ICCJ. Decizia nr. 3384/2012. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3384 /2012
Dosar nr. 7454/120/2011
Şedinţa publică din 22 octombrie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 12/11 ianuarie 2012 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, în baza dispoziţiilor art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., inculpatul I.I.L. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În conformitate cu dispoziţiilor art. 861 alin. (1) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei aplicată inculpatului sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani, stabilit potrivit dispoziţiilor art. 862 alin. (1) C. pen., iar în baza dispoziţiilor art. 863 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de încercare a dispus ca inculpatul să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:
a) Să se prezinte o dată pe lună, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Argeş;
b) Să anunţe în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) Să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) Să comunice informaţii de natură să-i poată fi controlate mijloacele de existenţă;
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (1) raportat la dispoziţiilor art. 83 C. pen. potrivit cărora „dacă în cursul termenului de încercare va săvârşi din nou o infracţiune, pentru care se va pronunţa o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa va revoca suspendarea sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune", precum şi asupra dispoziţiilor art. 864 alin. (2) C. pen., în conformitate cu care „dacă nu îndeplineşte cu rea-credinţă măsurile de supraveghere prevăzute de dispoziţiilor art. 863 alin. (1) lit. a) - d) C. pen., instanţa revocă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, dispunând executarea în întregime a pedepsei".
În baza dispoziţiilor art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen., inculpatului i s-au interzis drepturile prevăzute de dispoziţiilor art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. ca pedeapsă accesorie.
Pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, potrivit dispoziţiilor art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii aplicata inculpatului.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen. s-a computat din durata pedepsei de executat, perioada reţinerii şi arestării preventive, începând cu data de 20 octombrie 2011, până la data punerii efective în libertate a inculpatului.
În conformitate cu dispoziţiilor art. 350 alin. (3) C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61/U/2011, emis de către Tribunalul Dâmboviţa la 21 octombrie 2011 în Dosarul nr. 6862/120/2011, dacă nu este arestat în altă cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 a dispus ca inculpatul I.I.L. să restituie denunţătorului C.D., suma de 8.500 RON.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că inculpatul I.I.L., agent adjunct de poliţie în cadrul Postului de Poliţie Ş, în cursul lunii mai a anului 2011, a pretins denunţătorului C.D. suma de 8.500 RON în schimbul promisiunii că va interveni pe lingă anumite persoane din cadrul Gărzii Financiare pentru finalizarea în mod favorabil a controlului care se efectua la SC E.G. SRL - punct de lucru C, la care denunţătorul era angajat ca operator cash colector.
Această situaţie de fapt a fost reţinută pe baza declaraţiilor inculpatului coroborate cu restul probatoriilor administrate în cauză respectiv, denunţul numitului C.D., înregistrările discuţiilor efectuate în mediu ambiental autorizate de către Tribunalul Dâmboviţa, depoziţia martorului O.M., procese-verbale de redare a unor convorbiri telefonice interceptate, purtate de către inculpat cu denunţătorul, cu autorizarea dispusă de către Tribunalul Dâmboviţa pe parcursul urmăririi penale, în drept, instanţa a apreciat că acţiunile inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de dispoziţiilor art. 257 C. pen. raportat la dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.
La individualizarea pedepsei aplicată inculpatului au fost avute în vedere criteriile generale prevăzute de dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) - dispoziţiile părţii generale ale codului penal, limitele pedepsei fixate în partea specială a acestui cod şi în legea specială nr. 78/2000, gradul de pericol social ridicat al faptei, persoana inculpatului şi împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea sa penală.
S-a reţinut că, deşi este o infracţiune de corupţie, care se înscrie într-un adevărat fenomen pe care organele judiciare abilitate au obligaţia să-l combată prin toate mijloacele specifice care au aptitudinea de a-l tempera şi de a înfrânge tendinţele impulsive şi a altor fapte de aceeaşi natură, mod în care se poate realiza totodată şi prevenţia, la care se adaugă calitatea oficială a inculpatului - agent de poliţie care în perioada anterioară în cadrul Postului de Poliţie Ş, avea obligaţia de a asigura el însuşi respectarea legii şi de a o aplica, individualizarea pedepsei s-a realizat în cadrul unei operaţiuni complexe, luându-se în calcul toate elementele în stare să asigure scopul prevăzut de dispoziţiilor art. 52 C. pen. (pedeapsa fiind atât o măsură de constrângere cât şi un mijloc de reeducare a celui condamnat -care garantează în acelaşi timp şi prevenţia).
În primul rând, faţă de opţiunea inculpatului pentru procedura prevăzută de dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., tribunalul s-a orientat la o pedeapsă cuprinsă între 1 an şi 4 luni şi 8 ani închisoare (în urma reducerii minimului şi maximului special cu 1/3) - aplicarea sporului prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 fiind obligatorie, în conformitate cu dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen.
