ICCJ. Decizia nr. 1283/2012. Penal. Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte (art. 183 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1283/2012
Dosar nr. 837/100/2010
Şedinţa publică din 24 aprilie 2012
Deliberând asupra recursului de faţă; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 299 din 27 mai 2011 Tribunalul Maramureş, secţia penală, a dispus următoarele:
1) a respins cererile de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu pentru inculpatul F.O.A.C.
2) a condamnat pe inculpatul F.O.A.C., fiul lui C. şi M., la 13 ani închisoare şi interzicerea pe o perioadă de 4 ani a drepturilor prev.de art. 64 lit. a),b C. pen. pentru infracţiunea de omor calificat prev.de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplic. art. 74 alin. (2) C. pen. şi a art. 76 lit. a) C. pen. după schimbarea încadrării juridice a faptei, conf. art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a făcut aplicarea dispoziţiilor prev.de art. 71, 64 lit. a),b C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi a arestului preventiv (31 dec 2009 la zi).
În temeiul art. 14 C. proc. pen. şi a art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să plătească părţilor civile K.Z. (domiciliat în Sighetu Marmaţiei,), F.G. (domiciliat în Sighetu Marmației,) şi F.E. (domiciliat în Sighetu Marmaţiei) suma de 12.400 RON şi contravaloarea in lei de la data plăţii a 150 euro - despăgubiri pentru daune materiale şi suma de câte 15.000 RON pentru fiecare parte civilă menţionată - despăgubiri pentru daune morale.
A fost obligat inculpatul să achite Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei suma de 776,06 lei cu dobânda legală aferentă calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la plata integrală a debitului - cheltuielile de spitalizare ale victimei F.P.
A mai fost obligat inculpatul să plătească Serviciului Judeţean de Ambulanţă Maramureş suma de 363,59 lei cu dobânda legală aferentă calculată de la data rămânerii def. a sentinţei şi până la plata în totalitate a debitului - cheltuielile de asistenţă medicală ale aceleiaşi victime.
În baza art. 193 C. proc. pen.,a fost obligat inculpatul să plătească părţilor civile K.Z., F.G. şi F.E. suma de 3.500 RON - cheltuieli judiciare.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să achite statului suma de 1.100 RON cu acelaşi titlu.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul din 29 ianuarie 2010, în Dosarul nr. 586/P/2009, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a dispus trimiterea în judecată a inculpatului F.O.A.C. pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP). S-a reţinut, în esenţă, că în data de 30/ 31 decembrie 2009 acesta i-a aplicat victimei F.P. multiple lovituri, cauzându-i leziuni ale organelor interne şi o hemoragie abdominală masivă în urma cărora a decedat.
Inculpatul a recunoscut doar parţial comiterea faptei (că a lovit-o cu pumnul în faţă pe victimă, aceasta a căzut şi a ţinut-o apoi apăsată la pământ cu genunchiul, dar la nivelul pieptului timp de circa 2 minute).
În termen legal, numiţii F.E., F.G. şi K.Z. s-au constituit părţi civile cu suma de 30.000 RON - despăgubiri pentru daune materiale şi cu suma de 20.000 RON - despăgubiri pentru daune morale. Ulterior, acestea au pretins suma de 31.270 RON - despăgubiri pentru daune materiale şi 70.000 RON - despăgubiri pentru daune morale.
În urma coroborării probelor, instanţa de fond a reţinut că în noaptea de 30/ 31 decembrie 2009 inculpatul F.O.A.C. s-a aflat la domiciliul tatălui său - martorul F.O.C., împreună cu soţia sa - martora F.O.A.M. La un moment dat, victima F.P., care se afla în mod vizibil sub influenţa băuturilor alcoolice (având o alcoolemie de 2,30 gr. %o), a intrat în curtea martorului, solicitându-i lumânări. Victima a fost refuzată, însă aceasta a continuat că insiste în a cere lumânări - context în care inculpatul a încercat să o scoată din curte, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă, aceasta a căzut în stradă şi, pentru că încerca să se ridice, inculpatul a apăsat-o în mod constant cu piciorul la nivelul abdomenului, victima decedând a doua zi urmare a unei hemoragii abdominale interne masive cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali cu masive hematoame retroperitoneale.
Potrivit raportului de expertiză Medico - Legală din 12 ianuarie 2010 întocmit de Cabinetul Medico - Legal Sighetu Marmaţiei, moartea victimei a fost violentă şi a fost cauzată de o hemoragie internă masivă - hemiperitoneu post-traumatism abdominal cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali cu masive hematoame retroperitoneale. Acestea s-au produs prin lovirea victimei cu un corp dur (posibil pumn), proiectare ulterioară la sol şi loviri cu şi de corp dur (posibil picior încălţat). Leziunile tanatogeneratoare au fost cele de la nivelul cavităţii abdominale (filele 87-89 dosar urmărire penală).
Conform raportului de nouă expertiză Medico - Legală nr. 99 din 6 aprilie 2011 întocmit de S.M.L. Baia Mare, leziunile traumatice s-au putut produce prin loviri active repetate cu corp dur, cădere şi comprimare între corp dur şi sol, leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin apăsarea victimei cu piciorul la sol, urmele traumatice externe corespund leziunilor interne constatate la necropsie (infiltrat perete abdominal şi regiune renală, rupturi hepatice, splenice, de pancreas, infiltrat mezenteric). Există posibilitatea ca la necropsie să se găsească infiltrate interne şi leziuni ale organelor interne fără ca la examenul extern să existe urme traumatice corespunzătoare. Supravieţuirea victimei în perioada orelor 0,15 - 5,30 a fost posibilă datorită măsurilor de resuscitare, a administrării de soluţii perfuzabile de reechilibrare hidroelectrolitică şi acido-bazică şi transfuziilor de sânge. Conduita medicală a fost aplicată în mod corect şi la timp, iar o intervenţie chirurgicală nu s-a putut realiza din cauza stării victimei. Supravieţuirea acesteia timp de 5 ore a fost posibilă exclusiv datorită măsurilor medicale de urgenţă aplicate victimei şi nu lipsei leziunilor interne (filele 408-420 dosar tribunal vol. II).
Expertul propus de inculpat să participe la efectuarea expertizei - prof. dr. P.D.D. a concluzionat în „nota expertală", existentă la filele 359-365 vol. II dosar instanţă de fond, în sensul că moartea victimei a fost violentă, a fost cauzată de o hemoragie internă abdominală cu consecinţa unor rupturi vasculare şi parenchimatoase, că între producerea traumatismelor abdominale care au dus la ruptura pediculilor renali şi deces a existat un interval de cel mult 5-7 minute. în cuprinsul acestei note s-a reţinut faptul că autopsia a evidenţiat leziuni abdominale majore incompatibile cu o supravieţuire pe o perioadă mai mare de 5 minute (ruptură de ficat, splină, capul pancreasului, a ambilor pediculi renali, ruptură de mezenter) şi că ceva s-a petrecut cu victima între orele 00:26 (când a fost predată de cadrele de pe ambulanţă) şi ora 00:50 (posibil un traumatism intens la nivelul lojelor renale care a dus la ruptura pediculilor renali).
A apreciat instanţa de fond că, şi dacă expertul-parte a concluzionat în sensul celor de mai sus, întrucât cele două expertize sunt concordante sub aspectul cauzelor decesului victimei, nefiind evidenţiată existenţa vreunei conduite medicale neadecvate (expertul participant la efectuarea expertizei a indicat ca şi cauză a decesului violenţa şi faptul că ceva s-a întâmplat la spital între orele 00:26 - 00:50), „nota expertală" trebuie înlăturată ca probă, urmând a se avea în vederea la stabilirea situaţiei reale de fapt cele două expertize Medico - Legale.
A reţinut instanţa de fond că apărările inculpatului, în sensul că alte persoane i-au aplicat anterior victimei lovituri în urma cărora aceasta a decedat, nu au fost probate. Chiar dacă s-a dovedit faptul că, înainte de a ajunge la locuinţa martorului F.O.C., victima s-a deplasat şi la locuinţele altor vecini ai acestuia (ale martorului M.I., ale numitei Ulici Varvara şi ale martorilor M.D., D.D.), nu s-a probat faptul că ar fi fost agresată de alte persoane, că ar fi avut urme de lovituri sau că ar fi acuzat dureri. Martora M.D. a arătat că fiul său M.V. (pe care inculpatul îl acuză de comiterea faptei) nu s-a întâlnit cu victima (pentru că dormea în altă cameră) - fapt confirmat şi de martorul M.V. Acelaşi martor a arătat că martora U.E. (pe care, de asemenea, inculpatul a acuzat-o de comiterea faptei) nu s-a aflat acasă, fiind plecată din localitate. De asemenea, susţinerile martorilor S.N. şi S.O. (potrivit cărora martora Ulici Eleonora a afirmat că poate „să îl ajute pe inculpat pentru că ştie ce s-a întâmplat") sunt infirmate de această din urmă martoră.
