitaliceşti, având în vedere deconturile depuse la dosar, instanţa de fond a apreciat că cererile sunt întemeiate.

În termen legal sentinţa a fost apelată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi şi de inculpatul A.C.

Criticile Ministerului Public au vizat două aspecte:

1) nelegalitatea hotărârii, ce se referă la dispoziţia instanţei de fond de a lua din nou faţă de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, în condiţiile în care i-a aplicat inculpatului o pedeapsă cu închisoarea.

2) netemeinicia aceleiaşi hotărâri, întrucât pedeapsa aplicată este prea blândă, având în vedere circumstanţele reale în care inculpatul a comis fapta.

În apelul său, inculpatul a solicitat reaprecierea pedepselor şi achitarea sa, susţinând că nu el este autorul, ci numitul M.C.

În apel, instanţa de prim control judiciar a procedat la audierea martorilor I.S.M., M.C.D., A. (D.) D.M. şi partea vătămată C.P.I.

Prin Decizia penală nr. 97 din 17 mai 2011, Curtea de Apel Iaşi, secţia penală, a dispus următoarele:

I) a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi împotriva Sentinţei penale nr. 140 din data de 11 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Iaşi şi a înlăturat dispoziţia prin care s-a luat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea faţă de inculpatul A.C.A., precum şi toate obligaţiile impuse în acest sens.

A constatat că inculpatul se află sub incidenţa măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea prevăzută de dispoziţiile art. 145 alin. (1) C. proc. pen., măsură instituită prin încheierea din 26 martie 2009 a Tribunalului Iaşi.

II) a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A.C.A. împotriva aceleiaşi hotărâri.

A obligat inculpatul să plătească statului suma de 400 lei cheltuieli judiciare, din care 200 RON reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu, ce va fi suportat din fondurile M.J.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:

În seara zilei de 13 decembrie 2008, după miezul nopţii, după ce împreună cu D.D.M. şi M.C.M. a avut o altercaţie cu agenţii de pază de la localul „P.M."; cărora li se alăturase şi partea vătămată C.P.I., inculpatul a urmărit partea vătămată în drumul ei spre casă şi i-a aplicat o lovitură de cuţit în spate, cauzându-i o plagă tăiată penetrantă toracică, cu hemopneumotorax parţial drept consecutiv, afecţiune deosebit de gravă, ce i-a pus viaţa în pericol. Imediat după comiterea infracţiunii, cel în cauză i-a propus martorei D.M. să ascundă cuţitul în poşetă, însă aceasta a refuzat, fapt confirmat de această martoră şi cu prilejul audierii în faza apelului. în această situaţie, inculpatul a ascuns cuţitul în portiera maşinii W.G., unde a fost găsit de organele de poliţie la data de 14 decembrie 2008.

S-a constatat că inculpatul şi-a fundamentat apărarea în jurul declaraţiilor inconsecvente ale părţii vătămate C.P.I. care a arătat că a fost lovită din spate şi nu a văzut agresorul, pentru ca ulterior să susţină că „ştie sigur că nu inculpatul este agresorul";. Audiată în faza apelului, partea vătămată a declarat că, în momentul în care a fost lovită în spate cu cuţitul, inculpatul era în faţa sa, la aproximativ 20 - 30 m şi era însoţit de alte persoane. În apropierea sa era doar „chinezul"; adică martorul M.C. Partea vătămată a avut şi o explicaţie pentru inadvertenţa dintre susţinerile făcute în instanţă şi cele din declaraţia olografă de la filele 27 - 28 dosar urmărire penală (prima declaraţie) şi anume faptul că „era înfricoşat de poliţişti şi era sedat urmare a tratamentului pentru epilepsia de care suferă";.

În opinia instanţei de apel, relevantă - în contextul depoziţiilor martorilor direcţi - este declaraţia martorei A. (D.) D.M. care se referă la două aspecte: atunci când l-a auzit pe inculpatul A. spunându-le celorlalţi din grup „i-am tras-o"; după ce au parcurs 100 - 200 m de locul unde se consumase conflictul, precum şi momentul când inculpatul i-a cerut să ascundă cuţitul în poşetă, sesizând apropierea unui echipaj de poliţie.

