ICCJ. Decizia nr. 2376/2012. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2376/2012
Dosar nr. 1370/111/2011/a13
Şedinţa publică din 4 iulie 2012
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 21 iunie 2012 Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul 1370/111/2011, în baza articolului 3002 cu referire la articolul 160b C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul B.A.I.G., fiul lui I. şi Z., deţinut în Penitenciarul Oradea.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut că inculpatul B.A.I.G. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată, prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi condamnat prin Sentinţa penală nr. 69/P din 27 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bihor la pedeapsa de 10 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe o perioadă de 5 ani.
S-a reţinut că examinând actele şi lucrările dosarului în raport de aceste dispoziţii legale, că, în mod corect instanţa de fond a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea inculpatului subzistă şi în prezent, impunând în continuare privarea de libertate a acestuia şi că, în cauză, există motive verosimile de a bănui că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată.
Măsura arestării inculpatului este legală şi se justifică întrucât cerinţa inclusă în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. poate fi considerată existentă, cât timp se demonstrează pe bază de indicii temeinice că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Textul de lege menţionat se referă la două condiţii ce justifică arestarea, ambele trebuind să fie întrunite cumulativ, săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi existenţa unui pericol pentru ordinea publică în cazul în care inculpatul ar fi lăsat în libertate, ori, în speţă, aceste condiţii sunt realizate. În speţă, există motive verosimile pentru a susţine că asupra inculpatului planează acuzaţia săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor, lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dedus din rezonanţa socială profund negativă a faptelor sale.
Gradul de pericol social al infracţiunii avut în vedere prin prisma circumstanţelor concrete ale cauzei dar şi prin prisma circumstanţelor personale ale inculpatului, impune menţinerea măsurii arestării preventive. În plus, rezonanţa negativă în rândul societăţii civile că o persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni de viol este cercetat în stare de libertate, precum şi faptul că împotriva unor astfel de persoane legea nu este aplicată cu hotărâre, că împotriva unor fapte care proliferează în ultima perioadă de timp, organele de stat nu acţionează suficient, justifică detenţia preventivă.
Temeiurile de fapt şi de drept care au determinat arestarea inculpatului impun în continuare privarea de libertate a acestuia, faţă de care s-a reţinut săvârşirea unei infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social.
De asemenea, se apreciază că prin punerea în libertate a inculpatului s-ar putea crea temerea în societate că organele judiciare nu au reacţie promptă creând astfel o stare de insecuritate socială.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul B.A.I.G. a declarat, în termen legal, recurs, solicitând admiterea recursului, arătând că termenul rezonabil a fost depăşit, iar la acest moment instanţa de control judiciar poate constata că pericolul pentru ordinea publică, s-a estompat fiind justificată punerea inculpatului în stare de libertate.
Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. impun în continuare privare de libertate a acestuia.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generat de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
Cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpatului, Înalta Curte apreciază că el rezultă din modul în care se presupune că a fost săvârşită fapta, pentru care a şi fost condamnat de instanţa de fond.
În plus, simpla trecere a unei anume perioade de timp nu este de natură să diminueze rezonanţa asupra gradului de pericol public a faptelor deduse judecăţii, faptele imputate inculpatului fiind generatoare de puternice emoţii şi de o puternică stare de insecuritate în rândul societăţii. Pe de altă parte, indiciile de repetabilitate a unor acte din sfera ilicitului penal permit concluzia că inculpatul, dacă ar fi lăsat în libertate, ar reveni în mediul din care a fost scos prin luarea măsurii preventive, reactivând astfel riscul de reiterare a acţiunilor ilicite eliminat prin privarea sa de libertate.
Aşa fiind, Curtea constată că protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necesară menţinerea arestării preventive a inculpatului B.A.I.G.
Recursul declarat învederându-se, aşadar, nefondat, urmează ca, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să fie respins.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A.I.G. împotriva încheierii din 21 iunie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul 1370/111/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul interpretului de limba arabă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 iulie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1007/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1000/2012. Penal. Extrădare pasivă (Legea... → |
|---|