În concluzie, s-a apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prev.de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi nu pe cele ale infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) având în vedere intensitatea cu care a fost apăsată victima (astfel încât i-a cauzat leziuni ce i-au provocat decesul) şi zona vitală asupra căreia a acţionat (abdomenul acesteia) - elemente specifice intenţiei de a-i suprima viaţa. întrucât acţiunea de apăsare a acesteia (şi care i-a cauzat leziunile tanatogeneratoare) s-a comis în stradă, sunt aplicabile faţă de inculpat dispoziţiile prev. art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. Prevederile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) nu sunt aplicabile faţă de acesta în condiţiile în care, la data comiterii faptei, a fost reabilitat de drept (prin sentinţa penală nr. 580/2003 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei rămasă definitivă la data de 6 ianuarie 2004 acesta a fost condamnat la pedeapsa de 8 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiţionat pe o perioadă de 2 ani 8 luni). în consecinţă, s-a apreciat că se impune schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) în cea de omor calificat prev.de art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen..
Întrucât fapta inculpatului a fost comisă într-un loc public şi nefiind recidivist, au fost respinse cererile de schimbare a încadrării juridice a acesteia în infracţiunea de omor prev.de art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi de omor prev.de art. 174 C. pen. De asemenea, nefiind recidivist, nu se poate reţine în privinţa sa aplicabilitatea prev. art. 175 alin. (1) lit. d) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) Faptul că victima s-a aflat într-o stare avansată de ebrietate nu echivalează cu o stare de neputinţă a acesteia de a se apăra, nefiind astfel întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prev.de art. 174 C. pen. raportat la art. 175 alin. (1) lit. d) și lit. i) C. pen., cererea formulată de a se schimba încadrarea juridică în acest sens fiind respinsă. întrucât, pentru motivele anterior expuse, fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor calificat şi nu de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, a fost respinsă şi cererea de schimbare a încadrării juridice în art. 183 C. pen. (prin înlăturarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)).
La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei comise (dat de modalitatea de săvârşire a ei şi de contextul în care a fost realizată - apăsarea constantă cu piciorul, a victimei la nivelul unei zone vitale cu toate că victima i-a solicitat doar nişte lumânări şi fiind şi sub o puternică influenţă a băuturilor alcoolice, era evidentă lipsa intenţiei acesteia de a sustrage bunuri; acest pericol social ridicat al faptei este dat şi de urmarea produsă - decesul victimei).
De asemenea, s-au avut în vedere şi datele legate de inculpat (acesta şi-a recunoscut doar parţial fapta, are antecedente penale - i s-a aplicat măsura educativă a mustrării pentru infracţiunea de furt calificat prin sentinţa penală nr. 440/1998 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, iar prin sentinţa penală nr. 580/2003 a aceleiaşi judecătorii a fost condamnat pentru o infracţiune la legea circulaţiei la pedeapsa de 8 luni închisoare a cărei executare a fost suspendată condiţionat; inculpatul face parte dintr-o familie armonioasă, este o persoană responsabilă, şi-a sprijinit financiar familia, este apreciat în comunitatea din care face parte).
În final, instanţa de fond a reţinut aceste ultime elemente ce caracterizează persoana inculpatului (evidenţiate în cuprinsul referatului de evaluare) pentru a-i aplica circumstanţele atenuante prev.de art. 74 alin. (2) C. pen. S-a apreciat că nu se poate reţine în favoarea acestuia circumstanţa atenuantă a scuzei provocării în condiţiile în care faţă de atitudinea victimei (care i-a solicitat lumânări şi era în mod vizibil sub influenţa băuturilor alcoolice, fiind clară lipsa intenţiei acestuia de a sustrage bunuri), fapta inculpatului este vădit disproporţionată.
În ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut faptul că, înainte de citirea actului de sesizare, părţile vătămate K.Z., F.G. şi F.E. s-au constituit părţi civile cu suma de 30.000 RON - despăgubiri pentru daune materiale şi suma de 20.000 RON - despăgubiri pentru daune morale, iar ulterior au solicitat suma de 31.270 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune materiale şi suma de 70.000 RON - despăgubiri pentru daune morale.
Cu privire la despăgubirile pentru daune materiale, instanţa de fond a apreciat că părţilor civile li se pot acorda doar acele despăgubiri care au fost solicitate până la citirea rechizitoriului, iar din cele pretinse ulterior doar cele pe care inculpatul a fost de acord să le achite. Cu chitanţele de la filele 13, 14 vol. II dosar tribunal s-a dovedit plata locului de mormânt, respectiv a sumelor de 200 RON şi de 150 euro. Nu s-a solicitat iniţial suma de 200 RON - contribuţia la biserică, neputând fi deci acordată. Chitanţa de la fila 11 din acelaşi dosar atestă plata unei taxe de înmormântare de 150 RON. Taxa pentru eliberarea certificatului de deces nu a fost pretinsă iniţial, neputând fi acordată. înscrisul de la fila 8 din acelaşi dosar confirmă plata sumei de 1.500 RON - contravaloarea sicriului, iar cu cel de la fila 9 s-a făcut dovada plăţii sumei de 350 RON pentru coroane. Suma de 1.350 RON (pentru păioară, cruce, lumânări, haine, îmbrăcatul victimei) nu a fost cerută iniţial (şi nici nu a fost, de altfel, probată). Martora G.F. a apreciat că s-a cheltuit cu masa pregătită după înmormântare şi apoi la un interval de câteva zile suma de 7.000 - 7.800 RON, însă întrucât s-a solicitat cu acest titlu doar suma de 4.500 RON, părţilor civile li se va acorda doar această din urmă sumă. De asemenea, întrucât toate aceste activităţi presupun şi cheltuieli de transport, li se va stabili cu acest titlu o sumă rezonabilă de 300 RON.
Datoriile victimei nu au fost cerute iniţial, neputând fi deci acordate. Pentru monumentul funerar (a cărui contravaloare s-a cerut în faza de urmărire penală) părţilor civile li se cuvine în echitate o sumă rezonabilă de 5.000 RON. Prin urmare, inculpatul va fi obligat la plata către cele trei părţi civile a sumei de 12.400 RON şi a contravalorii în lei de la data plăţii a sumei de 150 euro - despăgubiri pentru daune materiale (200 RON + 150 RON + 1.500 RON + 350 RON + 400 RON + 4.500 RON + 300 RON + 5.000 RON + contravaloarea în lei a 150 euro).
Inculpatul a fost obligat şi la plata cu titlu de despăgubiri pentru daune morale a sumei de câte 15.000 RON pentru fiecare parte civilă - sumă care este în măsură să asigure o reparare a prejudiciului moral suferit urmare a decesului fiului şi respectiv a fratelui acestora. Instanţa de fond a apreciat că chiar dacă iniţial s-a solicitat cu acest titlu doar suma totală de 20.000 RON, majorarea sumei - ulterioară citirii rechizitoriului - este admisibilă, existând, în aceste condiţii, doar o majorare a câtimii obiectului cererii şi nu un petit nou formulat.
De asemenea, inculpatul a fost obligat să achite Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei suma de 776,06 lei cu dobânda legală aferentă calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei până la plata integrală a debitului (cheltuielile de spitalizare ale victimei) şi Serviciului Judeţean de Ambulanţă Maramureş suma de 363,59 lei cu dobânda legală calculată în acelaşi mod (cheltuielile de asistenţă medicală ale aceleiaşi victime) - acestea s-au constituit părţi civile cu aceste sume (f.58, 48 vol. I dosar tribunal).
În temeiul art. 193 C. proc. pen., s-a dispus ca inculpatul să plătească părţilor civile K.Z., F.G. şi F.E. suma de 3.500 RON - cheltuieli judiciare reprezentând onorariul de avocat (1.400 RON), contravaloarea transportului şi venitul nerealizat urmare a prezenţei la instanţă la 17 termene de judecată a părţii civile K.Z. şi la 13 termene a părţii civile F.G. (20 RON/ termen - transportul şi 50 RON - venitul nerealizat/ termen, în total 1.190 RON + 910 RON).
Împotriva sentinţei a declarat apel inculpatul F.O.A.C.
În motivarea apelului s-a solicitat admiterea acestuia, desfiinţarea sentinţei Tribunalului Maramureş şi, rejudecând în fond cauza, a se face aplicarea art. 3201 C. proc. pen. cu consecinţa reducerii limitelor de pedeapsă în favoarea sa. S-a susţinut că sunt pe deplin aplicabile prev. art. XI din OUG nr. 121/2011 în sensul că el recunoaşte sincer existenţa acestei fapte de lovire asupra victimei F.P., la 30 decembrie 2009, în urma căreia aceasta a decedat, ceea ce constituie infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. A susţinut apărarea că, pentru a beneficia de aplicarea art. 3201 C. proc. pen., el trebuie să recunoască fapta, iar nu încadrarea juridică făcută prin rechizitoriu.