A menţionat instanţa de prim control judiciar că chiar dacă declaraţiile date de ceilalţi martori în cursul apelului tind să eludeze episoadele principale ale derulării conflictului, totuşi - coroborate -declaraţiile acestor martori direcţi confirmă situaţia de fapt prezentată de acuzare şi lipsesc de fundament susţinerile inculpatului care neagă faptul că el a lovit cu cuţitul partea vătămată. În declaraţia de la fila 65 dosar apel, martorul M.C.D. a relatat că „a auzit prin cartier că, după cele întâmplate, prietena inculpatului ar fi fost la spital la partea vătămată şi i-ar fi promis bani sau aşa ceva pentru ca acesta să-şi modifice declaraţia";. Or, apreciată în contextul probelor dosarului, declaraţia dată în apel de partea vătămată este mincinoasă, fiind relevat şi scopul ascunderii adevărului, cu toate că partea vătămată îşi putea valorifica pretenţiile materiale exercitându-şi drepturile civile în cadrul procesului penal.

S-a concluzionat că instanţa de fond a evaluat corect probele dosarului reţinând cu certitudine vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii de tentativă la omor calificat prev. de art. 20 raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen., pentru care a fost trimis în judecată. Lovind cu intensitate victima cu cuţitul în regiunea toracelui, este evident că inculpatul a urmărit sau cel puţin a acceptat producerea unui rezultat letal. În raport de probatoriile administrate în cauză, a fost răsturnată în mod neîndoielnic prezumţia de nevinovăţie instituită în favoarea inculpatului de dispoziţiile art. 66 şi art. 5 C. proc. pen., art. 23 alin. 11 din Constituţie şi art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, făcându-se dovada certă şi indubitabilă a săvârşirii faptei reţinute în rechizitoriu.

La stabilirea tratamentului sancţionator aplicat, s-a apreciat că instanţa de fond a avut în vedere criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cauzele ce agravează răspunderea penală, cât şi cele care o atenuează, şi a adaptat pedeapsa scopului prev. de art. 52 C. pen., argumente ce lipsesc de consistenţă criticile aduse sentinţei cu privire la acest aspect.

Instanţa de apel a apreciat însă întemeiată critica procurorului vizând legalitatea hotărârii, cu privire la dispoziţia prin care s-a luat faţă de inculpat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pentru argumentele ce urmează:

La data de 14 decembrie 2008 inculpatul a fost reţinut, iar prin Încheierea nr. 9910/99/2008 a Tribunalului Iaşi, din data de 15 decembrie 2008 s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, măsură care a fost prelungită şi menţinută până la data de 30 martie 2009 când, potrivit Încheierii nr. 982/99/2009 din data de 26 martie 2009, instanţa a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. După luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de inculpat, aceasta nu a fost revocată sau înlocuită cu o altă măsură preventivă. Codul de procedură penală reglementează în art. 140 momentul la care măsurile preventive încetează de drept, în speţă nefiind însă aplicabile nici una dintre situaţiile prevăzute de către legiuitor, astfel că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea durează, nefiind revocată, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

În aceste condiţii nu se mai impunea ca instanţa de fond să dispună din nou luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea faţă de inculpatul A.C.A., ci trebuia - eventual - ca aplicând o pedeapsă cu închisoarea, să dispună revocarea măsurii preventive la rămânerea definitivă a hotărârii. Însă, conform art. 350 alin. (2) C. proc. pen., „instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra luării, menţinerii sau revocării măsurii arestării preventive a inculpatului şi asupra luării sau revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara";. Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, „hotărârea pronunţată (..) cu privire la arestarea preventivă a inculpatului sau la obligarea acestuia de a nu părăsi localitatea ori ţara este executorie";. Astfel, câtă vreme în ceea ce priveşte măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara instanţa nu poate dispune decât asupra luări sau revocării ei şi nu asupra menţinerii acesteia şi cum această măsură, odată luată şi nefiind revocată sau înlocuită în cursul judecăţii, durează până la rămânerea definitivă a hotărârii, în speţă instanţa de fond nu putea dispune decât asupra revocării măsurii preventive. Cum şi aceasta, conform art. 350 alin. (3) C. proc. pen. este executorie, se impunea a se face menţiunea că revocarea măsurii preventive are loc la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa închisorii.

