ICCJ. Decizia nr. 2112/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE¶
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2112 /2012
Dosar nr. 2796/109/2010
Şedinţa publică din 14 iunie 2012
Asupra recursurilor de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Decizia penala nr. 42/A din 26 aprilie 2012 Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelurile declarate de inculpaţii N.C.A. împotriva sentinţei penale nr. l/MF din 26 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia penală, în Dosarul nr. 2796/109/2011.
A desfiinţat în totalitate sentinţa penală atacată şi a trimis cauza Tribunalului Argeş spre rejudecare şi a menţinut starea de arest a inculpaţilor.
Împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpaţilor au declarat recurs inculpaţii N.C.A..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 2796/109/2011, fiind stabilit termen pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive a inculpaţilor la termenul de judecată din data de 14 iunie 2012 şi pentru judecarea cauzei pe fond a fost stabilit termenul de judecată la data de 4 iulie 2012.
La termenul de judecată din data de 14 iunie 2012, Înalta Curte a pus în discuţia părţilor să-şi precizeze poziţia cu privire la această împrejurare şi, de asemenea să-şi precizeze poziţia şi cu privire la excepţia tardivităţii recursurilor în raport cu obiectul cauzei dedus judecăţii.
Recurenţii inculpaţi prin apărători au precizat că recursurile declarate în prezenta cauză vizează dispoziţia de menţinere a măsurii arestării preventive din conţinutul deciziei nr. 42/A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi că recursurile sunt declarate în termenul legal prevăzut de lege în materia măsurilor preventive.
Au mai precizat că soluţia pronunţată de instanţa de apel, pe fondul cauzei, le este favorabilă şi că, prin urmare, nu au înţeles să o atace prin calea de atac a recursului.
Recurentul inculpat N.C. prin apărător ales a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive a inculpatului.
A mai criticat apărătorul inculpatului N.C. hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu privire la măsura arestării preventive în sensul că nu satisface exigenţele procedural penale în senul că motivarea este generică făcând referiri la complexitatea cauzei şi la faptele săvârşite de către inculpat.
În subsidiar, a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării da a nu părăsi ţara.
Recurentul inculpat A.E.R., prin apărător desemnat din oficiu a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Înalta Curte examinând motivele de recurs invocate, cât şi din oficiu cauza, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. şi dispoziţia de menţinere a stării de arest a inculpaţilor din Decizia nr. 42/A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti dată în Decizia atacată, constată că recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate pentru următoarele considerente.
Cu privire la excepţia tardivităţii recursurilor invocată, din oficiu, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se constată că recursurile sunt declarate în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 141 C. proc. pen.
Conform dovezii de primire şi procesului verbal de predare a deciziei penale nr. 42/A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, această hotărâre a fost comunicată inculpatului N.C. la data de 05 mai 2012 iar recursul a fost declarat la data de 4 mai 2012 conform cererii de declarare a recursului, prin apărător ales, înainte de data comunicării hotărârii inculpatului.
Conform dovezii de primire şi procesului verbal de predare a deciziei penale nr. 42/A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, această hotărâre a fost comunicată inculpatului A.E.R. la data de 05 mai 2012 iar în declaraţia de recurs formulată personal de către inculpat acesta a precizat data de 05 mai 2012, iar pe formularul tipizat transmis de Penitenciarul Colibaşi recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Piteşti la data de 08 mai 2012.
Dovezile de declarare a recursurilor formulate de către inculpaţii N.C.A. au fost transmise de Penitenciarul Colibaşi la Curtea de Apel Piteşti cu număr de expediţie B.485 plic pe care nu este aplicată nicio ştampilă poştală.
De asemenea, la dosarul cauzei nu există nici borderoul de corespondenţă efectuat de Penitenciarul Colibaşi pentru a face dovada datei exacte transmiterii recursurilor inculpaţilor la Curtea de Apel Piteşti.
În raport cu această împrejurare, această situaţie de dubiu creată, profită inculpaţilor, mai exact inculpatului A.E.R., astfel că Înalta Curte constată că recursurile sunt declarate în termenul legal prevăzut de dispoziţiile art. 141 C. proc. pen., termen de recurs stabilit expres de 24 de ore de la momentul comunicării hotărârii în materia măsurilor preventive, faţă de inculpaţii aflaţi în stare de arest.
Analizând excepţia invocată de apărătorul inculpatului Nicuţă Costel privind nemotivarea încheierii atacate, Înalta Curte constată că este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente.
Înalta Curte constată că modalitatea de motivare a hotărârii judecătoreşti pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, cu privire la măsura arestării preventive a inculpaţilor, reflectă o examinare efectivă asupra mijloacelor de probă şi evidenţiază concluziile care rezultă întocmai în dispozitivul hotărârii ca urmare a acestei examinări a situaţiei fiecărui inculpat în parte, a argumentelor şi reţinerea unora dintre acestea, în raport cu motivele invocate de către inculpaţi, aşa încât hotărârea nu poate fi supusă sancţiunii ce vizează nulitatea acesteia.