De asemenea, apelantul-inculpat a susţinut că fapta a fost săvârşită în stare de provocare, conform art. 73 lit. b) C. pen., întrucât victima a pătruns fără drept în domiciliul tatălui său, pe timp de noapte, era în stare avansată de ebrietate, l-a insultat, încercând chiar să-l lovească, condiţii în care a ripostat şi l-a agresat la ieşirea din curte. în acest sens, a apreciat ca elocventă declaraţia soţiei sale care afirmă că „inculpatul era nervos şi agitat" în momentul revenirii în locuinţă. Inculpatul a arătat, pe de altă parte, că nu pot fi înlăturate circumstanţele atenuante prev.de art. 74 alin. (2) C. pen. deja recunoscute în favoarea sa de către instanţa de fond, pentru că i s-ar înrăutăţi situaţia în propria cale de atac, principiu incompatibil cu cerinţele art. 372 C. proc. pen., astfel că solicită menţinerea acestora, cu diminuarea corespunzătoare a pedepsei. Sub aspectul laturii civile, a susţinut că s-a realizat o greşită interpretare a prev. art. 15 alin. (2) C. proc. pen., deoarece părţile vătămate K.Z., F.G. şi F.E., la 3 martie 2010, înainte de citirea actului de sesizare al instanţei, s-au constituit părţi civile cu suma de 50.000 RON (30.000 RON daune materiale şi 20.000 RON daune morale), iar ulterior şi-au precizat pretenţiile pretinzând suma de 31.270 RON pentru daune materiale şi suma de 70.000 RON pentru daune morale. S-a mai subliniat că, în faza de urmărire penală, persoanele respective au arătat că se constituie părţi civile, fără precizarea vreunui cuantum. în consecinţă, s-a susţinut că prin obligarea inculpatului, în favoarea părţilor civile, la plata sumelor de 12.400 RON şi 150 euro cu titlu de daune materiale şi a câte 15.000 RON pentru fiecare moştenitor, ca daune morale, se încalcă prevederile art. 15 alin. (2) C. proc. pen. instanţa de fond trebuind să constate că pretenţiile emise la 6 octombrie 2010 erau formulate tardiv. în final, apelantul inculpat a mai susţinut şi că prima instanţă în mod greşit a apreciat că agresiunea s-a realizat pe trotuarul din faţa casei tatălui inculpatului, ceea ce a atras o încadrare juridică eronată în art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. - „omor comis în public".
Prin Decizia penală nr. 22/ A din 2 februarie 2012, Curtea de Apel Cluj, secţia penală, a dispus următoarele:
A admis apelul declarat de inculpatul F.O.A.C., deţinut în Penitenciarul Gherla, împotriva sentinţei penale nr. 299 din 27 mai 2011 a Tribunalului Maramureş, pe care a desfiinţat-o în latura penală a cauzei, cu privire la neaplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi la individualizarea judiciară a pedepsei şi, rejudecând în aceste limite:
A condamnat pe inculpatul F.O.A.C., fiul lui C. şi M., născut în Sighetu Marmaţiei, studii, aflat la Penitenciarul Gherla la pedeapsa de 9 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prev.de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen. pentru infracţiunea de omor calificat prev.de art. 174, art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen., art. 76 lit. a) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. menţinând schimbarea încadrării juridice a faptei dispusă de instanţa de fond, conform art. 334 C. proc. pen., din infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a făcut aplicarea art. 71, art. 64 lit. a), lit. b) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsă perioada reţinerii şi a arestului preventiv (31 decembrie 2009 la zi).
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim control judiciar a reţinut următoarele:
Conform art. 1 C. proc. pen. român, scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept a persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul legii. Pentru aceasta, procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului. Legea obligă organele de urmărire penală şi instanţele de judecată să aibă rol activ şi pe întreg cursul procesului penal să respecte dreptul de apărare garantat de stat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi, în procesul penal, obligaţie respectată în prezenta cauză conform speţei (cauza Dănilă contra României). Orice persoană, bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie, este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale, printr-o hotărâre penală definitivă. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să-şi dovedească nevinovăţia.
Având în vedere apărările formulate de inculpatul F.O.A.C. în cursul urmăririi penale şi a judecăţii, instanţa de apel a reţinut că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat în sensul că „principiul prezumţiei de nevinovăţie reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării şi că dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării, îi revine obligaţia de a arăta învinuitului care sunt acuzaţiile cărora le va face obiectul şi a oferi probe suficiente pentru a întemeia o declaraţie de vinovăţie. Statul este obligat să asigure acuzatului dreptul la apărare (el însuşi sau cu asistenţa unui avocat) şi să-i permită, să interogheze sau să pună să fie audiaţi martorii acuzării. Acest drept, nu implică numai un echilibru între acuzare şi apărare, ci, impune ca audierea martorilor să fie în general, în contradictoriu. Elementele de probă trebuie să fie în principiu, produse în faţa acuzatului în audienţă publică şi în vederea unei dezbateri în contradictoriu" (hotărârea nr. 6 din decembrie 1988 Barbera, Mesesegue şi Jabordo versus Spania).
Vinovăţia nu se poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina administrării acestora revenind organului de urmărire penală şi instanţei judecătoreşti. Probele trebuie să fie concludente şi utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile, apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că ceea ce probează corespunde adevărului. în prezentul dosar, garanţiile cu privire la un proces echitabil au fost respectate, atât din perspectiva dreptului intern cât şi al disp. art. 5 şi 6 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Prealabil examinării pe fond a apelului inculpatului, curtea de apel a reţinut următoarele:
În primă instanţă, în faţa Tribunalului Maramureş, inculpatul a fost de acord să dea declaraţie, prin care a arătat că intenţia sa a fost de a scoate victima din curtea şi locuinţa tatălui său, unde aceasta pătrunsese fără drept, pe timp de noapte, insultându-i, cerându-le lumânări. Ţinând cont că victima era în stare avansată de ebrietate, având o alcoolemie de 2,30 gr. %o, iar inculpatul se afla şi el sub influenţa alcoolului (fila 60 dosar tribunal) şi făcându-i impresia că aceasta vrea să-l atace, i-a aplicat o lovitură cu pumnul în faţă, iar după ce a căzut la sol, a ţinut-o apăsată cu genunchiul în zona pieptului, la pământ, până la sosirea organelor de poliţie. Aceeaşi poziţie de recunoaştere a infracţiunii, în circumstanţele evidenţiate în faţa instanţei de fond, inculpatul a avut-o şi în faţa procurorului.
În apel, (fila 37) inculpatul s-a prevalat de dispoziţiile art. 70 C. proc. pen. în faţa curţii de apel, inculpatul prin apărătorii săi a propus administrarea de probe ştiinţifice, o nouă expertiză Medico - Legală - cu participarea unui specialist propus de el, pentru a se stabili fără echivoc mecanismul de producere al tuturor leziunilor constatate cu ocazia autopsiei victimei, pe corpul acesteia.
S-a constatat că motivele de apel ale inculpatului sunt aceleaşi cu cele invocate în faţa instanţei de fond, cu titlu de apărări, mai puţin reţinerea incidenţei art. 3201 C. proc. pen., raportat la data pronunţării sentinţei, ziua de 27 mai 2011.
Pentru respectarea dreptului la apărare al inculpatului, instanţa de apel a încuviinţat la 30 iunie 2011 efectuarea unei noi expertize Medico - Legale la I.M.L. Cluj, ale cărei concluzii, împreună cu cele ale expertului parte dr. D.P.D. ataşate la filele 71 şi 116 dosar apel, vor fi apreciate prin coroborare cu celelalte probe, conform art. 63 şi 64 C. proc. pen.
Având în vedere criticile aduse de inculpat hotărârii primei instanţe, ţinând cont de efectul devolutiv al căii de atac promovate, curtea de apel a realizat o nouă judecată în fond a cauzei prin reexaminarea probatoriului deja administrat, precum şi prin prisma noii expertize Medico - Legale depuse.
S-a arătat că prin modalitatea de a realiza cercetarea judecătorească, instanţa de apel i-a oferit inculpatului F.O.A.C. ocazia potrivită şi suficientă pentru a-şi valorifica în mod util dreptul său de apărare (Vaturi împotriva Franţei - Hotărârea din 13 aprilie 2006, Desterhem împotriva Franţei - Hotărârea din 18 mai 2004) şi a asigurat echilibrul şi egalitatea de arme care trebuie să primeze pe tot parcursul procesului penal între acuzare şi apărare. Noţiunea de proces echitabil cere ca instanţa internă de judecată să examineze problemele esenţiale ale cauzei şi să nu se mulţumească să confirme pur şi simplu rechizitoriul, trebuind să-şi motiveze hotărârea (Cauza Helle împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Cauza Boldea împotriva României - Hotărârea din 15 decembrie 2007). Curtea Europeană, arată de asemenea, că prezenţa acuzatului la şedinţa de judecată are o importanţă esenţială pentru o bună soluţionare a cauzei, în sensul că instanţa trebuie să examineze nu numai personalitatea acestuia şi starea sa de spirit la momentul comiterii infracţiunii pentru care este trimis în judecată, ci şi mobilurile activităţii sale infracţionale, iar „asemenea aprecieri au a cântări substanţial în soluţia ce urmează a fi pronunţată; caracterul echitabil al procedurii impune atât prezenţa acuzatului cât şi a celorlalte părţi vătămate, civile sau responsabile civilmente la instanţă, alături de apărătorii lor", (cauza CEDO Kremzow contra Austriei din 21 septembrie 1993).