Având în vedere situaţia familială a inculpatului, rezultatele bune obţinute în exercitarea profesiei anterior comiterii faptei. astfel cum rezultă din cuprinsul caracterizării întocmită de către şeful Secţiei 10 - Poliţia Rurală P, dar ţinând cont şi de faptul că acesta a fost sancţionat cu amendă administrativă pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals şi uz de fals prin Sentinţa penală nr. 171 pronunţată de către Judecătoria G. la 03 septembrie 2008, definitivă prin Decizia penală nr. 725 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti la 21 octombrie 2009, prima instanţă s-a orientat la pedeapsa de 3 ani închisoare.
Totodată, constatând că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de dispoziţiilor art. 861 C. pen. - cuantumul pedepsei aplicate fiind mai mic de 4 ani închisoare, absenţa unor condamnări anterioare şi siguranţa că scopul pedepsei va fi atins chiar fără executarea ei, s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 5 ani stabilit în conformitate cu dispoziţiilor art. 862 alin. (1) C. pen.
Tribunalul a considerat că faţă de persoana inculpatului şi comportamentul său după comiterea faptei, pronunţarea unei condamnări în sensul dispoziţiilor art. 861 C. pen., constituie un argument suficient pentru a-l determina să nu mai comită alte infracţiuni, acesta conştientizând la ce se expune într-o astfel de situaţie, dat fiind şi faptul că pentru o perioadă de aproximativ 3 luni s-a aflat în stare de arest preventiv.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termenul legal, inculpatul I.I.L., criticând-o pentru netemeinicie în ceea ce priveşte greşita individualizare a sancţiunii sub aspectul duratei pedepsei principale, care este excesivă în raport de conduita procesuală sinceră a apelantului şi de celelalte aspecte care îi caracterizează comportamentul, acesta recunoscând comiterea infracţiunii încă de la debutul procesului penal şi având o bună conduită înainte de săvârşirea infracţiunii atât în comunitatea locală cât şi la locul său de muncă.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia penală nr. 50 din 20 martie 2012 a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul I.I.L..
S-a reţinut că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în din care rezultă atât existenţa faptei pentru care apelantul a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege, de către inculpat.
S-a mai reţinut că existenţa faptei şi vinovăţia inculpatului sunt confirmate de împrejurarea că, inculpatul a recunoscut şi regretat comiterea faptei aşa cum a fost descrisă în actul de sesizare al instanţei, declaraţia acestuia coroborându-se cu restul probatoriilor administrate în cauză, prima instanţă făcând în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., în raport de poziţia exprimată personal de inculpat în faţa primei instanţe.
În ceea ce priveşte însă individualizarea, sancţiunii penale. instanţa de apel a reţinut că în cauză s-a realizat o corectă aplicare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa fiind situată către limita medie prevăzută de textul legal incriminator, sub efectul aplicării dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., care reglementează judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, iar în concret, cuantumul pedepsei aplicate apelantului fiind situat în limitele legale astfel reduse.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul I.I.L., care a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 3859 pct. 9, 10, 14 şi 17 C. proc. pen.
Examinând hotărârea atacată sub aspectul motivelor de recurs invocate, prin prisma cazurilor de casare anterior menţionate, înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul I.I.L. ca fiind nefondat, având în vedere următoarele considerente:
1. Referitor la pct. 9 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte arată că, într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, ceea ce presupune îndatorirea acesteia de a răspunde cu argumente la fiecare dintre criticile şi apărările formulate, în vederea garantării intereselor legitime ale părţilor în proces şi respectării caracterului echitabil al procedurii judiciare în care acestea sunt implicate.
În cauză, se observă că hotărârea curţii de apel cuprinde o analiză temeinică a aspectelor avute în vedere de instanţă pentru menţinerea soluţiei pronunţate de tribunal în ceea ce priveşte încadrarea juridică a faptei, cu consecinţa condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de dispoziţiilor art. 257 C. pen. raportat la dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 astfel că nu poate fi reţinută susţinerea recurentului inculpat potrivit căruia instanţa de apel s-ar fi limitat la a-şi însuşi Sentinţa tribunalului, fără a prezenta argumentele proprii care au convins-o să adopte hotărârea pronunţată. Din considerentele Deciziei atacate rezultă, dimpotrivă, astfel cum s-a menţionat anterior, preocuparea curţii de apel de a proceda la un examen atent al argumentelor şi apărărilor invocate de inculpat, confirmarea în apel a raţionamentului primei instanţe, pentru anumite motive prezentate ca atare în partea expozitivă a hotărârii, neputând echivala cu o simplă „însuşire" a Sentinţei tribunalului, aşa cum s-a susţinut. Se observă, sub acest aspect, că instanţa de apel nu s-a limitat la a prelua motivarea instanţei de fond, ci, printr-o nouă examinare a cauzei şi oferind argumente proprii, a analizat criticile şi apărările inculpatei, răspunzând motivat la fiecare dintre acestea.
