ICCJ. Decizia nr. 201/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 201/2012
Dosar nr.2418/108/2011
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
A. Prin sentinţa penală nr. 295 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2418/108/2011, în baza art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 76 alin. (2) C. pen. a fost condamnat inculpatul V.I.A. la 5 (cinci) ani închisoare pentru tentativă la infracţiunea de omor calificat.
S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi respectiv cele prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pe o perioadă de 3 ani.
În baza art. 321 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la 1 (un) an şi 8 (opt) luni închisoare pentru infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice
În baza art. 33 lit. b), 34 lit. b) şi 35 C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 3 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. Pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C. pen. au fost interzise inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului şi s-a scăzut din pedeapsa aplicată acestuia durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 martie 2011 până la zi.
A fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă S.M.C. şi a fost obligat inculpatul să plătească acestuia suma de 2000 euro sau contravaloarea în lei la data executării cu titlu de daune morale şi respinge restul pretenţiilor.
S-a dispus restituirea către partea civilă S.M.C. a unei bluze sport (alb cu violet) aflată în Camera de corpuri delicte a Tribunalului Arad.
A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 800 lei cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Arad a reţinut următoarele:
În data de 16 martie 2011, în jurul orelor 15,00 în faţa blocului din cartierul Alfa din Arad, se aflau mai mulţi tineri, respectiv martorii M.I.E., B.V.R., L.A., C.M., G.R.C. şi partea vătămată S.M.C. Între aceştia s-au purtat discuţii referitoare la un conflict anterior între martorul G. şi inculpat şi acest martor i-a solicitat martorului M.E. (care avea numărul de telefon al inculpatului) să-l contacteze telefonic şi să-l invite în acel loc. Astfel, în jurul orelor 15,30, inculpatul a fost contactat telefonic de martorul M.E. şi în scurt timp inculpatul a ajuns în locul indicat. Între martorul G. şi inculpat a început o discuţie paşnică şi, la un moment dat, între cei doi a intervenit partea vătămată, care, pentru a-i atrage atenţia inculpatului, a bătut din palme în faţa sa, apoi a avut loc un schimb de replici între cei doi iar inculpatul a făcut un gest de ameninţare către partea vătămată. În acest moment, partea vătămată S.M.C. a aplicat inculpatului o lovitură cu pumnul, acesta din urmă a ripostat şi cei doi au început să se lovească reciproc. În timpul altercaţiei, inculpatul a aplicat două lovituri cu un cuţit în zona capului şi zona abdominală a părţii vătămate, cauzându-i leziuni în urma cărora aceasta a căzut, timp în care inculpatul a continuat să-i aplice lovituri cu picioarele peste tot corpul. Martorul G. a intervenit pentru a-l îndepărta pe inculpat şi apoi a anunţat ambulanţa şi organele de poliţie.
Din raportul de constatare medico - legală cu examinarea persoanei din 21 martie 2011 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală Arad s-a reţinut că partea vătămată S.M.C., urmare a leziunilor traumatice suferite, a prezentat diagnosticul - plagă înjunghiată nepenetrantă abdominală; - plagă tăiată temporo - parieto -occipitală stângă, leziuni care necesită 25 zile de îngrijiri medicale şi conform criteriologiei medico - legale, urmare a leziunilor suferite viaţa victimei nu a fost pusă în primejdie.
S-a constatat că faptele inculpatului V.I.A., astfel cum au fost descrise mai sus constituie infracţiunile de tentativă la omor calificat, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen. şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. (2) C. pen.
S-a reţinut că starea de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. există când infractorul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o acţiune provocatoare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă sau prin altă acţiune ilicită gravă. Prin urmare, s-a reţinut că din starea de fapt reiese clar că inculpatul a comis fapta în condiţiile existenţei circumstanţei atenuante a stării de provocare prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
La individualizarea pedepselor ce au fost aplicate inculpatului instanţa de fond a ţinut seama de criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul de pericol social concret al faptelor comise, precum şi de persoana inculpatului.
Prima instanţă a apreciat că numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise în Codul penal român, art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni".
