ICCJ. Decizia nr. 728/2012. Penal

Decizii penale ICCJ 2012

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 728 /2012

Dosar nr. 5661/99/2010

Şedinţa publică din 14 martie 2012

Deliberând asupra recursului penal de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 122 din 1 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a dispus, în baza art. 334 C. proc. pen., respingerea ca nefondată a cererii de schimbare a încadrării juridice a faptei formulate de apărătorul inculpatului, din infracţiunea de tentativă la omor prevăzută de dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de vătămare corporala gravă prevăzută de dispoziţiile art. 182 alin. (1) C. pen.

A fost condamnat inculpatul A.M., comuna B., jud. Iaşi, fără antecedente penale, absolvent 8 clase, agricultor, divorţat, stagiu militar satisfăcut, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor prevăzuta şi pedepsita de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza disp.art. 65 alin. (2) şi art. 66 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durata de 3 ani.

I-a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzuta de art. 71 alin. 2 C. pen.

În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 998 C. civ., au fost admise acţiunile civile formulate de părţile civile Spitalul de Urgenţe “S.I.” şi Serviciul de Ambulanţă Iaşi şi, în consecinţa, a obligat inculpatul A.M. să achite următoarele sume de bani:

- 402 RON părţii civile Serviciul de Ambulanţa a judeţului Iaşi cu titlu de daune materiale, contravaloare transport pentru partea vătămata T.A.E.;

-172,07 RON şi dobânda legala la aceasta sumă, părţii civile Spitalul de Urgenţe “S.I.”, reprezentând daune materiale reprezentând cheltuielile efectuate pentru asistenţa medicală acordată părţii vătămate T.A.E.

În baza art. 346 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. raportat la art. 14 alin. (1), (2), (3) lit. b) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 998 şi urm. C. civ. a fost admisă acţiunea civilă a părţii civile T.A.E. şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul la plata, în favoarea acesteia, a sumei de 3.000 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

În baza art. 193 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata în favoarea părţii vătămate a sumei de 2.039 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului, cu titlu de cheltuieli judiciare, suma de 3.000 RON, din care suma de 2.019,54 cheltuieli avansate la urmărirea penală.

Pentru a hotărî astfel, analizând actele şi lucrările dosarului precum şi întreg materialul probator administrat în cauză, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Partea vătămată T.A.E. locuieşte în comuna. B., jud. Iaşi, iar peste drum de casa sa, are o grădină care se învecinează cu un teren al mamei inculpatului, teren pe care acesta îşi ridica o construcţie (grajd).

În data de 05 august 2009, în jurul orelor 19:00, partea vătămată şi soţia sa se ocupau de treburile gospodăreşti, iar fiul lor în vârstă de 2 ani şi 7 luni se juca pe o grămada de nisip din faţa porţii grădinii.

La un moment dat, alertat de plânsetul copilului şi lătratul unor câini, partea vătămată a fugit să vadă ce se întâmplă. Observând câinii inculpatului care speriaseră copilul, partea vătămată i-a alungat şi apoi, prin grădină şi printre rândurile de vie, s-a dus la inculpat să-i spună să-şi lege câinii întrucât i-au speriat copilul.

În drum, la poarta grădinii, au rămas soţia părţii vătămate, T.T. şi martorul P.G.F., care venise să ia apă de la o fântână situată la capătului drumului secundar unde sunt amplasate casa şi grădina părţii vătămate.

Partea vătămată s-a dus la inculpat şi i-a imputat acestuia faptul că nu-şi leagă câinii care îi sperie copilul şi apoi s-a întors, pentru a pleca la casa sa. La un moment dat, partea vătămată l-a simţit pe inculpat în spatele său, motiv pentru care s-a întors şi l-a văzut pe inculpat cu o bărdiţă în mână, gata să-l lovească. Partea vătămată a ridicat, instinctiv, mâna stângă pentru a se apăra, moment în care a simţit din plin lovitura şi imediat a resimţit fracturarea osului mâinii stângi, căzând la pământ, ţipând de durere. Inculpatul a continuat să lovească partea vătămata căzută la pământ, însă, alertată de strigătele soţului său, martora T.T. s-a îndreptat în fugă spre locul unde se găseau cei doi. Inculpatul a apucat-o pe partea vătămată de mâini, încercând să o târâie spre terenul său, însă martora T.T. a intervenit, solicitându-i să o lase în pace pe partea vătămată. Deşi inculpatul a injuriat-o şi pe martora T.T. şi i-a cerut acesteia să plece din localitate, considerând-o o venetică, acesta a abandonat să o mai lovească pe partea vătămată, plecând spre casă.

Ulterior, partea vătămată a anunţat salvarea, fiind transportat de urgenţă la spital.

Această situaţie de fapt a fost reţinută în urma coroborării plângerilor şi declaraţiilor date de părţile vătămate T.A.E. cu concluziile medico-legal din 07 august 2009, declaraţiile martorilor oculari T.T. şi P.G.F., dar şi cu declaraţia celorlalţi martori care, deşi nu au asistat la conflictul dintre părţi, au relatat împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că declaraţiile părţii vătămate constante despre data, locul şi împrejurările agresării sale de către inculpat se coroborează, pe deplin, conform art. 75 C. proc. pen. cu declaraţiile martorilor oculari.