Faţă de motivele de apel formulate de inculpat, s-a apreciat că acestea comportă o analiză sub aspectul reţinerii incidenţei disp. art. 3201 C. proc. pen. şi art. XI din OUG nr. 121/2011, a încadrării juridice corecte a faptei comise de inculpat a circumstanţelor săvârşirii ei, sancţiunea ce trebuie aplicată acestuia şi modul de executare, individualizarea pedepsei trebuind realizată în aşa fel încât apelantul să se convingă de necesitatea respectării legii penale şi să evite în viitor, săvârşirea de noi infracţiuni. Sub aspectul laturii civile, curtea de apel a constatat că înainte de judecarea pe fond a căii de atac promovate, inculpatul a achiesat la pretenţiile părţilor civile în sumă de 50.000 RON, formulate la 3 martie 2010, apreciindu-le ca tardive pe cele precizate la 6 octombrie 2010.
În privinţa cererii inculpatului de aplicare a art. 3201 C. proc. pen., curtea de apel a reţinut următoarele:
Inculpatul F.O.A.C. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureş pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prev.de art. 183 C. pen. cu art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) Acesta a recunoscut lovirea victimei încă din primul moment al cercetărilor penale în acest dosar. La momentul în care a avut loc trimiterea în judecată 29 ianuarie 2010, nu existau dispoziţiile din actualul art. 3201 C. proc. pen., astfel încât soluţionarea procesului şi-a urmat cursul firesc al administrării probaţiunii. Ulterior, când au intrat în vigoare dispoziţiile din Legea 202/2010 care introduceau art. 3201 în C. proc. pen., era depăşit cu mult momentul limită prevăzut în cuprinsul articolului, ca termen până la care se putea solicita aplicarea lui. A intervenit sentinţa instanţei de fond, a început judecarea apelului cu administrarea probelor, iar la data de 29 decembrie 2011 a apărut OUG nr. 121/2011 care, pe lângă modificările aduse acestui art. 3201 C. proc. pen., prevede în dispoziţiile finale, respectiv art. 11 că textul art. 3201 C. proc. pen. va fi aplicabil tuturor cauzelor în care cercetarea judecătorească începuse anterior intrării în vigoare a Legii 202/2010, aplicare care poate fi solicitată la primul termen cu procedură completă, imediat următor, intrării în vigoare a OUG nr. 121/2011. Având în vedere aceste dispoziţii şi faptul că termenul din 26 ianuarie 2012 a fost primul după intrarea în vigoare a OUG nr. 121/2011, Curtea apreciază admisibilă solicitarea inculpatului în sensul aplicării disp. art. 3201 C. proc. pen. Faţă de împrejurarea că inculpatul a recunoscut constant fapta de lovire a victimei, în urma căreia aceasta şi-a pierdut viaţa, este justificată aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. XI din OUG nr. 121/2011.
Referitor la încadrarea juridică a faptei comise de inculpat, curtea de apel a reţinut următoarele:
Omorul se săvârşeşte cu intenţia de a suprima viaţa unei persoane (animus necandi), iar nu cu intenţia generală de a vătăma. Expresia „uciderea unei persoane", utilizată de textul art. 174 C. pen., cuprinde implicit ideea orientării acţiunii spre un rezultat specific, constând în moartea victimei. Doctrina mai foloseşte noţiunea de „doi special", definit ca voinţa de a suprima viaţa persoanei, sau „intenţie precisă", prevăzută special de lege ca element constitutiv al unor infracţiuni cu privire la care se incriminează producerea unui rezultat determinat. Intenţia are două forme: directă şi indirectă. Fapta este săvârşită cu intenţie directă când infractorul „prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei infracţiuni" (art. 19 pct. l lit. a) C. pen.), iar cu intenţie indirectă când „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui" (art. 19 pct. l lit. b) C. pen.). Ceea ce deosebeşte deci, intenţia directă de cea indirectă, este elementul volitiv. în timp ce la intenţia directă, făptuitorul are o atitudine fermă faţă de rezultatul constând în moartea victimei, voind să se producă acel rezultat şi nu altul, la intenţia indirectă făptuitorul are în vedere o pluralitate de efecte posibile, dintre care unul este moartea victimei, fiindu-i indiferent care dintre aceste rezultate se va produce.
În practica judiciară, confirmându-se opiniile exprimate în doctrină, intenţia de ucidere se deduce din materialitatea actului („dolus ex re") care, în cele mai multe cazuri, relevă poziţia infractorului faţă de rezultat.
Demonstrează astfel intenţia de ucidere: perseverenţa cu care inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri cu piciorul şi pumnii, care au cauzat leziuni interne grave; multitudinea loviturilor şi locul aplicării lor, unele interesând regiuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat); intensitatea cu care loviturile au fost aplicate şi repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur (pumni, picioare).
Deosebit de importante pentru caracterizarea poziţiei făptuitorului faţă de rezultat, sunt împrejurările în care s-a produs manifestarea de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să releve sau să infirme intenţia de ucidere.
Anumite stări ale infractorului (stare de ebrietate avansată) ori defectuozitatea mijloacelor folosite de el în executarea actului, nu au relevanţă în sine, întrucât intenţia de omor se deduce din modul în care a acţionat, iar nu din elemente exterioare.
Forma şi modalitatea intenţiei, element al laturii subiective a infracţiunii, rezultă din materialitatea actului, din relaţiile personale anterioare existente între inculpat şi victimă, din obiectul vulnerant folosit, numărul şi intensitatea loviturilor, zona anatomică vizată, comportamentul ulterior al inculpatului.
Practica judiciară este unanimă atunci când reliefează că „pentru stabilirea poziţiei subiective a făptuitorului trebuie să se ţină seama de toate împrejurările în care fapta a fost comisă, de obiectul folosit, de regiunea corpului vizată şi de urmările produse sau care s-ar fi putut produce, iar dacă nu se poate stabili culpa făptuitorului în ceea ce priveşte consecinţa mai gravă produsă, atunci acesta va răspunde pentru tentativă la infracţiunea de omor".
Intensitatea loviturilor, zonele vitale unde au fost aplicate şi gravitatea numeroaselor leziuni produse, în raport şi cu vârsta tânără a victimei, conduc la concluzia că inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi, cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui, săvârşind astfel infracţiunea de omor calificat cu intenţie indirectă şi nu infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, astfel cum a susţinut, în mod nefondat, acesta. Spre deosebire de infracţiunea de omor, care nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, în una din cele două modalităţi la care se referă art. 19 alin. (2) pct. 2 lit. a) şi lit. b) C. pen., infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte previn art. 183 C. pen. se săvârşeşte cu intenţie depăşită, caracterizată prin intenţie în ceea ce priveşte acţiunea de lovire şi prin culpă referitor la rezultatul produs, moartea victimei.
S-a mai arătat că, din examinarea comparativă a dispozițiilor art. 183 C. pen. şi art. 174 C. pen., rezultă că, spre deosebire de infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, infracţiunea de omor este condiţionată de existenţa intenţiei de a ucide dedusă, între altele, din lovirea prin mijloace apte de a produce acest rezultat, regiunea corporală lezată şi intensitatea loviturilor aplicate. Ori, în speţă, moartea victimei nu s-a produs doar datorită unei acţiuni praeterintenţionate, care caracterizează infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Aplicând numeroase lovituri cu pumnii, picioarele în majoritate asupra cavităţii abdominale, cu o intensitate deosebită, încât au determinat, în final, moartea victimei, care nu a mai putut fi salvată, inculpatul şi-a reprezentat, fără echivoc, producerea rezultatului letal, pe care, chiar dacă nu l-a dorit, l-a acceptat, astfel că a acţionat cu intenţia specifică de a ucide. în cazul infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte, vătămarea este comisă cu intenţie, iar rezultatul, moartea victimei, se produce din culpa inculpatului, care nu prevede urmările deşi, în raport cu situaţia concretă, trebuia şi putea să le prevadă, ori, dacă le prevede, nu le acceptă, socotind fără temei că ele nu se vor produce.
Or, în prezenta cauză, din raportul de autopsie rezultă că victima a suferit ca urmare a agresiunii din 30 decembrie 2009 o hemoragie internă masivă - hemoperitoneu post-traumatic abdominal cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali cu masive hematoame retroperitoneale. Leziunile s-au produs prin lovire cu un corp dur (posibil pumni), proiectare ulterioară la sol şi loviri cu şi de un corp dur, posibil picior încălţat. Leziunile care au avut rol tanatogenerator au fost cele de la nivelul organelor cavităţii abdominale. Lovirea repetată a victimei, în vârstă de 45 de ani, cu pumnii şi cu picioarele, cu mare intensitate, cu consecinţa unor leziuni deosebit de grave în regiuni vitale ale corpului, impun concluzia că, inculpatul a avut reprezentarea rezultatului agresiunii sale, pe care l-a acceptat. Aşadar, inculpatul a acţionat cu intenţie indirectă de a ucide, fapta constituind infracţiunea de omor calificat şi nu aceea de lovituri cauzatoare de moarte, cum eronat a cerut inculpatul a se schimba încadrarea juridică şi cum greşit a fost trimis în judecată de către procuror.