Pe de altă parte aprecierea generală cu privire la motivarea hotărârii pentru fiecare inculpat în parte este justificată de reţinerea în sarcina inculpaţilor a faptelor de aceeaşi natură, prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), săvârşite de către ambii inculpaţi.
Totodată nu se poate vorbi de o lipsă, insuficienţă sau obscuritate a motivelor care au fundamentat soluţia instanţei şi de asemenea nu este vorba nici de o omisiune esenţială care ar putea constitui un viciu de procedură materializat prin conţinutul considerentelor hotărârii, care ar fi putut conduce la o imposibilitate a instanţei de control judiciar de a verifica hotărârea.
Cu privire la dispoziţia instanţei de apel de menţinere a măsurii arestării preventive faţă de inculpaţii N.C.A. (fost E.) R., Înalta Curte constată următoarele.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 parag. 1 din C.E.D.O., orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa.
De la această regulă, există însă excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. c). Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, în materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, legislaţia naţională şi la aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca, arestarea preventivă a unei persoane să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională, care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariului.
Altfel spus, să se poată demonstra că detenţia acelei persoane este conformă cu scopul prevăzut de art. 5 parag. 1.
În cauza supusă analizei, Înalta Curte constată respectate, deopotrivă, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi exigenţele ce decurg din prevederile Convenţiei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol „când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive".
Cu privire la faptele săvârşite de inculpatul A.R. s-a reţinut, în esenţă că, la intervale diferite de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale a recrutat, transportat, găzduit sau primit pe victimele minore V.P., P.M. şi M.L., prin fraudă, înşelăciune şi alte forme de constrângere în scopul exploatării acestora prin obligarea la practicarea prostituţiei. S-a mai reţinut că acelaşi inculpat, împreună cu alţi inculpaţi, în mod repetat, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale au recrutat, transportat şi cazat, folosind diferite forme de constrângere, victime majore în scopul exploatării sexuale a acestora.
Faţă de inculpatul N.C., în esenţă, prima instanţă de control judiciar a reţinut că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la intervale diferite de timp a recrutat, cazat şi transportat pe victimele minore H.M. şi P.C., în scopul exploatării sexuale. În sarcina aceluiaşi inculpat s-a reţinut că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale în mod repetat şi împreună cu inculpatul A.R., a primit, cazat şi transferat pe victima majoră G.A.N., folosind în acest scop înşelăciunea şi diferite forme de constrângere. Utilizând procedee similare de constrângere, inculpatul a transportat-o şi cazat-o pe partea vătămată T.M., obligând-o la practicarea prostituţiei. La săvârşirea acestei fapte, N.C. a fost ajutat şi de inculpatul C.A. S-a mai reţinut că acelaşi inculpat a înlesnit practicarea prostituţiei obţinând foloase materiale în raport cu victimele Ţ.E. şi A.A.
În raport de modul de operare a activităţii infracţionale precizat anterior, dar şi în raport de împrejurările comiterii faptelor, cât şi faptul că pedepsele prevăzute de lege pentru infracţiunile pe care inculpaţii le-au săvârşit, au limite mai mari de 4 ani închisoare, lăsarea în libertate a acestora prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate şi neîncredere în buna desfăşurare a justiţiei.
Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care sunt învinuiţi inculpaţii, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei presupuşi ca autori ai faptelor respective. în acord cu prima instanţă de control judicar, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 3002 coroborat cu art. 160b alin. (3) din C. proc. pen. , impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpaţilor.
Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpaţilor nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează faptele, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile C.E.D.O..
În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, în cauză, menţinerea măsurii arestării preventive nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestora încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.
Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsiţara, formulată de recurentul inculpat N.C. prin apărătorul ales, se constată următoarele.
Conform art. 139 alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă se înlocuieşte cu o altă măsură când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, caz în care se revocă arestarea preventivă şi se dispune punerea de îndată în libertate. Având în vedere susţinerile anterioare, Înalta Curte apreciază că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea prevederilor legale (art. 143 şi 148 lit. f), 1491 C. proc. pen.), neintervenind elemente de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpaţilor nu prezintă pericol pentru ordinea publică, iar luarea acestei măsuri atât de severe se impune şi pentru buna desfăşurare a procesului penal în raport de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că, în prezenta cauză, scopul măsurilor preventive nu poate fi atins printr-o altă măsură preventivă mai puţin severă.
Înalta Curte, conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.C.A. (fost E.) R. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpaţilor N.C.A. (fost E.) R., din cuprinsul deciziei penale nr. 42/A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenţii inculpaţi la cheltuieli judiciare conform dispozitivului prezentei hotărâri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii N.C.A. (fost E.) R. împotriva dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpaţilor N.C.A. (fost E.) R., din cuprinsul deciziei penale nr. 42/A din 26 aprilie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţata în şedinţă publică, azi 14 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 213/2012. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 2023/2012. Penal → |
|---|