Pornind de la aceste considerente, au fost avute de prima instanţă în vedere cu privire la persoana inculpatului V.I.A., lipsa antecedentelor penale, vârsta acestuia - având 28 ani la data comiterii faptei, nivelul de instruire şcolară ca absolvent a 12 clase primare, conduita bună avută în familie şi societate anterior prezentei infracţiuni, fapt ce rezultă din caracterizările existente la dosarul cauzei şi din referatul de evaluare întocmit. Pe de altă parte, s-a ţinut seama de atitudinea inculpatului de recunoaştere şi regret a faptei comise, acesta prevalându-se de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. De asemenea, tribunalul a luat în considerare concluziile referatului de evaluare întocmit de Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad potrivit căruia inculpatul dispune de resurse de reintegrare socială semnificative atât pe plan extern cât şi pe plan intern.
Tribunalul a apreciat că executarea prin privare de libertate este singura în măsură să asigure atât scopul coercitiv, de exemplaritate cât şi cel educativ al pedepsei în vederea îndreptării atitudinii inculpatului faţă de comiterea de infracţiuni şi resocializarea sa viitoare pozitivă.
Tribunalul Arad a reţinut că partea vătămată S.M.C. s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10000 euro reprezentând daune morale.
Instanţa de fond a apreciat că partea vătămată S.M.C. a suferit ca urmare a acţiunii infracţionale exercitate de inculpat însă repararea prejudiciului cauzat nu trebuie să conducă la îmbogăţirea fără justă cauză a victimei, motiv pentru care a apreciat că suma de 2000 Euro este suficientă dar şi necesară reparării prejudiciului moral suferit.
B. Împotriva sentinţei penale nr. 295 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2418/108/2011 au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, inculpatul V.I.A. şi partea vătămată S.M.C.
În motivarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad hotărârea a fost criticată în ce priveşte cuantumul nelegal al pedepsei aplicate inculpatului sub aspectul infracţiunii de omor calificat, rămasă în forma tentativei, în condiţiile în care instanţa a recunoscut existenţa circumstanţei atenuante a scuzei provocării, precum şi cu privire la omisiunea instanţei de a reţine această circumstanţă şi prin raportare la infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Astfel, s-a arătat că instanţa s-a oprit în derularea procesului de individualizare a pedepsei la cuantumul rezultat din aplicarea reducerilor succesive impuse de tentativa la infracţiunea de omor calificat, respectiv de cele impuse de procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei. Referitor la pedeapsa de 5 ani închisoare se observă că aceasta este egală cu limita rezultată din aplicarea succesivă a reducerilor amintite, fără a reflecta reducerea impusă instanţei de aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect de nelegalitate, omisiunea instanţei de a reţine scuza provocării şi în privinţa infracţiunii prev. de art. 321 alin. (2) C. pen, s-a arătat că cele două infracţiuni au fost săvârşite de inculpat prin aceeaşi acţiune care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor produse, au generat consecinţe distincte din punct de vedere al încadrării juridice, inculpatul prin actele sale de extremă violenţă manifestate asupra părţii vătămate, determinate fiind de comportamentul provocator al acesteia la adresa sa, a generat pe de o parte leziuni traumatice părţii vătămate, iar pe de altă parte, o tulburare gravă a liniştii în condiţiile desfăşurării actelor de violenţă în stradă şi în prezenţa unui număr mare de persoane cărora Ie-a fost creată o stare de profundă nelinişte şi nesiguranţă.