Martorul P.G.F. a arătat că în data de 05 august 2009 mergea spre fântâna, iar fiul lui T.A. se juca pe o movilă de nisip. În acest timp, câinii lui A.M. au speriat copilul, iar T.A. s-a dus să-i spună lui A. să-şi lege câinii. A.M. l-a injuriat pe T.A., iar partea vătămată s-a returnat spre casă. Inculpatul s-a furişat in spatele părţii vătămate şi a vrut să-l lovească cu muchia unei bărdiţe in cap, însă T.A. s-a ferit, inculpatul lovindu-l cu acea bărdiţă peste mana stângă. Inculpatul a vrut sa-l târâie pe partea vătămată spre locuinţa sa, insă a venit T.T. sa-l salveze pe soţul ei.

În acelaşi sens, a declarat şi soţia părţii vătămate, martora T.T., care a indicat că după ce soţul său s-a dus să-i spună inculpatului A.M. să-şi lege câinii, l-a auzit pe acesta strigând şi s-a deplasat, la rândul ei la terenul acestuia. A arătat martora că a alergat prin grădină şi l-a văzut pe inculpat cum l-a lovit cu barda in mâna pe soţul său şi apoi inculpatul a vrut sa-l tragă in grădina lui, însă ea a intervenit, zicându-i să-l lase in pace. După ce l-a lovit cu barda in mână, inculpatul a mai lovit-o pe partea vătămată în spate şi la picior, acesta fiind căzut la pământ, apoi inculpatul a încercat să o lovească şi pe ea, înjurând-o, însă ulterior i-a lăsat în pace şi a plecat.

De asemenea, martorul T.V. a atestat că în data de 05 august 20009 nepotul său, P.G.F. a venit acasă şi i-a spus că l-a văzut pe A.M. lovindu-l pe T.A., incidentul petrecându-se spre seară, lumina fiind specifică înserării.

Prin certificatul medico-legal din 07 august 2009 eliberat de I.M.L Iaşi s-a concluzionat că partea vătămată T.A.E. a prezentat echimoze pe omoplatul stâng, faţa laterala abdominala, coapsa stângă, hematom subcutanat, fractură 1/3 medie mână stângă cu minimă deplasare, leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corp contondent şi pot data din 05 august 2009, necesitând 65-70 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, timp ce include şi recuperarea funcţională.

Prin adresa din 03 iunie 2010, IML Iaşi a precizat că fractura 1/3 medie mână stg. se produce prin ridicarea braţului deasupra capului (mecanism tipic de apărare), poziţia agresorului fiind cel mai probabil faţa în faţa cu victima.

Din adresa din 09 februarie 2011 emisă de Serviciul de Ambulanţa al Jud. Iaşi a reieşit că apelul la serviciul de ambulanţa s-a efectuat la ora 19:15 min.

Audiat, în ambele faze procesuale, inculpatul a negat orice responsabilitate în rănirea părţii vătămate. Inculpatul a susţinut, ca principală teză defensivă, că rănirea părţii vătămate s-a produs în alte împrejurări de timp şi loc, fiind consecinţa unui conflict cu martorul C.I.

În ceea ce priveşte data de 05 august 2009, inculpatul a indicat că a avut doar un incident verbal cu partea vătămată, într-adevăr legat de câini, dar în alt context decât cel afirmat de T.A.E. Astfel, inculpatul a susţinut că, în fapt, câinii săi au trecut gardul şi au început să se mănânce cu câinii părţii vătămate, iar în acest context, partea vătămată a început să-i adreseze injurii, iar el i-a strigat să nu îl mai înjure, ci să înfunde găurile de la gard. Inculpatul a precizat că la acel moment zidea la un grajd împreună cu A.C. dar nu a văzut-o pe partea vătămată ci doar a auzit-o, aceste evenimente petrecându-se după-amiaza, in jur de 14:30 - 15:00, poate mai târziu. Inculpatul a indicat că nici un alt eveniment notabil nu s-a petrecut în acea zi şi doar seara, în jurul orelor 19 - 20 a plecat spre bar şi a văzut mai sus de casa sa o maşina albă, iar pe partea vătămată urcându-se in aceasta, dar nu şi-a dat seama ca era o salvare.

Instanţa, a reţinut că sub aspect probatoriu, declaraţiile inculpatului pot valora mijloc de probă, potrivit art. 69 C. proc. pen., doar în condiţiile în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezulta din ansamblul probelor existente in cauza.

De asemenea, instanţa a reţinut că orice persoană beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, însă potrivit art. 66 alin. (2) C. proc. pen. în cazul când exista probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.

Or, probele administrate fie din oficiu, fie la solicitare inculpatului nu numai că nu au susţinut declaraţiile acestuia, dar nu au fost de natură să înlăture dovezile incriminatorii concordante administrate de acuzare.

