ICCJ. Decizia nr. 2176/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE¶
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2176 /2012
Dosar nr. 2609/1/2010
Şedinţa publică din 20 iunie 2012
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin Decizia penală nr. 4263 din 14 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3601/109/2010 s-a respins ca nefondat, recursul declarat de revizuentul condamnat R.V.A. împotriva deciziei penale nr. 58/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A obligat recurentul revizuent condamnat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut următoarele: prin sentinţa penală nr. 68 din 17 februarie 2011 a Tribunalului Argeş, în baza dispoziţiilor art. 403 alin. (3) C. proc. pen. s-a respins cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 9/MF din 20 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în Dosarul penal nr. 3164/109/2007, definitivă prin Decizia penală nr. 95/A/MF din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, pronunţată în Dosarul penal nr. 3164/109/2007 şi Decizia penală nr. 295/29 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, formulată de revizuientul R.V.A., în prezent deţinut în Penitenciarul Colibaşi. A fost obligat revizuientul la 400 cheltuieli judiciare către stat din care 200 RON reprezentând onorariu de avocat din oficiu conform împuternicirii avocaţiale nr. 4443 din 01 noiembrie 2010.
S-a reţinut că la data de 08 octombrie 2010, s-a înregistrat cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 9/MF din 20 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Argeş, în Dosarul nr. 3164/109/2007, definitivă prin Decizia penală nr. 95/A/M F din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti şi Decizia penală nr. 295 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, formulată de revizuientul R.V.A..în motivarea cererii revizuentul a susţinut că este nevinovat şi nu a săvârşit infracţiunea de viol, că s-a reţinut în mod greşit situaţia de fapt, iar soluţia de condamnare este nelegală şi netemeinică. S-a mai susţinut că ordonanţa de reţinere a fost întocmită în fals, că în mod greşit s-a instituit sechestru asiguratoriu, că organele de cercetare penală nu au procedat la expertizarea medico-legală şi la efectuarea unei noi expertize A.D.N., că cercetarea a fost efectuată în mod abuziv de organele de poliţie şi Parchet, că revizuentul nu a putut depune la dosar toate documentele în apărarea sa; în motivarea cererii s-a arătat de asemenea, că revizuentul contestă conţinutul actelor medico-legale, că nu s-au dedus 9 ore din perioada de reţinere, iar procesul verbal din 19 iulie 2007 este nelegal .Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş, prin referatul nr. 333/l 11/6/2010 din 06 octombrie 2010 a solicitat respingerea cererii de revizuire, susţinând că probele au fost administrate în condiţii de legalitate, iar motivele de legalitate nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de disp.art. 394 alin. (1) C. proc. pen. Din actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că revizuentul a fost condamnat prin sentinţa a cărui revizuire o solicită la 10 ani închisoare în condiţii de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., reţinându-se că în seara zilei de 18 iulie 2007 prin constrângere fizică şi morală revizuentul a întreţinut mai multe raporturi sexuale normale şi orale cu partea vătămată minoră, în vârstă de 14 ani.
Motivele invocate în cererea de revizuire nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., respectiv când : s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere şi când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Hotărârea judecătorească de condamnare a revizuentului a rămas definitivă după epuizarea căilor de atac, iar din ansamblul probelor administrate s-a stabilit o situaţie de fapt conformă cu realitatea; revizuentul nu a invocat argumente în favoarea susţinerilor sale.
De asemenea, revizuirea este o cale extraordinară de atac în care nu se reanalizează probatoriul, ci se verifică intervenţia unor situaţii speciale expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 394 alin. (1) C. proc. pen.
Astfel, motivele de revizuire nu se încadrează în motivele prevăzute expres de art. 394 C. proc. pen.
Potrivit deciziei nr. 60/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen., este inadmisibilă.
Tribunalul a respins cererea de revizuire formulată de revizuientul R.V.A..
Împotriva acestei sentinţe penale a declarat apel revizuientul R.V.A., care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Analizând actele şi lucrările dosarului, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi potrivit art. 378 C. proc. pen., Curtea a constatat că apelul este nefondat pentru următoarele considerente.
Critica privind modalitatea de soluţionare a cererilor de recuzare a procurorului de şedinţă este neîntemeiată.