Împotriva deciziei, inculpatul A.C.A. a declarat recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a prezentei hotărâri, precum şi în înscrisul „motive de recurs"; transmise prin fax (cazuri de casare invocate - art. 3859 pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen.).

Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- la instanţa de fond, cu acordul său, inculpatul a fost ascultat; partea vătămată a fost ascultată atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel. Totodată, în apel, la solicitarea apărării, au fost ascultaţi 3 martori;

- în recurs, inculpatul nu a solicitat administrarea de probe noi pe situaţia de fapt;

- în esenţă, motivele de recurs, precum şi argumentele în fapt şi în drept, sunt aceleaşi cu motivele de apel, ele fiind expuse şi la instanţa de fond ca apărări ale inculpatului;

- pentru termenul anterior (din data de 4 octombrie 2011), inculpatul - neprezentându-se la sediul Înaltei Curţi - a solicitat, prin intermediul poştei electronice, dar şi prin intermediul Serviciului Registratură, amânarea judecării recursului pentru a-şi angaja un avocat şi pentru a depune motive scrise de recurs; până în prezent, la dosar nu a fost depusă o delegaţie de apărător ales şi nici o altă cerere a recurentului-inculpat, fiind însă depuse motive scrise de recurs, prin fax, înscrisul fiind ataşat la dosar;

- la noul termen de judecată, de astăzi, 13 decembrie 2011, după un interval de timp de circa 2 luni şi jumătate, recurentul-inculpat nu s-a prezentat la instanţa de recurs şi nici nu şi-a angajat un avocat care să îl reprezinte; în aceste condiţii, apărarea recurentului-inculpat a fost asigurată de către un avocat desemnat din oficiu.

Înalta Curte, în raport cu această situaţie - ne solicitarea şi neadministrarea unor probe noi pe situaţia de fapt, precum şi reluarea argumentelor de fapt şi de drept expuse la instanţa de fond şi, respectiv, la instanţa de prim control judiciar - reţine următoarele:

Inculpatul, prin apărător, şi-a întemeiat recursul pe cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen., susţinând, în principal, că nu el este cel vinovat de infracţiunea pentru care au fost trimis în judecată (solicitând achitarea, în sinteză, deoarece nu sunt probe certe de vinovăţie, şi că o altă persoană ar fi săvârşit fapta), iar în subsidiar, că pedeapsa aplicată este prea severă în raport cu fapta săvârşită şi cu datele personale ale acestuia (solicitând, prin reţinerea unor circumstanţe atenuante, reducerea pedepsei).

Recursul inculpatului va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta:

I) asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen.

Conform art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare. Conform jurisprudenţei, eroarea gravă trebuie să fie constatată din compararea faptelor reţinute cu probele administrate.

Înalta Curte, verificând hotărârile judecătoreşti atacate (argumentele de fapt şi de drept expuse de judecători), comparativ cu probatoriul administrat, constată că este corectă concluzia acestora potrivit căreia inculpatul A.C.A. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, atât elementul material, cât şi elementul subiectiv al acesteia (intenţia) fiind relevate, dincolo de orice îndoială rezonabilă, de probele administrate. Se mai reţine, pe de altă parte, că înlăturarea motivată a unor probe din întregul ansamblu probator al cauzei penale este o prerogativă a organelor judiciare prevăzută expres în art. 356 lit. c) din C. proc. pen.

Ambele instanţe au înlăturat motivat unele părţi ale declaraţiilor date de victima infracţiunii în cursul judecăţii (motivarea constând în aceea că aceasta nu a justificat de o manieră rezonabilă revenirea asupra declaraţiilor date la urmărirea penală).

