ICCJ. Decizia nr. 1573/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.1573/2012
Dosar nr. 854/98/2012/a1
Şedinţa publică din 14 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 02 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 854/98/2012 (1231/2012), printre altele, în temeiul art. 3002 raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului S.G.
Totodată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulată de inculpat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală nr. 102/F din 04 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia penală, în Dosarul nr. 854/98/2012, în baza art. 20 rap. la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., art. 74-76 C. pen., a fost condamnat inculpatul S.G. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru infracţiunea de tentativă la omor calificat şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi 7 C. proc. pen., art. 74-76 C. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice.
În baza art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 cu aplic. art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., art. 74-76 C. pen., a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de o lună închisoare pentru infracţiunea de port fără drept al cuţitului în locurile în care s-ar putea primejdui viaţa sau integritatea corporală a persoanelor ori s-ar putea tulbura ordinea şi liniştea publică.
În baza art. 33-34 C. pen., s-a dispus ca inculpatul S.G. să execute pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
Totodată, s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
În fapt, s-a reţinut că în seara de 21 ianuarie 2012, aflându-se în faţa localului SC D. SRL Feteşti, a aplicat două lovituri de cuţit numitului P.C. producându-i leziuni pentru care au fost necesare 25-30 zile de îngrijiri medicale, cu punerea vieţii în primejdie. S-a mai reţinut că, în aceeaşi seară, inculpatul a purtat un cuţit în loc public şi prin comportamentul său a dorit sau a acceptat posibilitatea tulburării liniştii publice, creând o stare de insecuritate în sfera relaţiilor de convieţuire socială.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, Curtea de Apel Bucureşti fiind învestită cu soluţionarea căii de atac.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa de prim control judiciar a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv prin încheierea nr. 4 din 23 ianuarie 2012 a Tribunalului Ialomiţa, pronunţată în Dosarul nr. 275/98/2012, apreciindu-se că sunt îndeplinite cerinţele art. 143 şi că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
S-a apreciat că temeiurile care au determinat arestarea iniţială a inculpatului se menţin, fiind îndeplinită una dintre condiţiile alternative prevăzute de art. 160b alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, s-a reţinut că probele administrate în cauză nu au făcut să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată (şi condamnat în primă instanţă), fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 cu referire la art. 681 C. proc. pen.
Pe de altă parte, s-a constatat că este incident cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. întrucât pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile imputate inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă încă un pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere modalitatea de comitere a faptelor şi starea de recidivă postexecutorie în care se află inculpatul.
Pentru aceste considerente, Curtea de apel a reţinut că, cel puţin la acest moment procesual, nu se justifică luarea faţă de inculpat de măsuri alternative la privarea de libertate, apreciindu-se ca fiind neîntemeiată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive.
Împotriva încheierii anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul S.G., solicitând prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, admiterea căii de atac promovate, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara.
De asemenea, la dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise din partea apărătorului ales al recurentului-inculpat, solicitându-se şi pe această cale revocarea măsurii arestării preventive şi continuarea judecăţii în stare de libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului-inculpat şi ultimul cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, va examina recursul declarat de inculpat numai sub aspectul dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, formulată de inculpat, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care instanţa de apel - în speţă Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală - a respins cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă niciunei căi de atac.
Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.
În cauză, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond.
Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.
În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatului.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
În ceea ce priveşte solicitarea recurentului-inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură alternativă, în aprecierea acestei cereri, Înalta Curte se raportează atât la elementele ce privesc faptele presupus comise, cât şi la cele ce privesc persoana inculpatului. Aceste criterii consacrate de practică se analizează în mod coroborat pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive [conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.] poate fi atins prin aplicarea unei alte măsuri neprivative de libertate.
Examinarea gradului de pericol social al faptelor şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii formulate de acesta, în acest sens pronunţându-se constant Curtea Europeană (a se vedea în acest sens cauza Calmonovici vs. România, Letellier vs. Franţa şi Hendriks vs. Olanda).
Natura infracţiunilor presupus săvârşite, gradul de pericol social concret al faptelor, astfel cum este conturat acesta de modalităţile şi împrejurările comiterii, frecvenţa pe care o înregistrează aceste tipuri de infracţiuni, urmările negative pe care le produc în societate conduc Înalta Curte la concluzia că nu se impune în acest moment lăsarea în libertate a inculpatului.
Aceste considerente justifică dispoziţia instanţei, de menţinere a arestării preventive faţă de inculpat, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.G. împotriva încheierii din 02 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în Dosarul nr. 854/98/2012 (1231/2012).
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1791/2012. Penal. Infracţiuni la alte legi... | ICCJ. Decizia nr. 1563/2012. Penal → |
|---|