Astfel, curtea a reţinut că prin încheierile din data de 09 decembrie 2010 şi 17 februarie 2011 s-au respins cererile de recuzare a doamnei procuror I.I..Tribunalul a constatat că motivul invocat de revizuent – magistratul punând concluzii în faţa instanţei în mai multe dosare în care a fost parte condamnatul - nu se regăseşte în dispoziţiile expres prevăzute de art. 49 C. proc. pen. Având în vedere instituţia procesuală a incompatibilităţii, care reprezintă imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, curtea a reţinut că instanţa de fond a analizat în mod judicios reglementările exprese din această materie, respingând cererile de recuzare.
Criticile privind modalitatea de soluţionare a revizuirii s-au apreciat că sunt la rândul lor neîntemeiate.Cazurile de revizuire sunt prevăzute strict şi limitativ de dispoziţiile art. 394 C. proc. pen., acestea vizând descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă de un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, declararea ca fals a unui înscris care a servit ca temei al hotărârii, comiterea unei infracţiuni în legătură cu cauza de un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală sau neconcilierea a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive.
S-a reţinut în cauză, solicitările apelantului de a se reaprecia materialul probator administrat în cauză în sensul reanalizării modului şi a condiţiilor în care a săvârşit infracţiunea de viol, reprezintă practic o reexaminare şi completare a probatoriului, care nu este admisibilă în calea extraordinară de atac a revizuirii. Nu se poate ajunge astfel, pe calea revizuirii la reinterpretarea dovezilor administrate în cauză, sau la suplimentarea probatoriului, pe aspecte de fapt ce au fost avute anterior în vedere de instanţele judecătoreşti, care au dispus condamnarea revizuentului. Susţinerile apelantului nu pot conduce la înfrângerea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel încât apărările sale nu vor putea fi primite. Pe de altă parte, cererea de revizuire, care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen., este inadmisibilă (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, Decizia nr. LX/2007).
Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 58/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul R.V.A. împotriva sentinţei penale nr. 68 din 17 februarie 2011, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 3601/109/2010. A fost obligat apelantul revizuent la 500 RON cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON, onorariu avocat din oficiu, avansându-se din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei decizii penale a declarat recurs condamnatul revizuent R.V.A. criticând-o ca netemeinică, solicitând admiterea cererii de revizuire pentru motivele expuse pe larg în practicaua deciziei de faţă.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Decizia recurată în raport de motivele de critică iterate, Înalta Curte a avut în vedere că recursul de faţă declarat de revizuentul R.V.A. se priveşte ca nefondat şi urmează a fi respins ca atare în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Aceasta, întrucât ambele instanţe, de fond şi prim control judiciar, în analiza cererii de revizuire promovată de recurentul revizuent R.V.A. au avut în vedere, cu titlu de premisă că, motivele invocate în cererea de revizuire nu se încadrează în cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 alin. (1) C. proc. pen., respectiv când : s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; un membru al completului de judecată, procuror ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere şi când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. Or, în esenţă, în motivarea cererii revizuentul recurent a susţinut că este nevinovat şi nu a săvârşit infracţiunea de viol, că s-a reţinut în mod greşit situaţia de fapt, iar soluţia de condamnare este nelegală şi netemeinică.S-a mai susţinut că ordonanţa de reţinere a fost întocmită în fals, că în mod greşit s-a instituit sechestru asiguratoriu, că organele de cercetare penală nu au procedat la expertizarea medico-legală şi la efectuarea unei noi expertize A.D.N., că cercetarea a fost efectuată în mod abuziv de organele de poliţie şi parchet, că nu a putut depune la dosar toate documentele în apărarea sa şi contestă conţinutul actelor medico-legale. Pe de altă parte, Înalta Curte a avut în vedere că recurentul revizuent R.V.A. a fost condamnat prin sentinţa a cărei revizuire o solicită la 10 ani închisoare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută şi pedepsită de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen., reţinându-se că în seara zilei de 18 iulie 2007 prin constrângere fizică şi morală revizuentul a întreţinut mai multe raporturi sexuale normale şi orale cu partea vătămată minoră, în vârstă de 14 ani.
Concomitent s-a mai reţinut că hotărârea judecătorească de condamnare a revizuentului a rămas definitivă după epuizarea căilor de atac, iar din ansamblul probelor administrate s-a stabilit o situaţie de fapt conformă cu realitatea iar revizuentul recurent nu a invocat dovezi în favoarea susţinerilor sale.
S-a apreciat că, revizuirea este o cale extraordinară de atac în care nu se reanalizează probatoriul, ci se verifică intervenţia unor situaţii speciale expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 394 alin. (1) C. proc. pen. Or, motivele de revizuire iterate de recurentul nominalizat nu se încadrează în motivele prevăzute expres de art. 394 C. proc. pen. iar, redozarea pedepsei nu poate fi solicitată în calea revizuirii.