Astfel, deşi martorul A.C., a tins prin declaraţie să susţină poziţia procesuală a inculpatului, faptele atestate de martor sunt divergente chiar cu aspectele atestate de inculpat, astfel că nu au putut fi reţinute. Dacă inculpatul a atestat că A.C. nu a auzit-o pe partea vătămată în timp ce îl injuria, dar l-a întrebat cu cine vorbeşte şi i-a explicat că i-a zis părţii vătămate să înfunde găurile, martorul A.C. a precizat că nu a auzit nimic şi nu cunoaşte despre vreun incident verbal intre inculpat şi partea vătămată. Dacă inculpatul a atestat că după de a plecat A.C., doar a mâncat şi a plecat să cumpere o sticlă de suc, durând circa 20 minute, în acel moment văzând maşina alba şi pe partea vătămată, martorul a atestat că a mâncat împreună cu inculpatul şi a plecat acasă fără să observe nimic. Mai mult, deşi martorul a atestat în faţa instanţei că a plecat de la inculpat în jurul orei 19:30, totuşi la urmărire penala a arătat că a plecat în jurul orelor 16:30, fără a putea furniza vreo justificare obiectivă, pentru modificarea declaraţiei, la mai bine de un şi jumătate de la data faptelor reclamate.

Faţa de aceste contradicţii, reţinând şi declaraţiile martorilor T.T. şi P.G.F. care au indicat că martorul A.C., nu mai era la ora 19:00 la casa inculpatului, instanţa a înlăturat declaraţia martorului ca fiind nesinceră.

În ceea ce priveşte susţinerile apărării referitoare la lezarea integrităţii corporale a părţii vătămate într-un alt conflict, s-a reţinut de către instanţa de fond că acestea nu au fost confirmate de probatoriu.

S-a arătat că este real că s-a dovedit că în data de 02 august 2010 a fost un conflict între partea vătămată şi martorul C.I., însă faţa de probele administrate nu s-a putut determina vreo legătura de cauzalitate între respectivul conflict şi leziunile corporale stabilite prin certificatul medico – legal din 07 august 2009 eliberat de I.M.L Iaşi.

Martorul C.I. a atestat că a avut un conflict cu T.A.E., dar niciunul dintre ei nu s-au dus la poliţie. A indicat martorul că s-a dus într-o duminică la partea vătămata acasă, iar partea vătămată T.A. era în stare de ebrietate. Pe fondul consumului de alcool, T.A.E. a sărit la el, motiv pentru care l-a prins în braţe şi l-a pus la pământ. Martorul a subliniat că partea vătămată nu a păţit nimic şi nu şi-a rupt mâna în aceste împrejurări.

Atestările martorului au fost susţinute şi de concluziile ştiinţifice ale investigaţiilor medico-legale, în condiţiile în care prin certificatul medico-legal din 07 august 2009 eliberat de I.M.L Iaşi s-a concluzionat că partea vătămată T.A.E. a prezentat leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corp contondent şi pot data din 05 august 2009.

Mecanismul de producere a leziunilor invocat de apărare - cădere - nu a fost susţinut de medicii legişti, care prin răspunsul din 14 decembrie 2010 au indicat că fractura 1/3 medie cubitus stâng are ca mecanism de producere o lovire activă cu corpuri contodente, în condiţiile care vor fi precizate, pe cale de ancheta, ipoteza producerii acesteia prin cădere fiind foarte puţin probabilă.

Mai mult, prima instanţă a reţinut că în condiţiile în care leziunile ar fi fost suferite de partea vătămată anterior datei de 05 august 2009, acest fapt ar fi fost cunoscut în comunitatea restrânsă în care locuiesc părţile, fiind improbabil că partea vătămată să sufere o fractură la un braţ şi să îşi desfăşoare viaţa normal în comunitate, fără nici o schimbare şi fără a fi observată de vreo persoană.

De altfel, s-a reţinut că martorul M.V. a atestat că în data de 05 august 2009, după ce trecuse căldura, l-a văzut pe T.A. la magazin şi nu a observat nimic deosebit în legătură cu acesta. Martorul a atestat că, ulterior, a auzit sirenele unei ambulanţe şi l-a văzut şi pe A. în bar. De la nişte băieţi care erau în bar a aflat că salvarea îl luase pe T. şi s-a mirat întrucât îl văzuse anterior în magazinul alimentar şi nu avea nimic.

În consecinţă, s-a arătat că, în condiţiile în care din declaraţia martorului M.V. a reieşit că partea vătămată nu prezenta leziuni corporale vizibile în data de 05 august 2009, anterior orei 19:00, este indubitabil că leziunile stabilite prin certificatul medico-legal din 07 august 2009 eliberat de I.M.L Iaşi au fost cauzate prin faptele inculpatului.

Faţa de situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută, instanţa a apreciat că, în cauza, cererea de schimbare a încadrării juridice a faptei formulate de apărătorul inculpatului, din dispoziţiile art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) C. pen. în dispoziţiile art. 182 C. pen. este nefondata şi a fost respinsă pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Distincţia dintre încriminarea prevăzuta de art. 182 C. pen., respectiv art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) C. pen. se reflectă atât prin obiectul juridic special al celor două infracţiuni, cât şi prin nivelul rezultatului socialmente periculos produs prin activitatea infracţională.