În stabilirea poziţiei psihice pe care inculpatul F.O.A.C. a avut-o în momentul comiterii infracţiunii, trebuie pornit de la premisa că tocmai faptul că s-au aplicat loviturile repetat, cu o anumită intensitate şi la întâmplare, este de natură să conducă la ideea că apelantul a prevăzut şi acceptat posibilitatea lezării unor regiuni cu potenţial mortal ridicat (cap, torace, abdomen). Este adevărat că orientarea expresă a loviturilor către aceste regiuni reliefează mai puternic intenţia de a ucide (care este directă), însă lipsa acestei orientări concretizată în loviri întâmplătoare a unor atari regiuni, nu poate constitui o prezumţie de înlăturare a intenţiei indirecte. Intensitatea loviturilor aplicate şi rezultatul letal, confirmă intenţia de a ucide. Ca atare, ansamblul împrejurărilor în care a avut loc agresiunea şi rezultatul acesteia infirmă apărarea inculpatului că el nu a urmărit şi nici nu a acceptat producerea unui asemenea rezultat, care ar fi depăşit intenţia sa de a aplica o corecţie victimei.
În consecinţă, a menţionat instanţa de apel că se impune concluzia că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale şi a acceptat posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă, eventual, nu l-a urmărit în mod direct. Faptul de a fi aplicat victimei, în toate zonele corpului cu regiuni anatomice vitale, cum este cea a toracelui şi abdomenului, mai multe lovituri cu pumnii, picioarele, apte a produce moartea, provocându-i o hemoragie internă masivă - hemoperitoneu post-traumatic abdominal cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali cu masive hematoame retroperitoneale, care i-au determinat decesul constituie infracţiunea de omor calificat, iar nu aceea de lovituri cauzatoare de moarte; procedând în modul arătat, aplicându-i multiple lovituri, în condiţiile în care asemenea acte de violenţă produc, de regulă, urmări dintre cele mai grave, inculpatul a prevăzut, neîndoielnic, rezultatul posibil al acţiunii sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că el a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu de a produce numai vătămări corporale, cărora decesul le-ar fi urmat ca un rezultat praeterintentionat, aşa cum se susţine prin apelul promovat.
De asemenea, s-a apreciat că în mod judicios, Tribunalul Maramureş a stabilit că fapta inculpatului F.O.A.C. constituie omor calificat prev.de art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen. fiind comisă în public, pe trotuarul din faţa casei tatălui apelantului. Curtea de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, iar la rândul ei, în baza propriului examen asupra mijloacelor de probă ce au fost administrate în cauză, a stabilit că fapta a fost săvârşită de inculpat în public, ceea ce va conduce la menţinerea agravantei prev. în art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., evidenţiind că locul unde a fost comisă fapta este, prin natura şi destinaţia lui, accesibil publicului, chiar dacă la momentul respectiv nu se afla nicio altă persoană înafara inculpatului şi a victimei, şi se circumscrie accepţiunii noţiunii „în public" prevăzute în art. 152 lit. a) C. pen.
Probele administrate, şi chiar declaraţiile inculpatului date în faţa procurorului şi a Tribunalului Maramureş, coroborate cu declaraţiile martorilor P.V. şi C.S. din faţa instanţei de fond, fotografiile judiciare realizate la cercetarea la faţa locului au ilustrat din punct de vedere topografic trotuarul, respectiv strada, ca loc de comitere al faptei, de unde a rezultat natura şi destinaţia acesteia, ca fiind un spaţiu de trecere, deschis, ceea ce permite accesul oricărei persoane. Locul unde a fost agresată victima F.P. de către inculpatul F., strada, trotuarul din faţa locuinţei tatălui acestuia, chiar prin definiţia ei, evidenţiază accesibilitatea publicului, care nu poate fi restrânsă numai la persoanele ce locuiesc în zonă, atâta timp cât locul respectiv este deschis, existând permanent posibilitatea trecerii oricărei persoane, deci a unei publicităţi virtuale, strada având tocmai această destinaţie de trecere dintr-o zonă în alta, nefiind necesară dovada prezenţei efective a unor persoane la momentul săvârşirii faptei de către inculpat.
Astfel, se conchide că în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond că fapta inculpatului F.O.A.C. a fost săvârşită în public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 152 lit. a) C. pen., ceea ce atrage incidenţa agravantei prevăzute în art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen., încadrarea juridică sub acest aspect fiind corect stabilită.
Pe de altă parte, s-a constatat că susţinerea inculpatului că i-ar fi aplicat victimei o singură lovitură de pumn în faţă, în urma căreia s-a dezechilibrat, iar după ce a căzut la sol, l-a apăsat cu piciorul pe piept, până la sosirea organelor de poliţie, este combătută cu claritate prin concluziile tuturor probelor ştiinţifice ataşate dosarului. Astfel, din raportul de expertiză Medico - Legală din 12 ianuarie 2010 efectuat de Cabinetul Medico - Legal Sighetu Marmaţiei rezultă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat unei hemoragii interne masive - hemoperitoneu post-traumatic abdominal cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali, cu masive hematoame retroperitoneale. Leziunile s-au produs prin lovirea victimei cu un corp dur, posibil pumn, proiectare ulterioară la sol şi loviri cu şi de corp dur, posibil picior încălţat. Leziunile care au avut rol tanatogenerator au fost de la nivelul organelor cavităţii abdominale. Şi în concluziile provizorii ale medicului legist de la Cabinetul Medico - Legal Sighetu Marmaţiei, din 31 decembrie2009, se atestă că moartea victimei s-a datorat unei hemoragii interne masive - hemoperitoneu în cantitate de aproximativ 3500 ml, post-traumatism abdominal şi ale lojelor renale, cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali. Ca mod de producere al leziunilor, s-a arătat că acestea s-au realizat prin: lovire activă cu pumnul şi proiectare la sol, iar ulterior au existat loviri repetate în regiunea abdominală şi a lojelor renale cu corp dur, posibil picior încălţat. De asemenea, în declaraţia dată la 9 septembrie 2010 la Tribunalul Maramureş, martorul P.V - medic chirurg la Spitalul Sighetu Marmaţiei învederează la fila 275 că „victima avea tensiunea 0 era în stare de şoc traumatic şi raportat la hemoragia mare pe care a avut-o, aceasta nu a mai putut fi salvată; nu a mai putut fi operată din cauza tensiunii pe care o avea". Şi din raportul de nouă expertiză Medico - Legală din 1 noiembrie 2010 al Serviciului Medico - Legal Judeţean Maramureş rezultă că victima a fost în şoc traumatic şi hemoragie, i s-a făcut puncţie abdominală, dar care nu a mai putut fi constatată cu ocazia autopsiei victimei, datorită diminuării capacităţii de coagulare a sângelui.
De asemenea, nota expertală întocmită la 11 martie 2011 de către dr. D.P.D. confirmă că moartea victimei a fost violentă şi s-a datorat hemoragiei interne abdominale, consecinţă a rupturilor vasculare şi parenchimatoase, iar între producerea traumatismelor abdominale care au dus la ruptura pedicolilor renali şi deces există un interval de maximum 5-7 minute. Şi prin raportul de nouă expertiză Medico - Legală din 6 aprilie 2011 a Serviciului Medico - Legal Judeţean Maramureş (fila 420 dosar tribunal) se atestă că „leziunile traumatice s-au produs prin loviri active repetate cu corp dur, cădere şi comprimare între corp dur şi sol. Ele s-au produs în noaptea de 30/ 31 decembrie 2009.
Leziunile tanatogeneratoare s-au produs prin apăsarea victimei cu piciorul la sol, comprimare între corp dur şi sol. Urmele traumatice externe respectiv echimoze în flancurile abdominale şi regiunea lojelor renale, corespund leziunilor interne constatate la necropsie (infiltrat perete abdominal şi regiunea renală, rupturi hepatice, splenice, pancreas, infiltrat mezenteric).
Există posibilitatea ca la necropsie să se găsească infiltrate interne şi leziuni ale organelor interne, fără ca la examenul extern să existe urme traumatice corespunzătoare. Medicii legişti învederează că procedura de autopsie a fost respectată în cazul de faţă. Mai mult, supravieţuirea victimei în intervalul 0,15 - 5,30 a fost posibilă datorită măsurilor de resuscitare, a administrării de soluţii perfuzabile de reechilibrare hidro-electrolitică şi acidobazică şi transfuziilor de sânge. Conduita medicală a fost corect şi la timp aplicată, în concordanţă cu starea pacientului, aplicându-se toate măsurile de urgenţă pentru salvarea vieţii victimei, o intervenţie chirurgicală fiind imposibilă în condiţiile unei tensiuni arteriale de valoare 0 (zero). S-a specificat, în final, că supravieţuirea victimei timp de 5 ore s-a datorat exclusiv măsurilor medicale de urgenţă aplicate victimei şi nu lipsei leziunilor interne".