În motivarea apelului declarat de inculpatul V.I.A., s-a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 C. pen. şi individualizarea pedepsei în conformitate cu prevederile legale referitoare la efectele cauzelor de diminuare a limitelor pedepsei şi efectele circumstanţelor atenuante. În acest sens, s-a arătat că judecarea cauzei după procedura recunoaşterii vinovăţiei prev. de art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. nu împiedică punerea în discuţie a încadrării juridice dată faptei şi nici dreptul inculpatului de a critica pedeapsa aplicată. Sub aspectul încadrării juridice a faptei, s-a considerat că în mod greşit fapta a fost calificată drept infracţiunea de omor calificat, deoarece părţii vătămate i-au fost cauzat leziuni care au necesitat doar 25 de zile îngrijiri medicale şi nu au putut pune în pericol viaţa victimei. S-a mai arătat că nu s-a avut în vedere faptul că, în data de 16 martie 2011, inculpatul a fost atras de către partea vătămată şi alţi martori la locul săvârşirii faptei, având în vedere că între inculpat şi numitul G.C. a existat anterior un incident şi probabil că acesta împreună cu martorii, respectiv partea vătămată, urmau să-i aplice inculpatului o corecţie, aşa cum partea vătămată S.M.C. a început, lovindu-l cu pumnul pe inculpat şi cauzându-i acestuia leziuni vindecabile în 4-5 zile îngrijiri medicale, conform certificatului medical. S-a mai arătat că partea vătămată a fost lovită cu un corp înţepător tăietor în zona fronto-temporală occipital stânga şi în zona medioclaviculară, leziunile fiind însă superficiale, deoarece nu au lezat decât ţesutul tegumentar fără a fi penetrante în organism, fiind evident că o asemenea lovitură nu are intensitatea şi forţa necesară pentru a pune în pericol viaţa persoanei.
Totodată, s-a arătat că deşi în rechizitoriu se motivează că infracţiunea constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat pentru că a fost vizată o zonă vitală cu un instrument apt de a ucide, făcându-se referire la faptul că inculpatul ar fi folosit un cuţit, la faţa locului nu a putut fi identificat obiectul vulnerant, iar potrivit susţinerii inculpatului, acesta a lovit cu o lamă ataşată unui breloc, fapt care explică caracterul superficial al leziunilor produse. S-a considerat că pentru a se califica fapta ca fiind tentativă de omor nu este suficient doar să se aibă în vedere zona vitală vizată, ci trebuie să fie avute în vedere împrejurările complexe în care s-a produs fapta, să se stabilească dacă instrumentul vulnerant era sau nu apt de a produce leziuni interne care să pună în pericol viaţa victimei, ori este evident că o lamă ataşată unui breloc ce nu poate avea mai mult de 5 cm nu poate fi un instrument apt de a ucide printr-o singură lovitură. De asemenea, s-a arătat că intensitatea loviturii trebuie apreciată de gravitatea leziunilor produse, de caracterul penetrant al acestora şi leziunile produse organelor vitale, iar câtă vreme leziunile produse părţii vătămate sunt leziuni de suprafaţă, lezând doar ţesutul tegumentar şi subcutanat, nu se poate spune că aceste leziuni sunt de intensitate, inculpatul neacţionând cu intenţia de a ucide, ci de a se apăra în contextul în care a fost lovit şi exista pericolul ca ceilalţi să îl atace. Prin urmare, avându-se în vedere intensitatea redusă a leziunilor ce rezultă şi din numărul mic de îngrijiri medicale, care arată că era nevoie doar de cicatrizarea unei răni superficiale, s-a apreciat că infracţiunea ce trebuie reţinută în sarcina inculpatului este cea de vătămare corporală prev. de art. 181 C. pen., sens în care s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei.
S-a mai arătat în motivele de apel că instanţa nu a dat eficienţă circumstanţei atenuante a provocării care impune în mod obligatoriu coborârea sub minimul special. în cauză, tentativa de omor calificat este pedepsită cu închisoare de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni iar beneficiind de efectele procedurii recunoaşterii vinovăţiei, minimul special se reduce cu o treime, rezultând un minim special de 5 ani şi un maxim special redus, de asemenea cu o treime, respectiv 8 ani şi 2 luni închisoare. În raport de aceste cauze legale de reducere a pedepsei, trebuie dată eficienţă circumstanţei atenuante legale a provocării care impune coborârea sub minimul de 5 ani rezultat în urma aplicării cauzelor legale de reducere a limitelor pedepsei, în această situaţie, potrivit art. 76 C. pen., ca efect al circumstanţei atenuante, pedeapsa se coboară sub acest minim, dar nu mai jos de 1 an. S-a considerat că reducerea de pedeapsă era obligatorie, procedura simplificată a recunoaşterii vinovăţiei neputând lipsi de efect circumstanţa atenuantă legală. S-a mai arătat, de asemenea, că atunci când există un concurs între mai multe cauze de diminuare a limitelor pedepsei şi circumstanţele atenuante, ordinea de aplicare a acestora este în mod succesiv, respectiv începând cu reducerile pentru tentativă, continuând cu reducerea limitelor pedepsei ca urmare a procedurii simplificate şi apoi urmând a se da efecte circumstanţelor atenuante în activitatea de individualizare în concret a pedepsei, între limitele astfel coborâte ca efect al cauzelor legale de diminuare a pedepsei.