Faţa de faptă, astfel cum a fost expusă anterior, Tribunalul a reţinut că ansamblul datelor cauzei converg spre concluzia că inculpatul A.M., chiar daca nu a urmărit producerea rezultatului - moartea părţii vătămate, a acceptat producerea acestuia. Modul de săvârşire a faptei - lovirea activă a părţii vătămate, mijlocul folosit - o bărdiţă, zona vizată - zona capului, lovirea părţii vătămate chiar după ce aceasta căzuse la pământ, încercarea de târâre a victimei, încetarea acţiunilor violente doar ca urmare a intervenţiei soţiei părţii vătămate, toate acestea denotă existenţa unei intenţii indirecte a inculpatului în săvârşirea infracţiunii de tentativa de omor prevăzuta de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. În acest sens, s-a reţinut că inclusiv diferenţa de statură dintre inculpat şi partea vătămată susţine ipoteza faptică declarată de victimă, conform căreia în momentul când a văzut că inculpatul vroia să o lovească cu bărdiţă, a ridicat mâna parând lovitura ce se îndrepta spre zona capului. Ipoteza faptică este susţinută şi de concluziile medico-legale care au statuat că fractura 1/3 medie mână stg. s-a produs prin ridicarea braţului deasupra capului, fiind un mecanism tipic de apărare (adresa din 03 iunie 2010, IML Iaşi).

Prima instanţă a arătat că elementele faptice expuse susţin că inculpatul a acţionat cu intenţia indirecta de a ucide partea vătămata, rezultatul socialmente periculos, acceptat de inculpat - moartea victimei, neproducându-se doar ca urmare a mişcării defensive realizate de partea vătămată şi ca urmare a intervenţiei martorei T.T., independent de voinţa inculpatului.

Cu prilejul individualizării judiciare a pedepsei s-au avut în vedere criteriile prescrise de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv: natura şi gravitatea faptei urmarea acesteia, limitele de pedeapsă care în cazul tentativei se reduc la jumătate, dar şi conduita avută de acesta anterior şi ulterior săvârşirii faptelor. În ceea ce priveşte circumstanţele reale ale faptei, instanţa a reţinut că inculpatul a acţionat impulsiv şi deosebit de violent, pe fondul unui incident minor, a urmărit partea vătămată şi a atacat-o din spate, cu o bărdiţă, abandonând lovirea victimei doar ca urmare a intervenţiei soţiei părţii vătămate. În ceea ce priveşte circumstanţele personale ale inculpatului, instanţa a reţinut că deşi inculpatul nu este cunoscut cu antecedente penale, acesta a avut o poziţie procesuala necorespunzătoare.

Tribunalul a reţinut că opţiunea de a da declaraţii şi prezentarea în acest fel a unor situaţii faptice nereale constituie o atitudine care nu poate rămâne fără efect, iar acest efect, în cazul de faţa, a constat în agravare periculozităţii sociale a inculpatului. S-a reţinut totodată că inculpatul nu a manifestat nici regret faţa de fapta săvârşită şi nici compasiune faţa de partea vătămată. Reţinând însă că inculpatul este o persoana integrata social, având o locuinţa statornică, trei copii minori, ocupându-se cu agricultura, instanţa a orientat pedeapsa spre minimul special, apreciind că scopul educativ al pedepsei poate fi atins şi în condiţiile aplicării unei pedepse moderate, executabilă în regim privativ de libertate. Reducerea pedepsei sub minimul special, s-a apreciat că nu se impune în raport de circumstanţele reale ale săvârşirii faptei, dar şi în raport de poziţia procesuala adoptată de inculpat.

Faţa de neasumarea niciunei responsabilităţi în săvârşirea faptei, nu s-a apreciat că scopul pedepsei ar putea fi atins şi prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei (care nici nu este posibilă faţa de limitele de pedeapsa) finalitatea sancţionatorie şi educativă, putând fi atinse în cauză, în raport de fapta şi persoana inculpatului, doar prin executarea efectivă a pedepsei. În latura civilă a cauzei, instanţa a constatat că în cauza au formulat pretenţii civile Spitalul Clinic de Urgenţe „S.I." cu suma de 172,07 RON, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate părţii vătămate T.A.E., Serviciul de Ambulanţă Iaşi, cu suma de 402 RON reprezentând contravaloarea transportului cu ambulanţa şi partea vătămată T.A.E.

Examinând condiţiile necesare antrenării răspunderii civile a inculpatului sub aspectul daunelor solicitate de părţile civile, instanţa a constatat că acestea au fost relevate şi dovedite, respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudicii (aceasta constând în acţiunea de lovire întreprinsă de inculpat asupra părţii vătămate, caracterul ilicit al acesteia, derivând din cel penal reţinut în baza considerentelor arătate), prejudiciul cauzat părţilor civile (constând în cheltuielile avansate părţii vătămate pentru transportul şi îngrijirile acordate acesteia), legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa exclusivă a inculpatului în producerea acestui prejudiciu.

Analizând probatoriul administrat pe latura civilă a cauzei instanţa de fond a constatat că la data săvârşirii faptei, 05 august 2009, partea vătămată era angajată la SC C. SA în funcţia de mecanic agricol. Ca urmare a faptei inculpatului, pentru îngrijiri medicale, partea vătămată a beneficiat de concediu medical, cu plata unei indemnizaţiei de 75% (cod boala 01) în perioada 10 august 2009 - 07 octombrie 2009 conform certificatelor de concediu medical depuse la dosar. De asemenea, din declaraţia martorului L.L. a reieşit că partea vătămată a împrumutat suma de 2.500 RON pentru a face faţa cheltuielilor legate de spitalizare, vânzându-şi şi cota de vin în suma de 4.704 RON primită de unitatea angajatoare.