S-a constatat că în acelaşi sens, sunt şi concluziile raportului de nouă expertiză Medico - Legală efectuat la 27 octombrie 2011 de către I.M.L. Cluj, în care se precizează că moartea victimei F.P. este violentă; ea se datorează hemoragiei interne consecutivă rupturilor de organe abdominale (mezenter, ficat, splină, pancreas). Ele s-au realizat după cum urmează: leziunea de la nivelul jumătăţii stângi a buzei superioare s-a putut produce prin lovire cu corp dur, posibil pumn, iar leziunile traumatice interne abdominale tanatogeneratoare s-au putut produce prin lovirea activă cu corp dur, posibil picior încălţat şi comprimare între două planuri dure - picior - sol. Ruptura organelor interne abdominale, învederează medicii, că poate să aibă loc şi în condiţiile absenţei leziunilor traumatice externe, întrucât zona este bogată în ţesut gras; în acest caz, din cauza amplorii mari a hemoragiei interne echimozele pot să nu mai apară. Diagnosticul de ruptură a pediculilor renali nu este susţinut de examenul histopatologic, iar supravieţuirea victimei de la ora 0,15 şi până la ora 5,30 a fost posibilă în exclusivitate datorită tratamentului medical ATI susţinut şi corect efectuat. Mai mult, chiar şi expertul parte, propus de inculpat - prof. dr. D.P.D. în „opinia expertală" din 24 ianuarie 2012 de la fila 116 dosar apel afirmă că „mecanismul de producere a leziunilor constatate cu ocazia autopsiei victimei este cel de lovire cu şi de corpuri dure, precum şi comprimare. De asemenea, leziunile constatate cu ocazia autopsiei victimei au ca şi dată de producere noaptea de 30-31 decembrie 2009. Leziunile tanatogeneratoare nu puteau fi produse doar prin apăsarea victimei cu piciorul la sol, ci acestea s-au realizat atât prin lovire cu şi de corpuri dure, cât şi prin comprimare între corpuri dure şi sol. Viaţa victimei nu putea fi salvată printr-o intervenţie chirurgicală la Spitalul Sighetu Marmaţiei, datorită tensiunii zero a victimei, corect făcându-se puncţia abdominală.
Astfel, curtea de apel a reţinut, în sinteză, că topografia şi morfologia leziunilor traumatice pledează pentru producerea lor prin loviri active, repetate, cu şi de corpuri dure şi prin comprimare între acestea şi sol. Contrar susţinerilor inculpatului, loviturile aplicate de acesta au produs victimei leziuni majore, care au condus la deces. Eventualele contradicţii dintre probele ştiinţifice de la dosar, privind cea mai adecvată conduită terapeutică şi timpul optim de intervenţie pentru a salva viaţa victimei, nu fac obiectul de analiză al prezentei cauze; ceea ce interesează în speţă, este raportul de cauzalitate dintre agresiunea exercitată de inculpat asupra victimei şi decesul acesteia, lucru dovedit fără echivoc, atât prin propria recunoaştere a apelantului, cât şi prin actele Medico - Legale ataşate dosarului. Mai mult, rezultatul, moartea victimei, nu a survenit pe calea unei evoluţii naturale a vreunei boli preexistente de care să sufere aceasta, la o dată imprevizibilă, ci la scurt timp, după lovirea ei de către inculpat, ca urmare a hemoragiei interne masive - hemoperitoneu post-traumatic abdominal, cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice. în altă ordine de idei, lovirea victimei este cauza rezultatului produs, întrucât a precedat-o şi în lipsa ei, moartea victimei nu ar fi survenit.
În raport de toate acestea, curtea de apel a apreciat că fapta inculpatului constituie infracţiunea de omor calificat prev.de art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cum judicios a încadrat-o şi Tribunalul Maramureş.
Infracţiunea de lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte este o infracţiune praeterintenţionată; lovirea sau vătămarea corporală se săvârşeşte cu intenţie, iar urmarea mai gravă produsă - moartea victimei - este rezultatul culpei. în speţă, inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide victima, respectiv a prevăzut rezultatul faptei sale şi deşi nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui. Inculpatul a aplicat victimei lovituri de mare intensitate, în zone vitale, cauzându-i leziuni grave ce au condus la decesul acesteia. De precizat, că martori oculari nu au existat la agresiune, cu excepţia tatălui inculpatului, care în faţa instanţei a refuzat să dea declaraţie prevalându-se de disp. art. 80 C. proc. pen.
Curtea de apel a menţionat că pentru existenţa provocării este necesară îndeplinirea a trei condiţii: infracţiunea să fi fost comisă sub influenţa unei puternice tulburări sau emoţii; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei; provocarea să se fi produs prin violenţă ori, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau, printr-o altă acţiune ilicită gravă. Pentru reţinerea stării de provocare, în sensul art. 73 lit. b) C. pen. nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective, cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu" supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator. în sinteză, în opinia curţii de apel este dovedit indubitabil că acea comportare a părţii vătămate F.P. şi care aflându-se sub influenţa alcoolului, a intrat în curtea casei tatălui inculpatului solicitând lumânări, nu a fost de natură să producă în psihicul apelantului o puternică stare de tulburare, de surescitare nervoasă, sub imperiul căreia să-i aplice multiple lovituri în zonele vitale ale corpului. A arătat instanţa de apel că probele dosarului nu evidenţiază în niciun mod oportunitatea reţinerii în favoarea inculpatului a prev. art. 73 lit. b) C. pen. Nu s-a dovedit vreo agresiune sau ameninţare gravă din partea victimei asupra inculpatului. Mai mult, victima avea o alcoolemie de 2,30 gr. %o, aproape de comă alcoolică. Prin urmare, este exclus ca aceasta să fi putut reprezenta „o ameninţare" pentru inculpat sau familia sa. Pe de altă parte, din declaraţiile martorilor B.A.R. (fila 139 trib. Maramureş concubina victimei) rezultă că aceasta obişnuia să consume băuturi alcoolice, consuma şi martora, însă în aceste condiţii F.P. nu avea atitudine agresivă, ci dimpotrivă, era paşnică. Nu era în relaţii de duşmănie cu alte persoane, dar dacă era provocat sau bruscat, obişnuia să adreseze injurii, fără acte de violenţă. Martorul M.V. în declaraţia de la fila 234 Tribunal Maramureş precizează că „afirm cu certitudine că victima când consuma băuturi alcoolice, nu era violentă". Din adresa de la fila 254 emisă de Poliţia Sighetu Marmaţiei rezultă că nu a fost înregistrată nicio reclamaţie în noaptea de 30/ 31 decembrie 2009 în privinţa victimei F.P., ceea ce dovedeşte că aceasta nu era cunoscută ca o persoană cu preocupări infracţionale, cum a încercat să acrediteze inculpatul, pentru a-şi justifica pornirile agresive. Aşadar, nedovedindu-se că victima prin atitudinea sa i-ar fi provocat inculpatului vreo puternică tulburare sau emoţie, sub imperiul căreia a comis infracţiunea, este exclusă reţinerea art. 73 lit. b) C. pen.
S-a mai constatat de către curtea de apel că circumstanţele atenuante reglementate în art. 74 C. pen. au fost deja reţinute în favoarea inculpatului prin sentinţa instanţei de fond, avându-se în vedere concluziile referatului de evaluare depus la fila 217 dosarul tribunalului de unde rezultă că „inculpatul s-a raportat pozitiv la normele de convieţuire socială, demonstrând că faptele comise anterior nu caracterizează conduita sa generală. De asemenea, în cadrul comunităţii inculpatul şi-a creat o imagine pozitivă, fiind apreciat de către vecini. Aceştia îl descriu ca pe un tânăr liniştit, respectuos şi harnic, admirându-1 pentru faptul că a muncit din adolescenţă pentru a-şi susţine familia. Este o persoană extrem de responsabilă şi de protectoare". Având în vedere că reţinerea circumstanţelor atenuante are corespondent în probele dosarului, ele sunt justificate, şi au fost menţinute şi de către curtea de apel şi pentru a nu se încălca prev. art. 372 C. proc. pen.
S-a apreciat ca fiind justă şi concluzia Tribunalului Maramureş privind înlăturarea stării de recidivă postexecutorie prev.de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Curtea a reţinut că din fişa de cazier depusă la dosar, reiese că inculpatului i-a fost aplicată o măsură educativă a mustrării pentru furt calificat în anul 1998, iar în anul 2003 a fost condamnat la 8 luni închisoare cu suspendarea condiţionată a executării acesteia pe o durată de 2 ani şi 8 luni, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală. Niciuna din aceste sancţiuni nu trebuia să se mai regăsească în cazierul inculpatului, având în vedere că prima este o măsură educativă, iar pentru cea de a doua, a fost reabilitat de drept, conform art. 86 C. pen., la expirarea termenului de încercare.
În legătură cu modul de soluţionare a laturii civile a cauzei, curtea de ape a reţinut următoarele:
Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile sau a intereselor ocrotite de lege. Acţiunea civilă exercitată în procesul penal este supusă dispoziţiilor de fond ale răspunderii civile, cu unele particularităţi ce derivă din săvârşirea unei fapte ilicite, având caracter accesoriu faţă de acţiunea penală. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal, se cer îndeplinite următoarele condiţii: infracţiunea să producă un prejudiciu material sau moral; între infracţiunea săvârşită şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate; prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat şi să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. în cadrul procesului penal, acţiunea civilă se pune în mişcare prin constituirea de parte civilă. Potrivit art. 15 alin. (2) C. proc. pen., constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare.