Cu titlu de premisă, Înalta Curte a avut în vedere că în conformitate cu dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., revizuirea poate fi cerută atunci când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind vorba aşadar despre erori esenţiale de fapt, care afectează o hotărâre rămasă definitivă şi care nu pot fi probate decât ulterior, prin descoperirea unor fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la data soluţionării cauzei. Acest text este completat cu dispoziţia din alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căreia, acest caz, constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi „netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare". Din coroborarea celor două dispoziţii cuprinse în art. 394 C. proc. pen. şi anume dispoziţia din alin. (1) lit. a) şi dispoziţia din alin. (2) - rezultă că acesta este subordonat unei duble condiţii: 1. descoperirea unor fapte sau împrejurări necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; 2. faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare.
Cu toate acestea, chiar dacă necunoaşterea acestor fapte sau împrejurări trebuie înţeleasă în sens larg (nu doar ca o nemenţionare a lor în actele şi lucrările dosarului, ci şi ca o imposibilitate de dovedire a lor, cu consecinţa neluării lor în considerare la soluţionarea cauzei), este inadmisibil ca, prin promovarea unei cereri de revizuire să se obţină practic o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări deja cunoscute şi verificate de instanţele ordinate.
Cererea de revizuire trebuie să privească fapte sau împrejurări noi, care să poată conduce la concluzia nevinovăţiei condamnatului revizuent, şi nu mijloace de probă, ca mod de completare a unor dovezi pe situaţii deja cunoscute şi verificate de către instanţa de fond şi de prim control judiciar. Or, în cauză, petentul condamnat invocă în susţinerea cererii de revizuire chestiuni cunoscute şi verificate de instanţa ce a pronunţat hotărârea de condamnare rămasă definitivă.
Cum pe calea revizuirii nu se poate efectua o readministrare sau o prelungire a probatoriului şi nici o reindividualizare a pedepsei aplicată în mod definitiv de către instanţa de judecată, motivele invocate de condamnatul recurent revizuent s-a apreciat că nu se înscriu în nici unul dintre cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
În plus, din interpretarea dispoziţiilor art. 394 alin. (2) C. proc. pen. a rezultat că pe baza faptelor sau împrejurărilor noi la care se referă dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. trebuie să se dovedească netemeinicia hotărârii de condamnare a inculpatului.
De altfel, decisivă este statuarea din Decizia nr. L.X. (60) din 24 septembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a stabilit că „cererea de revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 C. proc. pen., este inadmisibilă".
S-a conchis în consecinţă că în mod judicios cererea de revizuire promovată în cauza de faţă a fost caracterizată ca inadmisibilă şi respinsă ca atare de către instanţa de fond prin hotărârea pronunţată şi menţinută prin Decizia instanţei de apel.
Împotriva acestei decizii, contestatorul condamnat R.A. a formulat contestaţie în anulare, cerere care a fost înregistrată pe rolul acestei secţii sub nr. 2609/1/2012, fixându-se prim termen aleatoriu, la data de 20 iunie 2012.
În motivele invocate de către contestator, acesta a arătat în esenţă că, este nemulţumit de soluţiile pronunţate în cauză, solicitând "refacerea integrală a cercetării prealabile şi rejudecarea integrală a cauzei,fond, apel şi recurs".
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constatând că cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute în art. 386 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri.
a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii,
b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştiinţa instanţa despre această împiedicare;
c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute la art. 10 alin. (1)1 lit. f)-i),cu privire la care existau probe la dosar;
d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;
e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 38514 alin. (1)1 ori art. 38516 alin. (1)1.
Examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanţa constată că, cererea de contestaţie nu este făcută în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 388 C. proc. pen., respectiv 10 de zile de la data începerii executării deciziei contestate, iar motivele invocate nu sunt dintre cele prevăzute în art. 386 lit. a) – e), C. proc. pen., faptul că este nemulţumit de toate soluţiile pronunţate în cauză, nu se circumscrie nici unei dispoziţii strict şi limitativ prevăzute de textul de lege invocat anterior, astfel încât contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.
Ca atare, văzând dispoziţiile art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.A. şi îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor judiciare către stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul R.A. împotriva deciziei penale nr. 4263 din 14 decembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3601/109/2010.
Obligă contestatorul R.A. la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 33/2012. Penal. Menţinere măsură de... | ICCJ. Decizia nr. 2090/2012. Penal → |
|---|