Or, raportat la numărul de zile de îngrijiri medicale 65-70 zile stabilite prin certificatul medico – legal din 07 august 2009 eliberat de I.M.L Iaşi, dar şi raportat la declaraţia martorului L.L. s-a considerat că în cauza s-a probat că partea vătămată a realizat cheltuieli suplimentare, cheltuieli determinate de faptul că o perioada importantă de timp nu şi-a putut folosi braţul stâng acesta fiind imobilizat în aparat gipsat, a trebuit să-şi achiziţioneze medicamentaţia prescrisă, suferind şi o reducere a indemnizaţiei salariale prin acordarea unui concediu medical cu plata doar a 75% din venituri. S-a reţinut că există o imposibilitate obiectivă de preconstituire a tuturor înscrisurilor necesare dovedirii cheltuielilor efectuate, legate de transportul la controale medicale, medicamentaţie şi alte cheltuieli. De asemenea, din probatoriile administrate s-a constatat că rezultă indubitabil că partea vătămată lucra şi în gospodăria proprie, aducându-şi propriu aport în muncă, prestând o activitate lucrativă constantă, generatoare de produse agricole şi animaliere. Faptul că partea civilă angaja în mod uzual oameni care să o ajute în gospodărie şi la munca pământului, s-a apreciat că nu poate conduce la respingerea pretenţiilor materiale în integralitatea lor, în condiţiile în care probatoriile administrate relevă fără echivoc că partea civilă lucra şi el în mod constant atât în gospodăria proprie.

Or, pornind de la principiul reparaţiei integrale a prejudiciului produs, faţa de numărul de zile de îngrijiri medicale, reducerea veniturilor salariale şi cheltuielile suplimentare angajate pentru medicamentaţie şi munca în gospodărie, Tribunalul a apreciat că suma solicitată de 3.000 RON (de aproximativ 42 RON pe zi) este echitabilă şi este de natură a acoperi prejudiciul material produs în patrimoniul părţii vătămate.

În ceea ce priveşte daunele morale, Tribunalul a reţinut că prin săvârşirea infracţiunii de tentativa la omor, inculpatul a adus atingere unor drepturi fundamentale ale părţii vătămate, dreptul la viaţa şi la integritate fizică garantate prin art. 22 alin. (1) din Constituţia României, cauzându-i astfel un prejudiciu de ordin nepatrimonial, susceptibil de reparaţie prin mijloace băneşti conform art. 14 alin. (5) C. proc. pen. Având în vedere aceste considerente, raportat şi la aspectele reţinute anterior cu privire la consecinţele suportate de partea vătămată, dar şi la impactul negativ, de ordin psihologic pe care îl resimte victima unei infracţiuni săvârşite cu violenţă şi necesitatea ca daunele morale să reprezinte o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul suferit, ţinând cont de durata îngrijirilor medicale, apreciind ca proporţională suma solicitată, având în vedere şi finalitatea instituţiei daunelor morale, instanţa a considerat că se justifică obligarea inculpatului la plata daunelor morale.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul A.M. care a invocat nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii.

Prin decizia penală nr. 3 din 7 iunie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A.M. care a fost obligat să plătească statului suma de 150 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, iar părţii civile intimat T.A.E. suma de 1.000 RON, cu acelaşi titlu.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de control judiciar a reţinut că, aşa cum a rezultat din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, în seara zilei de 05 august 2009, în jurul orelor 19:00, fiul părţii vătămate se juca în nisipul de la poarta grădinii părinteşti, moment în care a fost speriat de câinii inculpatului care au venit prin grădină şi au început să latre.

Indignată, partea vătămată a mers prin grădina proprie şi care se învecina cu cea a mamei inculpatului, a alungat câinii şi i-a atras din nou atenţia acestuia, cerându-i să-şi lege câinii şi spunându-i că i-au speriat copilul.

Inculpatul în loc să fi luat una din măsurile ce se impuneau, faţă de situaţia creată de animalele sale lăsate nesupravegheate, a adresat injurii părţii vătămate şi i-a sugerat să-şi repare gardurile pentru a nu mai putea intra câinii săi în grădina lui.

Când partea vătămată s-a întors, îndreptându-se spre ieşirea din grădină, inculpatul a venit pe la spate, având în mână o secure cu care a încercat să-l lovească în cap. Partea vătămară a simţit că inculpatul se apropia din spate şi când s-a întors spre el inculpatul a ridicat securea să-l lovească în direcţia capului; instinctual, partea vătămată a ridicat braţul stâng şi a parat lovitura, ţipând după ajutor.

Urmare loviturii aplicate cu muchia securii, braţul stâng al părţii vătămate a fost fracturat iar aceasta a căzut pe pământ; inculpatul a continuat să-i aplice lovituri peste corp şi a încercat să-l târască în curtea sa dar nu a reuşit întrucât a intervenit martora T.T., alertată de ţipetele părţii vătămate.

Instanţa de apel a reţinut că aceste fapte rezultă din declaraţiile constante ale părţii vătămate care se coroborează cu cele ale martorei T.T. şi cu ale minorului P.G.F. care se afla la fântână şi a perceput în mod direct desfăşurarea evenimentelor. Minorul P.G.F. a mers acasă şi a povestit bunicilor cele văzute, aspect conformat de martorul T.V.