S-a constatat că prin declaraţia dată în faza de urmărire penală şi în faţa instanţei de judecată, numiţii K.Z., F.G. şi F.E. au înţeles să se constituie părţi civile inclusiv pentru prejudiciul material şi moral ce le-a fost cauzat prin decesul victimei F.P., astfel că indicarea exactă a sumelor solicitate, după citirea actului de sesizare la 6 octombrie 2010, nu poate fi considerată ca fiind făcută tardiv. Mai mult, probele dosarului arată că această constituire de parte civilă s-a realizat în faza de urmărire penală, fără a se preciza însă cuantumul sumelor.
Curtea de apel a reţinut însă că această constituire de parte civilă s-a realizat în faza de urmărire penală, iar majorarea sau micşorarea câtimii pretenţiilor poate fi făcută în tot cursul procesului, întrucât acestea s-ar putea să nu fie cunoscute integral la data formulării iniţiale a cuantumului prejudiciului. Dispoziţiile referitoare la constituirea de parte civilă, prevăd doar termenul limită până la care trebuie făcută aceasta - citirea actului de sesizare al instanţei - neprevăzând imperativ şi precizarea cuantumului exact al despăgubirilor civile, care poate fi făcută pe tot parcursul procesului, întrucât nicio normă legală nu interzice majorarea sau micşorarea câtimii acestora. Nu în ultimul rând, rezultă că persoanele arătate s-au constituit la primul termen de judecată, la Tribunalul Maramureş, părţi civile, la 3 martie 2010 cu suma de 50.000 RON, înainte de citirea actului de sesizare, iar la 6 octombrie 2010 au precizat şi majorat cuantumul daunelor materiale şi morale, majorare care poate fi făcută în tot cursul procesului, întrucât nu există niciun termen de decădere în acest sens.
S-a susţinut că practica judiciară a instanţei supreme este în sensul că „nu este tardivă solicitarea obligării inculpatului la plata unor daune materiale şi morale majorate, în condiţiile în care suma pretinsă cu acest titlu a fost inclusă în cuantumul total al despăgubirilor, precizat înaintea citirii actului de sesizare, în conformitate cu disp. art. 15 alin. (2) C. proc. pen. Partea civilă îşi poate preciza pretenţiile până în faza dezbaterilor, fără ca aceste precizări să poată fi considerate cereri noi". Pe cale de consecinţă, în opinia instanţei de apel solicitările părţilor civile au fost făcute în termenul legal şi acordate ca atare de către instanţa de fond, neimpunându-se reducerea lor.
Instanţa de prim control judiciar a arătat că motivul subsidiar de apel nu este fondat - efectuarea unei expertize A.D.N. victimei - câtă vreme toate actele Medico - Legale menţionează drept cauză a morţii şocul hemoragie şi traumatic al victimei, diagnostic care-şi găseşte corespondenţă în probele histopatologice recoltate de la aceasta, neexistând nicio suspiciune că ele nu ar fi aparţinut lui F.P.
Sub aspectul individualizării pedepsei s-a menţionat că trebuie efectuată o justă adecvare a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinându-se cont de gradul de pericol social, în concret ridicat al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii ei, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, care a avut o atitudine sinceră cu privire la activitatea infracţională, posedă antecedente penale, aşa cum rezultă din fişa de cazier şi este de acord cu dezdăunarea părţilor civile, regretând sincer cele petrecute. Se va avea în vedere că este încadrat în muncă de la vârsta de 16 ani, iar în ultimii 8 ani a lucrat în Italia, întreţinându-şi material familia. Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni. Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, totdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie al făptuitorului. Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Dar, fireşte, în lumina criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi făptuitorului. Fapta este neîndoielnic gravă, astfel că în operaţia complexă a individualizării tratamentului penal, curtea va ţine seama că acţiunea violentă a inculpatului a avut drept consecinţă pierderea unei vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează că resocializarea sa viitoare pozitivă nu este posibilă decât prin aplicarea unei pedepse care să fie în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd că „legea penală apără persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea precum şi întreaga ordine de drept". Pedeapsa se va executa în detenţie, fiind exclusă suspendarea condiţionată sau suspendarea sub supraveghere a acesteia faţă de natura infracţiunii şi circumstanţele săvârşirii ei.
Împotriva deciziei, în termen legal, inculpatul F.O.A.C. a declarat recurs, motivele fiind menţionate în partea introductivă a prezentei decizii.
Prealabil examinării pe fond a recursului, Înalta Curte constată următoarele.
În apel, inculpatul a solicitat judecarea cauzei prin „procedura simplificată", prevăzută de art. 3201 C. proc. pen., aplicabilă şi în căile de atac - pentru situaţiile tranzitorii - prin adoptarea şi publicarea OUG nr. 121/2011.
Or, potrivit acestei proceduri de judecată, apelantul-inculpat urmărind să beneficiere de reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă, a declarat că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în rechizitoriu şi că îşi însuşeşte toate probele administrate în cauză.
În aceste condiţii, recursul nu poate viza decât aspecte procedurale, iar nu de fond, precum şi aspecte juridice privind încadrarea juridică a faptelor şi individualizarea pedepsei.
Examinând pe fond recursul inculpatului F.O.A.C., se constată că acesta este fondat numai cu privire la latura civilă a cauzei penale (stabilirea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri pentru daune morale).
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., critica apărării vizând, pe de o parte, nepunerea în discuţie a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei de către instanţa de apel şi nepronunţarea expresă prin dispozitivul deciziei asupra acestei cereri, iar pe de altă parte, recunoaşterea de către inculpat, în apel, a faptelor şi încadrării juridice dată acesteia prin rechizitoriu (art. 183 C. pen.), iar nu a încadrării juridice dată de instanţa de fond (art. 174-175 lit. i) C. pen.).
Critica este vădit neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta:
Aspectele privind încadrarea juridică a faptei, la fond, au fost puse în discuţie contradictorie şi, motivat (argumente prezentate în partea expozitivă a sentinţei), soluţionate în modul arătat de către prima instanţă, inclusiv prin inserarea unor dispoziţii în minuta şi dispozitivul sentinţei.
În apel, aspectul referitor la încadrarea juridică a faptei nu constituie o cerere, ci o critică a sentinţei atacate, critică care - de altfel - a fost examinată de către instanţa de prim control judiciar şi, cu o motivare corespunzătoare, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Examinând conţinutul încheierii de dezbateri în apel, se constată că inculpatul a fost asistat de 2 avocaţi aleşi, concluziile acestora, deosebit de ample, fiind consemnate în respectiva încheiere, inclusiv cu privire la aspectele referitoare la încadrarea juridică a faptelor.
De asemenea, se reţine că, potrivit art. 3201 alin. (1), (2) şi (3) C. proc. pen., inculpatul declară că recunoaşte în totalitate săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei, nicidecum încadrarea juridică dată acesteia prin actul de acuzare; de altfel, conform art. 3201 alin. (6) C. proc. pen. se menţionează, expres, că - printre altele - dispoziţiile art. 334 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător (art. 334 C. proc. pen. „schimbarea încadrării juridice"). Cu alte cuvinte, chiar în procedura sumară de judecată prevăzută de art. 320 alin. (1) C. proc. pen. se reconfirmă principiul potrivit căruia încadrarea juridică dată faptei prin rechizitoriu nu este una „absolută", instanţa de judecată fiind cea care are competenţa exclusivă de a stabili prin hotărâre judecătorească, în final, corecta încadrare juridică a faptei (iar nu inculpatul, procurorul, părţile).
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., critica apărării vizând încadrarea juridică a faptei (solicitându-se schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen.).
Infracţiunea prevăzută de art. 183 din C. pen. se caracterizează prin aceea că infractorul acţionează cu intenţia generală de vătămare corporală, nu de omor, rezultatul mai grav (moartea victimei) fiind reţinut pe baza culpei, ceea ce constituie o formă mixtă de vinovăţie (intenţia depăşită). Dimpotrivă, în cazul infracţiunii de omor, infractorul acţionează cu intenţia suprimării vieţii victimei, iar nu cu intenţia generală de vătămare corporală. Intenţia de omor este dedusă, în doctrină şi jurisprudenţă, din împrejurările săvârşirii faptei şi din modul concret în care a acţionat infractorul.
Gravele leziuni constatate pe corpul victimei, şi relevate de actele medicale şi Medico - Legale, sugerează - de o manieră rezonabilă - acţiuni de extremă violenţă asupra acesteia, acţiuni care depăşesc cu mult pretinsa intenţie de „corecţie" la care a făcut referire inculpatul în apărarea sa.
Or, acţiunile inculpatului, prin durată şi intensitate, prin modul de realizare şi prin mijloacele folosite, relevă intenţia de omor, în modalitatea intenţiei indirecte, iar nu intenţia generală de vătămare corporală (specifică unei „simple corecţii"), caracteristică elementului subiectiv al infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. („loviri sau vătămări cauzatoare de moarte").