Apelul declarat de partea vătămată S.M.C. nu a fost motivat în scris şi nici oral în faţa instanţei.
Prin Decizia penală nr. 161/A din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală, s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad şi inculpatul V.I.A. împotriva sentinţei penale nr. 295 din 17 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Arad, care a fost desfiinţată în parte, reducându-se de la 5 (cinci) ani la 4 (patru) ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului pentru infracţiunea de tentativă la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 73 lit. b) C. pen. şi pe cale de consecinţă şi pedeapsa rezultantă, s-au menţinut în rest dispoziţiile hotărârii penale atacate şi starea de arest a inculpatului.
S-a respins ca nefondat apelul declarat de partea vătămată S.M.C. împotriva aceleiaşi sentinţe. Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că încadrarea juridică este corectă, însă în ceea ce priveşte cuantumul pedepsei aplicate pentru infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. şi art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi 73 lit. b) C. pen., acesta este nelegal. Astfel, deşi prima instanţă a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., nu a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen. potrivit cărora „în cazul în care există circumstanţe atenuante, pedeapsa principală pentru persoana fizică se reduce sau se schimbă, după cum urmează: b) când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 1 an". Prin urmare, instanţa de fond avea obligaţia de a aplica inculpatului o pedeapsă mai mică de 5 ani închisoare, minimul special al pedepsei rezultat din incidenţa succesivă a dispoziţiilor art. 21 C. pen. şi 3201 alin. (7) C. proc. pen., ceea ce nu s-a realizat în speţă.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate, respectiv în regim de detenţie, instanţa de apel a apreciat că este de natură a conduce la atingerea scopului pedepsei având în vedere gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului, neputându-se omite faptul că inculpatul a încercat să suprime viaţa unei persoane, iar în referatul de evaluare întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Arad, deşi se concluzionează că inculpatul are resurse de reintegrare socială semnificative, s-a reţinut în categoria factorilor de natură să dezvolte comportamentul infracţional al acestuia împrejurarea că violenţa extremă cu care a acţionat asupra părţii vătămate, chiar dacă reprezintă un comportament declanşat în condiţii de provocare, ar putea să devină repetabil în condiţii asemănătoare, datorită incapacităţii de gestionare a autocontrolului.
C. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.I.A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în principal sub aspectul încadrării juridice dată faptei, solicitând schimbarea acesteia din infracţiunea prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. în cea prev. de art. 181 C. pen., cu motivarea că loviturile aplicate nu au vizat zone ce puteau să pună în pericol viaţa părţii vătămate şi că nu a avut în intenţie să suprime viaţa victimei.
În subsidiar, a solicitat individualizarea judiciară a pedepsei stabilită în sarcina inculpatului, prin prisma schimbării încadrării juridice dată faptei, respectiv cea de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., arătând că se impune reducerea pedepsei într-un cuantum care să permită aplicarea suspendării condiţionate.