Din certificatul medico-legal din 7 august 2009 rezultă că partea vătămată T.A.E. a prezentat la data examinării echimoze, hematom subcutanat, fractură 1/3 medie mână stângă, cu minimă deplasare, leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corp contondent şi pot data din 5 august 2009. S-a mai precizat că aceste leziuni necesită 65-70 zile îngrijiri medicale pentru vindecare, timp ce include şi recuperarea funcţională.

Prin completările la certificatul medico - legal s-a mai precizat că fractura 1/3 medie mână stângă se produce prin ridicarea braţului deasupra capului - mecanism tipic de apărare - poziţia agresorului fiind, cel mai probabil, faţă în faţă cu victima.

Totodată I.M.L. Iaşi a mai precizat la data de 14 decembrie 2010 că fractura 1/3 medie cubitus stâng are ca mecanism de producere o lovire activă cu corpuri contondente, în condiţii care vor fi precizate pe cale de anchetă, ipoteza producerii acesteia prin cădere fiind foarte puţin probabilă.

Curtea, reapreciind întregul material probator administrat în cauză a reţinut că s-a făcut pe deplin dovada săvârşirii de către inculpatul A.M. a infracţiunii de tentativă de omor, prev. de art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen.

S-a menţionat că, în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a încercat să dovedească împrejurarea potrivit căreia partea vătămată şi-ar fi fracturat braţul în urma unui conflict avut cu vecinul său C.I. Dar instanţa de apel a reţinut că, din declaraţia acestui martor, aflată la dosar, Tribunalul Iaşi, rezultă că între ei a avut loc o agresiune uşoară, s-au luat în braţe, au căzut pe pământ, însă, niciunul nu a suferit leziuni vizibile; acest conflict s-a consumat înaintea datei de 5 august 2009 într-o duminică, la poartă părţii vătămate.

Faţă de această situaţie de fapt, solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa pe motiv că fapta nu există (art. 10 lit. a) C. proc. pen.), că nu a fost comisă de el (art. 10 lit. c) C. proc. pen.) ori că acestei fapte îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d) C. proc. pen.) este nefondată, nesusţinută probator.

Întreg materialul probator administrat în cauză atât din oficiu, cât şi la stăruinţa inculpatului dovedeşte că fapta există, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor prev. de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. şi a fost comisă de inculpatul A.M.

Totodată s-a considerat că şi solicitarea inculpatului de a se dispune schimbarea încadrării juridice a situaţiei de fapt din tentativă de omor în vătămare corporală gravă este nefondată, fiind respinsă.

S-a arătat că, din materialul probator a rezultat că, după conflictul verbal consumat între partea vătămată şi inculpat şi după injuriile adresate, inculpatul având securea în mână a pornit în urmărirea părţii vătămate; când aceasta, simţindu-i prezenţa s-a întors spre el, inculpatul a ridicat securea şi cu muchia acesteia a încercat să-l lovească în cap. Partea vătămată, instinctual a ridicat braţul stâng protejându-şi capul şi parând lovitura. Această lovitură a fost aplicată cu forţă deosebită întrucât a fracturat braţul victimei care a căzut pe sol, unde inculpatul a continuat să-i aplice şi alte lovituri peste corp.

S-a apreciat că aceste împrejurări reale au concretizat latura obiectivă a infracţiunii de omor, sub forma intenţiei indirecte, în condiţiile art. 19 alin. (2) pct. 1 lit. b) C. pen. întrucât, chiar dacă inculpatul nu a urmărit moartea părţii vătămate, din modalitatea în care a procedat a prevăzut posibilitatea producerii ei şi a acceptat-o.

În cauză este irelevantă consecinţa acţiunii violente constând în numărul de zile de îngrijire medicală necesare pentru vindecarea leziunilor, raportat la încadrarea juridică a faptei. Determinantă sub acest aspect fiind intenţia cu care inculpatul a acţionat.

Instanţa de apel a reţinut că, procedându-se la o justă caracterizare a laturii subiective, s-a reţinut corect că inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a ucide şi nu cu intenţia de a aplica părţii vătămate o corecţie, dând faptei o legală încadrare juridică în dispoziţiile art. 20 raportat la art. 174 alin. (1) C. pen.

Susţinerea inculpatului că ar fi acţionat în stare de provocare, potrivit disp. art. 73 lit. b) C. pen. s-a arătat, de asemenea, că este neîntemeiată întrucât esenţială pentru caracterizarea circumstanţei atenuante a provocării este împrejurarea ca în momentul ripostei, inculpatul să se fi aflat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea părţii vătămate.

Or, s-a arătat că atitudinea părţii vătămate care i-a cerut inculpatului să-şi lege câinii pentru a nu mai intra în grădina sa şi a-i speria copilul, nu poate fi reţinută ca un act provocator deoarece această activitate nu a fost de natură să producă o stare de emoţie sau o puternică tulburare, aşa cum cer dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., ci a constituit pentru inculpat doar un pretext spre a se răzbuna pe partea vătămată, date fiind relaţiile conflictuale dintre ei.

S-a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost dozată corespunzător, instanţa având în vedere toate criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

S-a considerat că nici modalitatea de executare a pedepsei nu poate fi înlocuită întrucât durata pedepsei aplicate face ca executarea în regim de detenţie să fie singura modalitate spre care are vocaţie.

