ICCJ. Decizia nr. 2090/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2090 /2012
Dosar nr. 6257/113/2011/a.
Şedinţa publică din 13 iunie 201.
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin încheierea din 6 iunie 2012 Curtea de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6257/113/2011, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Galaţi şi de inculpatul M.A.M. împotriva sentinţei penale nr. 67 din 25 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Brăila, în baza art. 3002 .raportat la art. 160b alin. (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului M.A.M. fără antecedente penale, studii superioare, ofiţer de poliţie cu gradul de comisar şef în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor- Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă - Serviciul de Informaţii şi Protecţie Internă Brăila.
Pentru a hotărî astfel instanţa,a reţinut că temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, că pericolul social concret constă tocmai în lipsa de încredere a oamenilor de rând în autorităţile existente la data săvârşirii infracţiunii, dată la care inculpatul era ofiţer de poliţie.
S-a mai reţinut că prezumţia de nevinovăţie coexistă cu arestarea preventivă şi, de asemenea, cu condamnarea nedefinitivă a inculpatului, deci nu se exclud una pe cealaltă şi că avându-se în vedere gravitatea infracţiunii, relaţiile sociale încălcate de inculpat se impune a fi menţinută starea de arest a acestuia.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând, prin apărător, revocarea măsurii arestării preventive sau înlocuirea măsuri arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul formulat de inculpatul M.A.M. nu este fondat.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din C.E.D.O. şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că acesta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimental de insecuritate în rândul societăţii, generate de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, se reţine că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există indicii, obţinute prin intermediul mijloacelor de probă, cu respectarea dispoziţiilor legale pentru obţinerea acestora, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime ferme că inculpatul a săvârşit faptele pentru care este cercetat.
Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.
După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenta condamnării, chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea a vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infrcţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.
Jurisprudenţa instanţei de contencios european a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său.
Dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Legea nr. 304/2004 prevăd că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.
În C. proc. pen. nu există nicio dispoziţie cu privire la dreptul persoanei la un proces penal desfăşurat într-un temen rezonabil, spre deosebire de materia arestării preventive, unde este reglementată instituţia termenului rezonabil al arestării.
Astfel, în ceea ce priveşte măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, în primă instanţă, în apel sau în recurs, C. proc. pen., cu modificările succesive începând cu anul 2003, reglementează prin dispoziţii concrete, previzibile şi accesibile luarea, revocarea, înlocuire, încetarea măsurii arestării preventive, conţinând numeroase garanţii procesuale, în lipsa unei reglementări exprese a legiuitorului referitoare la sancţiunea privind încălcarea duratei rezonabile a arestării preventive, fiind însă îndeplinită cerinţa prevăzută în art. 143 C. proc. pen., respective, existenţa probelor sau indiciilor temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nu s-ar putea reţine inexistenţa vreunui temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, în scopul dispunerii revocării măsurii, ci numai că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării s-au schimbat, ceea ce ar atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C.proc. pen. privind înlocuirea măsurii arestării cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea sauţara, ceea ce nu se impune în cauză.
Astfel instanţa de apel a făcut un examen riguros asupra măsurii arestării preventive dispusă în cauză faţă de apelantul inculpat M.A.M. sub aspectul legalităţii şi temeiniciei acesteia, ţinând cont de stadiul procesual în care se află, respective, apelul inculpatului, evaluarea întemeindu-se pe dispoziţiile C. proc. pen., referitoare la luarea măsurii arestării preventive, şi anume a condiţiilor art. 148 alin. (1) lit. f), care au fost analizate de la momentul luării iniţiale a măsurii, considerând că pentru buna desfăşurare a procesului penal, în raport cu infracţiunea dedusă judecăţii- trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 - şi faţă de calitatea inculpatului - ofiţer de poliţie, se impune menţinerea acesteia.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârşită fapta, care prezintă un grad ridicat de pericol social.
Or, în contextul recrudescenţei infracţiunilor de corupţie, lăsarea în libertate a unor inculpaţi care săvârşesc astfel de fapte prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a activităţii specifice a justiţiei, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Aşa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necesară menţinerea arestării preventive a inculpatului M.A.M..
Recursul declarat învederându-se, aşadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.A.M. împotriva încheierii din 6 iunie 2012 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală si pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 6257/113/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 13 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2176/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2088/2012. Penal → |
|---|