Examinând Decizia recurată prin prisma cazurilor de casare prev. de art. 3859 pct. 17 şi 14 C. proc. pen., curtea constată următoarele:
1. În ceea ce priveşte critica vizând greşita încadrare juridică dată primei fapte, Înalta Curte constată că ambele instanţe, de fond şi apel, pe baza situaţiei de fapt recunoscută de inculpat în condiţiile 3201 C. pen., au apreciat în mod corect că sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., art. 175 lit. i) C. pen., iar nu cele ale infracţiunii de vătămare corporală, prev. de art. 181 C. pen., având în vedere criterii obiective precum: împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, intensitatea loviturii, numărul loviturilor, regiunea corpului în care a fost aplicată lovitura precum şi aceea vizată de făptuitor, obiectul contondent, consecinţele cauzate şi raporturile dintre autor şi victimă. Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că latura subiectivă rezultă din materialitatea actelor săvârşite de inculpat, acesta lovind partea vătămată cu un briceag (instrument apt de a ucide), în zone vitale ale corpului (abdomen şi cap), precum şi cu picioarele, inclusiv după ce aceasta s-a prăbuşit la pământ, părăsind apoi locul faptei fără a fi interesat de starea victimei; coroborând aceste aspecte cu starea de tulburare în care inculpatul se afla din cauza provocării produsă prin violenţa exercitată de partea vătămată, rezultă că acesta, chiar dacă nu a urmărit suprimarea vieţii victimei, a prevăzut acest rezultat, acceptând posibilitatea producerii lui, acţionând astfel cu intenţie indirectă.
Este adevărat că delimitarea tentativei la omor de vătămarea corporală este extrem de sensibilă în ceea ce priveşte latură subiectivă, însă aceasta se extrage din materialitatea actelor şi dinamica acestora, astfel cum s-a arătat mai sus. în speţă, nu se poate susţine pertinent că inculpatul a intenţionat cu intenţia doar de a vătăma integritatea corporală a părţii vătămate, în condiţiile în care a aplicat loviturile menţionate, iar împrejurarea că acestea nu au pus în primejdie viaţa părţii vătămate nu este de natură a exclude încadrarea faptei ca tentativă de omor.
2. Sub aspectul individualizării judiciare a pedepsei, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată de instanţa de apel pentru infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. raportat la art. 174, art. 175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. şi art. 73 lit. b) C. pen. se încadrează în limitele de pedeapsă stabilite după aplicarea cauzelor de reducere şi circumstanţelor atenuante menţionate, iar solicitarea inculpatului de a se reduce această pedeapsă este nejustificată, în raport de împrejurările şi modalitatea în care a fost comisă fapta, aşa cum a fost descrisă mai sus, de gravitatea acesteia, dar şi de datele ce caracterizează persoana inculpatului care, deşi este relativ tânăr, a avut o poziţie sinceră şi este necunoscut cu antecedente penale, nu prezentă garanţiile unei conduite care să permite instanţei să dea dovadă de o mai mare clemenţă.
Pe de altă parte, nici solicitarea inculpatului de a se dispune o modalitate neprivativă de libertate, suspendarea condiţionată a pedepsei sau suspendarea sub supraveghere, nu este justificată, fiind pertinentă opinia instanţei de fond şi a celei de apel potrivit cărora se impune o sancţionare fermă, care să stabilească o proporţie echilibrată între situaţia de fapt şi circumstanţele favorabile reţinute deja, având în vedere totodată că prin fapta inculpatului a fost lezată cea mai importantă valoare socială ocrotită de lege, iar prin aplicarea unei pedepse neprivative de libertate, aceasta îşi pierde funcţia de prevenţie, ne mai constituind un avertisment pentru cei tentaţi să comită fapte de violenţă. Aşadar, înalta Curte apreciază că modalitatea de executare dispusă de instanţa de fond şi cea de apel este în măsură să asigure realizarea scopului pedepsei, aşa cum este prev. de dispoziţiile art. 52 C. pen., astfel că nu se justifică admiterea recursului inculpatului nici sub acest aspect.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, constatând că încadrarea juridică dată faptei este corectă iar pedeapsa aplicată de instanţa de apel este bine dozată şi nu se justifică modificarea acesteia, întrucât, prin cuantumul şi modalitatea de executare, este aptă să asigure reeducarea inculpatului, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni dar şi o constrângere corespunzătoare încălcării legii penale.
Conform dispoziţiilor art. 38516 alin. (2) C. proc. pen. se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod recurentul-inculpat va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.I.A. împotriva deciziei penale nr. 161/A din 13 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Deduce din cuantumul pedepsei aplicate inculpatului V.I.A., durata reţinerii şi arestării preventive de la 21 martie 2011 la 25 ianuarie 2012.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 25 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 714/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 49/2012. Penal → |
|---|