Şi latura civilă a cauzei s-a apreciat că a fost rezolvată în mod corespunzător de prima instanţă, cu respectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului produs prin fapta de care este acuzat inculpatul.

Raportat la numărul de zile îngrijire medicală necesare pentru vindecarea leziunilor cauzate, respectiv 65-70 zile şi la faptul că partea vătămată a beneficiat de concediu medical cu plata indemnizaţiei în procent de 75%, că a făcut împrumuturi pentru a achita cheltuielile legate de spitalizare, medicamente, deplasări la spital, plata persoanelor care au lucrat în gospodărie în locul lui, s-a apreciat corect că suma de 3.000 RON acordată cu titlu de daune materiale este justificată şi necesară.

Şi acordarea daunelor morale în cuantum de 5.000 RON instanţa a considerat că este justificată.

Urmare a faptei comise de inculpat, partea vătămată T.A.E., în vârstă de 37 ani la data săvârşirii faptei, a fost internată în Spitalul de Urgenţe Iaşi, i s-a imobilizat braţul stâng în aparat gipsat 45 zile, fiind nevoită să stea în concediu medical fiindu-i astfel afectată viaţa normală de familie şi cea socială.

S-a considerat că, din această perspectivă, în mod corect, prima instanţă a apreciat că partea vătămată a fost supusă unor intense suferinţe fizice şi psihice, pe o perioadă îndelungată de timp şi care o îndreptăţesc a primi un echivalent al daunelor morale, cuantificat la suma de 5.000 RON.

Împotriva deciziei, în termen legal, a declarat recurs, inculpatul A.M. care a invocat cazurile de casare prev.de art. 3859 alin. (1) pct. 18, pct. 17 şi pct. 14 C. proc. pen., solicitând în esenţă achitarea în baza unuia dintre temeiurile de drept prevăzute de art. 10 lit. a), c) si d) C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice în infracţiunea prev. de art. 182 C. pen., reducerea cuantumului pedepsei şi suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs prev. de art. 3859 pct. 14, 17, 18 C. proc. pen. invocate de inculpat, precum şi din oficiu în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 385 pct. 18 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Stabilirea situaţiei de fapt este, în principiu, atributul exclusiv al instanţelor competente, în faţa cărora cauza devoluează în fapt şi în drept, respectiv instanţa de fond şi de apel, în cazul ambelor situaţii fiind admisibilă administrarea oricăror probe pentru corecta şi completa stabilire a faptelor.

În mod excepţional, examinarea situaţiei de fapt poate reveni instanţei de recurs numai în cazul în care aceasta este afectată de o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare.

Eroarea gravă trebuie să rezulte din compararea faptelor reţinute prin hotărâre cu probele administrate, cazul de casare menţionat neputând fi asimilat cu o greşită apreciere a probelor.

Critica recurentului inculpat A.M. privind greşita condamnare va fi analizată din perspectiva unei pretinse erori de fapt în raport de temeiurile prev. de art. 10 lit. a), lit. c) şi lit. d) C. proc. pen., în baza cărora a solicitat achitarea.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond nu este în contradicţie cu probele administrate.

Astfel, analizând probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reţinut că inculpatul A.M., în data de 5 august 2009, în grădina sa din comuna B., judeţul Iaşi, a aplicat mai multe lovituri cu o bărdiţă părţii vătămate T.A.E. cauzându-i leziuni ce au necesitat 65-70 de zile de îngrijiri medicale.

Prin urmare, cererea de achitare în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen. nu poate fi primită, neexistând vreo eroare gravă de fapt sub aspectul existenţei faptei, în materialitatea sa.

În acest sens, în certificatul medico-legal din 7 august 2009 emis de I.M.L. Iaşi s-a consemnat că partea vătămată T.A.E. a prezentat echimoze (la nivelul omoplatului, abdomenului şi coapsei stângi), hematom subcutanat şi fractură 1/3 medie mână stângă, leziuni ce s-au putut produce prin loviri cu corp contondent.

Din declaraţia martorului P.G.F. rezultă că inculpatul s-a furişat în spatele părţii vătămate şi a vrut să o lovească cu muchia unei bărdiţe în cap, dar s-a ferit şi a fost lovită peste mâna stângă, iar căzută fiind la pământ a primit în continuare lovituri peste corp.

Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond reiese şi din declaraţiile martorilor T.T. (martor ocular), T.V. (martor indirect), precum şi din cele ale părţii vătămate.

De asemenea, instanţa de recurs constată că este neîntemeiată susţinerea privind existenţa unei erori grave de fapt în ceea ce priveşte persoana care a săvârşit fapta, fiind nefondată cererea recurentului inculpat de achitare întrucât fapta nu este comisă de el (art. 10 lit. c) C. proc. pen.).

Partea vătămată T.A.E., ca şi martorii T.T., P.G.F. şi T.V. l-au indicat pe inculpat ca fiind cel care, prin acţiunile sale, a cauzat părţii vătămate leziunile constatate prin actul medico-legal.

În plus, susţinerea inculpatului că agresorul părţii vătămate ar fi fost C.I., iar fapta de lovire a acesteia ar fi avut loc în data de 2 august 2012, iar nu pe 5 august 2009, nu este confirmată prin mijloacele de probă administrate.

