ICCJ. Decizia nr. 1854/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1854/2012
Dosar nr. 808/32/2011
Şedinţa publică din 30 mai 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
La 5 august 2010 s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău plângerea penală formulată de D.E., prin procurator C.D., împotriva judecătorilor Ş.C., F.P.C. şi P.C.M. din cadrul Tribunalului Bacău pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, tăinuire, omisiunea sesizării organelor judiciare, favorizarea infractorului şi uz de fals.
În plângere reclamanta preciza că judecătorii au comis aceste infracţiuni când au pronunţat Decizia civilă nr. 516 din 03 iunie 2010, pe care o consideră ilegală, întrucât nu au luat în considerare înscrisurile pe care Ie-a depus la dosar şi cererile sale.
Prin rezoluţia nr. 835/P/2010 din 24 august 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus, în baza art. 228 alin. (4) şi art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de F.P.C., P.C.M. şi Ş.C., judecători în cadrul Tribunalului Bacău, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 246, art. 249, art. 221, art. 263, art. 264 şi art. 291 C. pen., reţinându-se că intimaţii-judecători au efectuat activităţi şi au întocmit acte în virtutea atribuţiilor pe care judecătorii le îndeplinesc în exercitarea funcţiilor în care sunt învestiţi, cu respectarea principiilor inamovibilităţii şi independenţei, prin interpretarea probelor şi aplicarea legii, neexistând indicii din care să rezulte săvârşirea vreunei infracţiuni.
Analizându-se actele premergătoare efectuate în dosar, s-a apreciat că acuzaţiile formulate împotriva magistraţilor nu sunt întemeiate.
Împotriva rezoluţiei petenta a formulat plângere, la procuror generar al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, care, prin rezoluţia nr. 471/11/2/2010, a respins plângerea ca nefondată.
Nemulţumită, petenta s-a adresat cu plângere instanţei de judecată.
Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, prin sentinţa penală nr. 12 din 27 ianuarie 2012 a respins ca nefondată, plângerea formulată de petentă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:
Latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor presupune ca, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, magistraţii să nu îndeplinească un act sau să-l îndeplinească în mod defectuos şi prin aceasta să cauzeze o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, magistraţii trebuie să aplice legea la anumite situaţii de fapt date. Această activitate presupune un proces amplu, care cuprinde mai multe etape, respectiv de stabilire pe bază de probe a situaţiei de fapt supusă actului de justiţie, de interpretare a dispoziţiilor legale şi în final identificare şi aplicare a dispoziţiilor legale la cazul concret. Având în vedere acest specific al activităţii judiciare, care presupune riscul anumitor erori de interpretare şi aplicare a legii, s-a instituit un sistem de control ierarhizat ca o garanţie pentru justiţiabili faţă de asemenea erori. Împotriva hotărârilor considerate ca nelegale şi netemeinice, atât dispoziţiile constituţionale cât şi cele procedurale prevăd posibilitatea exercitării unor căi, ordinare sau extraordinare, de atac. În fiecare dintre aceste etape, orice persoană interesată poate formula critici cu privire la legalitatea şi netemeinicia soluţiei atacate, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea şi temeinicia soluţiilor date de magistraţi.
În speţă, atât instanţa de fond cât şi instanţele de control judiciar au apreciat că acţiunea civilă formulată de D.E. este nefondată.
În cadrul unui dosar penal având ca obiect cercetarea unor magistraţi sub aspectul săvârşirii de infracţiuni în legătură cu serviciul, nu se poate analiza legalitatea şi temeinicia soluţiilor date de aceştia. Organul de urmărire penală nu are atribuţii de control al soluţiilor pronunţate de magistraţi, iar sesizarea sa cu o plângere penală îndreptată împotriva acestora nu este de natură a schimba atribuţiile organului de urmărire penală, transformându-l într-un organ de control. Scopul cercetării penale nu este analiza legalităţii şi temeiniciei unei soluţii, acest rol revenind exclusiv organelor de control competente prevăzute de lege, ci acela de a identifica, dincolo de această soluţie, un act de conduită contrar atribuţiilor de serviciu, act care să se înscrie în verbum regens indicat de lege, şi care, uneori, poate avea influenţe asupra unei soluţii.
Cenzurarea unei hotărâri judecătoreşti, inclusiv în ceea ce priveşte aprecierea probelor, pe calea unei plângeri penale împotriva judecătorilor, reprezintă o încălcare a principiului independenţei puterii judecătoreşti consacrat în numeroase norme interne şi internaţionale: art. 124 alin. (3) din Constituţia României, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, art. 2 din Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei nr. (94/12) 1994.