Nici-o probă a dosarului nu justifică, în mod rezonabil, apărarea inculpatului potrivit căreia moartea victimei ar fi survenit pe fondul unor culpe medicale în acordarea asistenţei acesteia, fiind o simplă afirmaţie, fără suport probator.
Aşa cum s-a arătat, potrivit raportului de expertiză Medico - Legală din 12 ianuarie 2010 întocmit de Cabinetul Medico - Legal Sighetu Marmaţiei, moartea victimei a fost violentă şi a fost cauzată de o hemoragie internă masivă - hemiperitoneu post-traumatism abdominal cu rupturi hepatice, splenice, pancreatice şi ale pediculilor renali cu masive hematoame retroperitoneale. Acestea s-au produs prin lovirea victimei cu un corp dur (posibil pumn), proiectare ulterioară la sol şi loviri cu şi de corp dur (posibil picior încălţat). Leziunile tanatogeneratoare au fost cele de la nivelul cavităţii abdominale. De asemenea, conform raportului de nouă expertiză Medico - Legală din 6 aprilie 2011 întocmit de S.M.L. Baia Mare, leziunile traumatice s-au putut produce prin loviri active repetate cu corp dur, cădere şi comprimare între corp dur şi sol, leziunile tanatogeneratoare s-au putut produce prin apăsarea victimei cu piciorul la sol, urmele traumatice externe corespund leziunilor interne constatate la necropsie (infiltrat perete abdominal şi regiune renală, rupturi hepatice, splenice, de pancreas, infiltrat mezenteric). Există posibilitatea ca la necropsie să se găsească infiltrate interne şi leziuni ale organelor interne fără ca la examenul extern să existe urme traumatice corespunzătoare. Supravieţuirea victimei în perioada orelor 0,15 - 5,30 a fost posibilă datorită măsurilor de resuscitare, a administrării de soluţii perfuzabile de reechilibrare hidroelectrolitică şi acido-bazică şi transfuziilor de sânge. Conduita medicală a fost aplicată în mod corect şi la timp, iar o intervenţie chirurgicală nu s-a putut realiza din cauza stării victimei. Supravieţuirea acesteia timp de 5 ore a fost posibilă exclusiv datorită măsurilor medicale de urgenţă aplicate victimei şi nu lipsei leziunilor interne.
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., critica apărării vizând individualizarea pedepsei (solicitându-se reducerea acesteia).
Potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege. Conform art. 72 din C. pen., care prevede criteriile generale de individualizare, la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama: de dispoziţiile părţii generale a Codului penal; de limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal; de gradul de pericol social al faptei săvârşite; de persoana infractorului; de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174-175 lit. i) din C. pen., este sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 de ani.
Prin aplicarea procedurii de judecată referitoare la „pledarea acuzatului ca vinovat" şi, respectiv, prin menţinerea circumstanţelor atenuante reţinute de instanţa de fond (art. 74 alin. (2) C. pen.), inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă de 9 ani închisoare, sub minimul special prevăzut de textul incriminator al faptei, minim redus cu 1/3 ca urmare a cauzei de reducere prevăzută de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
În consecinţă, în raport cu criteriile legale de individualizare judiciară a pedepsei, cererea inculpatului pentru reducerea pedepsei nu este întemeiată, gravitatea concretă a faptelor, precum şi datele sale personale, la care au făcut referire ambele instanţe, nejustificând convingerea că scopul pedepsei aplicate, scop prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins printr-un cuantum mai redus al acesteia.
- asupra cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., critica apărării vizând, pe de o parte, greşita nereţinere a „stării de provocare" (art. 73 C. pen.), iar pe de altă parte, greşita stabilire a sumelor acordate cu titlu de despăgubiri civile pentru daune morale.
Potrivit art. 73 lit. b) din C. pen., constituie circumstanţă atenuantă „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă".
Existenţa tulburării sau emoţiei, în sensul art. 73 lit. b) din C. pen. şi intensitatea acestora, nu se pot reţine de organul judiciar pe baza unei prezumţii legale, cum pare a sugera apărarea în motivele scrise de recurs (pag.7-8), ci trebuie stabilite în mod concret, pe bază de probe, în principal prin utilizarea unor criterii subiective, însă fără absolutizarea acestora, şi fără a exclude total ipoteza utilizării unor criterii obiective.
Astfel, întrucât dispoziţiile art. 73 lit. b) din C. pen. presupun atât examinarea unor împrejurări exterioare care influenţează starea psihică a făptuitorului, cât şi examinarea semnificaţiei acestora asupra comportamentului făptuitorului, pe fondul inexistenţei unor criterii cu valoare absolută (şi, totodată, nesusceptibile de relativizare) referitoare la procesele psihice (criterii exacte pentru a se stabili dacă o anumită tulburare şi-a avut sau nu sorgintea într-un impuls exterior determinant), nu se poate renunţa total la criteriile obiective în aprecierea existenţei sau inexistenţei „stării de provocare".
Pentru reţinerea „stării de provocare", în sensul art. 73 lit. b) din C. pen., nu se poate face abstracţie de unele criterii obiective cum ar fi compararea reacţiei făptuitorului cu reacţia „omului mediu" supus unei provocări similare, cerinţa unei anumite proporţii între actul provocator şi reacţia făptuitorului, inclusiv prin observarea consecinţelor faptei săvârşite ca urmare a actului provocator etc.
Înalta Curte apreciază, în acord cu ambele instanţe, că în prezenta cauză însă, nu se poate reţine „starea de provocare", în sensul art. 73 lit. b) din C. pen., nici prin utilizarea criteriilor subiective, şi nici a celor obiective deoarece simpla insistenţă a victimei de a cere lumânări, chiar şi pe fondul stării evidente de ebrietate, nu realizează condiţiile acestei stări care se referă la „săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă".
Ultima critică a apărării este însă întemeiată, pentru următoarele motive:
În declaraţia de constituire ca parte civilă (fila 61), anterior citirii rechizitoriului, s-a solicitat „suma de 20.000 RON despăgubiri pentru daune morale, cu precizarea că aceste sume le pretind împreună cu fratele şi mama mea, şi nu singură".
Înalta Curte nu apreciază corectă opinia instanţelor ierarhic inferioare, în sensul că - ulterior citirii rechizitoriului - este admisibilă majorarea „câtimii" pretenţiilor civile solicitate cu titlu despăgubiri pentru daune morale.
Stabilirea cadrului procesual al cauzei penale, inclusiv cu privire la acţiunea civilă, alăturată acţiunii penale, are loc în etapele iniţiale ale procedurii de judecată (cu referire la latura civilă, anterior citirii rechizitoriului, în condiţiile art. 15 alin. (2) C. proc. pen.
Nimic nu se opunea ca aparţinătorii victimei să se constituie părţi civile, anterior citirii rechizitoriului, cu sumele pe care, potrivit opiniei lor, le apreciau ca juste.
Or, anterior citirii rechizitoriului, acestea au apreciat ca justă, ca despăgubire pentru daune morale, suma totală de 20.000 RON (pentru toate cele 3 persoane).
„Modificarea câtimii", la care a făcut referire ambele instanţe, are în vedere cu totul altă ipoteză, de regulă legată de despăgubirile civile pentru daune materiale (de exemplu, majorarea sumei solicitată iniţial pentru supraalimentație, medicamente, tratamente medicale ori de recuperare fizică locomotorie etc, sume care au fost cheltuite, în mod necesar şi obiectiv, ulterior constituirii de parte civilă în cauza penală).
Înalta Curte nu exclude, de plano, ca şi în cazul despăgubirilor pentru daune morale să se aplice această opinie doctrinară şi jurisprudențială, însă numai în situaţia în care, ulterior constituirii de parte civilă, în mod obiectiv, independent de voinţa părţii civile, are loc - din diverse motive ori împrejurări - o agravare a traumelor fizice ori psihice, o agravare a celor deja avute în vedere la constituirea iniţială de parte civilă.
Or, în prezenta cauză, pe de o parte, se constată că părţile civile, anterior citirii rechizitoriului, au menţionat expres o sumă cu titlu de despăgubiri pentru daune morale, iar pe de altă parte, nu au justificat - în nici-un mod - motive care să justifice rezonabil agravarea traumelor fizice ori psihice faţă de cele deja avute în vedere la constituirea iniţială de parte civilă.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 2 lit. d) din C. proc. pen., va admite, în limitele arătate, recursul declarat de inculpat, reducând cuantumul despăgubirilor pentru daune morale.
Potrivit art. 38517 alin. (4) raportat la art. 383 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului se va deduce durata măsurilor preventive privative de libertate.
Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul F.O.A.C. împotriva deciziei penale nr. 22/ A din 02 februarie 2012 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr. 299 din 27 mai 2011 a Tribunalului Maramureş numai cu privire la latura civilă, respectiv cuantumul daunelor morale.
Reduce cuantumul daunelor morale la câte 6.666 lei pentru fiecare parte civilă, respectiv K.Z., F.G. şi F.E.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reţinerii şi arestării preventive de la 31 decembrie 2009 la 24 aprilie 2012.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 aprilie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1291/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1172/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