Soluţia de achitare a inculpatului, în temeiul art. 10 lit. c) din C. proc. pen. - solicitată şi în recurs - prin înlăturarea unor probe din faza urmăririi penale şi, respectiv, prin reţinerea numai a celor administrate în faza judecăţii, nu este posibilă legal deoarece, potrivit art. 63 alin. (2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului. Din analiza dispoziţiei legale menţionate rezultă următoarele aspecte de principiu:

- probele strânse în faza de urmărire penală au aceeaşi valoare cu probele administrate în faza cercetării judecătoreşti;

- probele din faza de urmărire penală urmează a fi analizate coroborat cu cele administrate în faza cercetării judecătoreşti;

- scopul strângerii şi evaluării probelor, astfel cum este evidenţiat de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen., este identic pentru ambele faze ale procesului penal - aflarea adevărului.

Faptul că instanţa este obligată să verifice legalitatea probelor şi să stabilească utilitatea şi concludenţa acestora - pentru reţinerea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului - în etapa cercetării judecătoreşti, nu duce la concluzia eliminării probelor strânse în faza de urmărire penală.

În realizarea scopului prevăzut de dispoziţiile art. 62 C. proc. pen. - aflarea adevărului prin lămurirea cauzei sub toate aspectele - instanţa este obligată să analizeze şi raţiunile/motivele pentru care unele persoane nu îşi mai menţin declaraţiile date la puţin timp de la data faptelor şi să verifice în ce măsură argumentele oferite de acestea sunt, sau nu, credibile/rezonabile. Principiul liberei aprecieri a probelor lasă instanţei posibilitatea să aprecieze concludenta tuturor probelor, indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, iar principiul aflării adevărului impune să dea valoare doar acelor probe care, coroborate cu alte probe legal administrate, exprimă adevărul.

În cadrul operaţiunii de evaluare a tuturor probelor, instanţele - de fond şi apel - au motivat corect care dintre declaraţiile date de persoanele audiate reflectă adevărul, declaraţii în care s-a relatat de către aceştia, în mod amănunţit, faptele şi împrejurările care formează obiectul judecăţii, (în care şi ele au fost implicate, direct sau indirect).

În final, se poate aprecia că prin asemenea reveniri ori contraziceri ale persoanelor ascultate, fără o justificare rezonabilă, se divizează nelegal procesul penal şi se minimalizează necesitatea şi importanţa fazei urmăririi penale, fază care - în dreptul penal român - pe de o parte, cunoaşte o reglementare complexă (nerezumându-se la simple investigaţii, cercetări prealabile ori la o anchetă sau la o instrucţie sumară, ca în sistemele judiciare ale altor state) aceasta fiind realizată, cu respectarea drepturilor şi garanţiilor acuzatului, de către organele poliţiei judiciare, sub controlul procurorului, sau - în unele cazuri - chiar de către procuror, iar pe de altă parte, are un rol major în evitarea trimiterii în judecată a unor persoane nevinovate.

Aşa cum s-a menţionat, instanţa de fond a înlăturat motivat apărarea inculpatului - în sensul că agresiunea ar fi fost comisă de martorul M.C.D., şi luată asupra sa la sugestia martorului, pentru o sumă de bani (2.000 de euro) - această apărare nefiind rezonabil susţinută de niciuna din probele administrate în ambele faze ale procesului penal, cu excepţia declaraţiilor părţii vătămate, reţinându-se însă că aceasta este suferindă de epilepsie, afecţiune ce poate genera stări de amnezie sau de alterare a funcţiilor cognitive, şi care poate explica motivul pentru care indică o altă persoană ca posibil autor al faptei.

Inculpatul şi-a realizat apărarea prin raportare la declaraţiile inconsecvente ale părţii vătămate C.P.I., care a arătat că a fost lovită din spate şi nu a văzut agresorul, pentru ca ulterior să susţină că „ştie sigur că nu inculpatul este agresorul";. Audiată în etapa apelului, partea vătămată a declarat că, în momentul în care a fost lovită în spate cu cuţitul, inculpatul era în faţa sa, la aproximativ 20 - 30 m şi era însoţit de alte persoane, şi că în apropierea sa era doar „chinezul";, adică martorul M.C. Partea vătămată a oferit şi o explicaţie pentru inadvertenţa dintre susţinerile făcute în instanţă şi cele din declaraţia olografă de la urmărirea penală (prima declaraţie) şi anume faptul că era înfricoşat de poliţişti şi era sedat urmare a tratamentului pentru epilepsia de care suferă.