Astfel, martorul C.I. a declarat că a avut un conflict fizic cu partea vătămată, dar care nu s-a finalizat cu ruperea mâinii acesteia, împrejurare de fapt susţinută şi prin declaraţiile martorului M.V. care a întâlnit partea vătămată în ziua de 5 august 2009, cu câteva ore înainte de 19:00 (când s-a săvârşit fapta), fără a constata că aceasta ar prezenta urme de lovituri şi, cu atât mai puţin, că ar avea mâna stângă ruptă.

De asemenea, examinând întregul material probator administrat în cauză, Înalta Cute nu a identificat nici o eroare de fapt care să conducă la soluţie de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., cum a solicitat recurentul inculpat.

Potrivit art. 3859 pct. 17 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică.

Prin certificatul medico-legal din 7 august 2009 întocmit de I.M.L. Iaşi s-a concluzionat că pentru vindecarea leziunilor cauzate părţii vătămate au fost necesare 65-70 de zile de îngrijiri medicale, acest număr de zile de îngrijiri medicale constituind, într-adevăr, unul din elementele constitutive a laturii obiective a infracţiunii de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 C. pen.

Această împrejurare nu reprezintă, însă, un argument suficient pentru schimbarea încadrării juridice din tentativă la omor în vătămare corporală gravă, ţinând seama de intenţia cu care inculpatul a acţionat.

Înalta Curte consideră că recurentul inculpat a acceptat suprimarea vieţii părţii vătămate, chiar dacă nu a urmărit acest rezultat, în raport de zona corporală vizată prin loviturile aplicate (zona capului), obiectul contondent folosit (apt a produce moartea), încercarea de aplicare a loviturii prin surprinderea părţii vătămate (atacarea acesteia din spate) şi stoparea actelor de agresiune numai la intervenţia martorei oculare T.T.

Aşadar, în mod corect, instanţele de fond au apreciat că inculpatul a săvârşit tentativa la infracţiunea de omor cu intenţie indirectă.

În acord cu instanţele de fond, se consideră că relevant sub aspectul poziţiei psihice a inculpatului faţă de fapta comisă este şi faptul că după ce partea vătămată a fost doborâtă la pământ, inculpatul a continuat să o lovească.

Apoi, leziunile la nivelul capului nu s-au produs dintr-un motiv independent de voinţa inculpatului deoarece, partea vătămată, observând intenţia inculpatului, a parat lovitura pe care inculpatul a încercat să i-o aplice cu bărdiţa, fiindu-i fracturată astfel 1/3 medie a mâinii stângi. Prin adresa din 3 iunie 2010 a I.M.L. Iaşi s-a precizat că această leziune se produce prin ridicarea braţului deasupra capului, mecanismul fiind tipic de apărare, iar poziţia agresorului a fost cel mai probabil faţă în faţă cu victima.

Pentru considerentele expuse, instanţa de recurs apreciază ca nefiind întemeiată critica recurentului inculpat privind greşita încadrare juridică a faptei săvârşite.

Potrivit art. 385 pct. 14 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) sau în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Se impune mai întâi precizarea că pedeapsa aplicată nu se justifică a fi redusă pentru motivul că fapta ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă deoarece, pentru motivele mai sus arătate, critica adusă încadrării juridice nu este fondată.

Pedeapsa aplicată pentru tentativă la omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. este egală cu minimul special prevăzut de lege pentru această formă a infracţiunii săvârşite de inculpat.

A accepta cererea recurentului inculpat de diminuare a cuantumului pedepsei, înseamnă a identifica motive suficient de puternice, constând în circumstanţe atenuante judiciare care să conducă la acest efect juridic.

Din această perspectivă, instanţa de recurs constată că inculpatul este la primul conflict cu legea, are o familie organizată cu trei copii minori şi o ocupaţie fiind agricultor, dar se apreciază că toate acestea au fost avute în vedere în procesul de individualizare a pedepsei şi constituie împrejurările care au condus la aplicarea pedepsei minime prevăzute de lege pentru tentativă la omor.

Reducerea în continuare a pedepsei nu se impune întrucât, conform art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor, trebuie să se ţină seama de toate criteriile generale de individualizare a pedepsei, nu doar de criteriul referitor la persoana infractorului.

Prin urmare, punând în balanţă şi gradul de pericol social concret al faptei determinat de modalitatea de comitere a acesteia (lovirea repetată a părţii vătămate chiar atunci când aceasta era doborâtă la pământ şi atacarea acesteia din spate pentru a-i diminua posibilitatea de a se apăra într-un mod eficient), precum şi împrejurarea că inculpatul a încercat să scape de răspundere penală (prin indicarea unui alt incident în care a fost implicată partea vătămată pentru a crea convingerea că leziunile pe care aceasta le prezenta nu s-ar datora faptelor sale), se apreciază că nu se justifică reindividualizarea pedepsei aplicate.

În acest context, faţă de cuantumul de 5 ani închisoare şi dispoziţiile art. 861 alin. (1) lit. a) C. pen., ar fi nelegală suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 385 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva deciziei penale nr. 111 din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.M. împotriva deciziei penale nr. 111 din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 RON, reprezentând onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 martie 2012.

← ICCJ. Decizia nr. 2858/2012. Penal. Traficul de droguri (Legea...  ICCJ. Decizia nr. 283/2012. Penal. Menţinere măsură de... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 728/2012. Penal