În consecinţă, se constată, că, în speţă, motivul de recurs întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. apare ca neîntemeiat în raportatul de aplicarea în cauză dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen.
2. În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., inculpatul susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile inculpatului şi să influenţeze soluţia procesului respectiv, nu s-a pronunţat asupra circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 şi art. 76 lit. d) C. proc. pen.
Înalta Curte în urma verificării actelor şi lucrărilor dosarului din apel, constată că prin hotărârea atacată s-au examinat toate cererile formulate de inculpat, sub toate aspectele de fapt şi de drept inclusiv asupra circumstanţelor atenuante dar s-a apreciat că în speţă, nu se impune reţinerea circumstanţelor atenuante facultative judiciare întrucât o reducere mai accentuată a pedepsei nu ar face decât să lipsească sancţiunea penală de eficienţă, prima instanţă realizând o justă individualizare a pedepsei atât sub aspectul duratei acesteia, cât şi al modalităţii de executare.
Ca urmare, Înalta Curte constată că, în cauza, nu este incident nici cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
3. Referitor la pct. 17 al art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., inculpatul a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la dispoziţiilor art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. având în vedere că din materialul probator existent la dosarul cauzei nu rezultă cu certitudine că recurentul inculpat a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că, în cauză instanţele au reţinut în mod corect fapta şi vinovăţia inculpatului, i-a dat o încadrare juridică corespunzătoare în acord cu aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. astfel că se constată că această critică nu este fondată.
Infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foIoase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. în speţa de faţă, inculpatul I.I.L., în calitate de agent adjunct de poliţie în cadrul Postului de Poliţie Ş, în cursul anului 2011, a pretins de la denunţătorul C.D. în mod direct suma de 8.500 RON în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă funcţionari de la Garda Financiară Dâmboviţa, în vederea rezolvării favorabile a controlului efectuat la sediul societăţii SC E.G. SRL, societate unde denunţătorul lucra în calitate de operator cash colector, funcţionar care avea ca atribuţiuni de serviciu tocmai efectuarea controlului şi întocmirea unui proces-verbal la finalizarea acestuia astfel că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, iar nu cele ale infracţiunii de înşelăciune, aşa cum susţine apărarea.
4. În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. invocat de inculpat în sensul reindividualizării pedepsei şi aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus, se reţin următoarele.
Înalta Curte apreciază criticile formulate de inculpat ca neîntemeiate, în speţă s-a făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţilor acesteia, în cauză negăsindu-şi astfel aplicabilitatea cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14C. proc. pen.
Înalta Curte reţine că în cauză, în procesul individualizării pedepsei, pornind de la criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă a fost stabilită într-un cuantum corespunzător circumstanţelor reale ale săvârşirii infracţiunilor, având în vedere împrejurările comiterii faptelor şi consecinţele acestora.
De altfel, prin hotărârea atacată, în mod corect, s-a reţinut că deşi inculpatul a dat dovadă de o conduită procesuală sinceră, fără a îngreuna stabilirea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, recunoscând comiterea infracţiunii ce formează obiectul judecăţii şi declarând că este de acord ca soluţionarea cauzei să se realizeze pe baza probelor administrate la urmărirea penală, acestor elemente nu li se poate însă acorda o semnificaţie mai mare în raport de cele rezultate din examinarea gradului de pericol social concret al infracţiunii, care este unul ridicat ţinând seama de limitele de pedeapsă, dar mai ales de natura infracţiunii deduse judecăţii - infracţiune de corupţie, şi de calitatea inculpatului, aceea de persoană învestită cu exerciţiul funcţiei publice de lucrător al poliţiei, îndrituită astfel să vegheze la apărarea normelor legale şi nu să le încalce, mai ales prin comitere unei infracţiuni în legătură cu serviciul.
În plus, astfel după cum rezultă din fişa de cazier judiciar de la fila 148 dosar urmărire penală, apelantul a fost sancţionat administrativ anterior la pentru comiterea infracţiunilor de înşelăciune, fals intelectual şi uz de fals, sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 1.000 RON fiind aplicată prin Sentinţa penală nr. 171 pronunţată de către Judecătoria G. la 03 septembrie 2008, definitivă prin decizia penală nr. 725 pronunţată de către Curtea de Apel Ploieşti la 21 octombrie 2009.
În consecinţă, apreciind, pentru motivele anterior expuse, că pedeapsa stabilită a fost corect individualizată, fiind aptă să asigure reeducarea inculpatului şi realizarea scopului preventiv -educativ prevăzut de art. 52 C. pen., Înalta Curte constată că nu se impune reducerea acesteia, nefiind incident în speţă cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
Neexistând alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de inculpatul I.I.L. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie să fie respins, ca nefondat, în baza art. 38513 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se va include şi onorariul cuvenit pentru apărarea din oficiu, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.I.L. împotriva Deciziei penale nr. 50 din 20 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 338/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3388/2012. Penal → |
|---|