Aşa cum s-a arătat, instanţa de prim control judiciar a procedat la audierea martorilor I.S.M., M.C.D., A. (D.) D.M. şi la audierea părţii vătămate C.P.I.

În declaraţia de la judecarea apelului, martorul M.C.D. a relatat că a „auzit prin cartier că, după cele întâmplate, prietena lui C., mai exact a inculpatului, ar fi fost la spital la partea vătămată şi i-ar fi promis bani sau aşa ceva pentru ca acesta să-şi modifice declaraţia";.

Or, aşa cum a menţionat şi instanţa de prim-control judiciar, apreciată în contextul probelor dosarului, declaraţia dată în apel de partea vătămată este lipsită de rezonabilitate, fiind relevat şi scopul ascunderii adevărului, deşi aceasta îşi putea valorifica pretenţiile materiale exercitându-şi drepturile civile în cadrul procesului penal.

În acord cu cele două instanţe, Înalta Curte constată că şi încadrarea juridică dată faptei este cea legală. Deşi din conţinutul raportului de constatare medico - legală rezultă că leziunile suferite de partea vătămată nu au pus în primejdie viaţa acesteia, şi au necesitat 25 - 30 zile de îngrijiri medicale, ceea ce ar putea conduce la examinarea unei alte încadrări juridice decât cea dată faptei prin rechizitoriu, esenţială pentru reţinerea tentativei de omor calificat este, printre altele, poziţia subiectivă a făptuitorului faţă de acţiunile care constituie latura obiectivă a infracţiunii. Astfel, corect s-a arătat că pentru încadrarea juridică a faptei în dispoziţiile prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 - 175 lit. i) C. pen. este important nu atât rezultatul concret al acţiunii agresorului, cât intenţia lui directă sau indirectă în raport cu posibilitatea suprimării vieţii victimei. Pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care a fost comisă fapta, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce. Or, aşa cum au argumentat ambele instanţe, atunci când inculpatul a lovit partea vătămată în zona toracelui, cu un obiect apt de a produce leziuni grave sau chiar de a suprima viaţa acesteia, cu o mare intensitate, provocând o plagă profundă penetrantă - o leziune deosebit de gravă - este evident că acesta a urmărit sau, cel puţin, a acceptat producerea unui rezultat letal.

II) asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen.

Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care stabileşte criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.

Instanţa de recurs constată că, în favoarea inculpatului, prima instanţă a reţinut circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi, pe cale de consecinţă, a redus pedeapsa aplicată de la minimul special al pedepsei prevăzută de textul incriminator, de 7 ani şi 6 luni închisoare, la un cuantum de 4 ani închisoare.

Înalta Curte apreciază că împrejurărilor constând în lipsa antecedentelor penale şi în aceea că „inculpatul este o persoană tânără şi are o ocupaţie stabilă, lucrând la o spălătorie auto";, împrejurări reţinute de prima instanţă ca circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., li s-a dat un efect juridic de reducere a pedepsei suficient în cadrul operaţiunii de individualizare judiciară a pedepsei, nefiind justificată o nouă reducere a acesteia.

În concluzie, în acord cu cele două instanţe, Înalta Curte - însuşindu-şi integral argumentele instanţei de fond şi ale instanţei de apel, expuse în partea expozitivă a hotărârilor atacate, secţiunea referitoare la individualizarea judiciară a pedepselor - apreciază că pedeapsa aplicată inculpatului răspunde atât criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), cât şi scopului prevăzut de art. 52 C. pen., reflectând principiul proporţionalităţii între gravitatea faptei şi datele personale ale făptuitorului.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte - în temeiul 38515 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen. - va respinge ca nefondat recursul inculpatului.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.C.A. împotriva Deciziei penale nr. 97 din 17 mai 2011 a Curţii de Apel Iaşi - secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 decembrie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 4243/2011. Penal  ICCJ. Decizia nr. 4237/2011. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4239/2011. Penal