În speţă, aspectele invocate de reclamantă se referă la nemulţumirile sale legate de rezolvarea ce a fost dată cererilor şi sesizărilor formulate în cursul procesului civil. Aceste chestiuni se circumscriu activităţii de judecată, iar justeţea măsurilor luate se verifică într-un cadru jurisdicţional şi reglementat şi nu pe calea unei anchete penale. Faptul că soluţiile criticate nu sunt favorabile petentului nu reprezintă un argument solid şi cert pentru cercetarea penală a magistraţilor care le-au pronunţat.
Din actele dosarului nu se desprinde nici cel mai vag indiciu că vreunul dintre judecătorii reclamaţi, cu ştiinţă, nu a îndeplinit un act ori că l-a îndeplinit defectuos sau că a încălcat din culpă vreo îndatorire de serviciu prin care să fi produs petiţionarei vreo vătămare importantă a intereselor. În consecinţă, întrucât nici din susţinerile persoanei vătămate şi nici din analiza din oficiu nu rezultă vreo faptă din cele reclamate s-a dispus neînceperea urmăririi penale în cauză.
Calea plângerii prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. nu a fost instituită de legiuitor pentru a se ocoli sau a fi ignorate căile ordinare de atac prevăzute de lege împotriva unei hotărâri judecătoreşti greşite şi nici nu a fost elaborată pentru determinare la declanşarea abuzivă de litigii penale şi nici nu s-a instituit o nouă cale de atac ordinară.
Astfel, în baza principiului constituţional a liberului acces la justiţie, judecătorul este chemat, de către persoana vătămată sau de orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate, să efectueze un control judecătoresc asupra rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Instanţa este obligată să examineze lucrările efectuate de procuror sau de organul de urmărire penală care au stat la baza adoptării soluţiei procurorului, după care urmează să pronunţe una dintre soluţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen.
Analizând soluţia procurorului de netrimitere în judecată, instanţa a constatat că actul de dispoziţie al procurorului este legal şi temeinic.
În mod corect procurorul, în urma efectuării actelor premergătoare în cauză, văzând şi dispoziţiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, a stabilit că infracţiunile imputate intimaţilor nu se circumscriu sferei faptelor prevăzute de legea penală.
Împrejurarea că hotărârea judecătorească pronunţată de intimaţi în cadrul atribuţiilor de serviciu este nefavorabilă petentului, nu constituie un indiciu care l-ar îndreptăţi pe acesta să pună la îndoială modalitatea în care intimaţii şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu. În ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv, interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural.
Eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, dealtfel, şi justificarea existenţei lor.
În acest context, nemulţumirile părţilor dintr-un proces cu referire la modul concret de soluţionare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele recunoscute de lege, neputându-se obţine o suplimentare a gradelor de jurisdicţie prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraţilor) care au soluţionat cauza.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credintă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunilor lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane (ori, cu referire la infracţiunea de neglijenţă în serviciu, au încălcat din culpă îndatoririle de serviciu).
În consecinţă, atâta timp cât obiectul plângerii se referă la nemulţumirea legată de soluţia pronunţată de intimaţi în calitate de judecător într-o cauză civilă, soluţia de netrimitere în judecată dispusă de procuror este legală şi temeinică.
Aşadar, opiniile exprimate de judecători cu ocazia pronunţării unor hotărâri judecătoreşti nu pot constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a acestora iar din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea defectuoasă a atribuţiilor de serviciu de către intimaţi cu consecinţa prejudicierii intereselor legale ale petentului.
Simpla nemulţumire a petentului faţă de modul de soluţionare a cauzei sale nu se poate constitui în indicii şi cu atât mai puţin probe care să justifice tragerea la răspundere penală a intimaţilor.
Împotriva acestei din urmă sentinţe petenta D.E. a formulat recursul de faţă, la dezbaterea căruia a lipsit. Recursul este inadmisibil.
Potrivit art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime au fost vătămate pot face plângere la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Potrivit art. 2781 alin. (8) C. proc. pen., judecătorul, soluţionând plângerea, o poate respinge ca nefondată prin sentinţă, ca în speţă, iar potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 (mica reformă), împotriva hotărârii pronunţate de judecător potrivit alin. (8), nu se mai poate exercita nici o cale de atac, astfel că sentinţa pronunţată în aceste condiţii este definitivă de la data pronunţării.
Aşa fiind, Înalta Curte, în conformitate cu prevederile art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de petenta D.E.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta petiţionară va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat, potrivit dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.E. împotriva sentinţei penale nr. 12 din 27 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie.
Obligă recurenta petenta la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 mai 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1790/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1846/2012. Penal → |
|---|
