ICCJ. Decizia nr. 824/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.824/2012
Dosar nr. 4892/100/2011
Şedinţa publică din 20 martie 2012
Asupra recursului de faţă.
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 324 din data de 10 iunie 2011 a Tribunalului Maramureş, secţia penală, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b)1 C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului D.C.T., pentru infracţiunea prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi pentru infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de o persoană care se află sub influenţa unor produse stupefiante prev. de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 181 C. pen. şi a art. 91 C. pen., s-a aplicat inculpatului sancţiunea cu caracter administrativ a amenzii în sumă de 1.000 lei.
În temeiul art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 830 lei - cheltuieli judiciare.
Pentru a dispune în acest sens, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul întocmit la 29 aprilie 2011, în dosarul nr. 3-D/P/2010 de D.I.I.C.O.T. - Biroul teritorial Maramureş, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului D.C.T. pentru infracţiunea de deţinere fără drept de droguri de risc în vederea consumului propriu, prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul sub influenţa unor substanţe psihotrope, prev. de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. S-a reţinut, în sinteză, că în data de 16 ianuarie 2010 inculpatul şi-a procurat canabis, l-a deţinut fără drept pentru consum propriu, a consumat efectiv asemenea droguri, iar la data de 17 ianuarie 2010 a condus pe drumurile publice (pe traseul Cavnic - Baia Mare) un autovehicul în timp ce se afla sub influenţa substanţelor psihotrope (THC).
Din probele de la dosar, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În după-amiaza zilei de 16 ianuarie 2010, inculpatul D.C.T. a fumat o ţigară ce conţinea THC în timp ce se afla la locuinţa numitului I.B., apoi a doua zi, în jurul orelor 1700, acesta s-a deplasat împreună cu martorul N.L., de la Baia Mare la Cavnic (la schi), şi retur, cu autoturismul tatălui inculpatului, marca „Skoda Octavia", înmatriculat sub nr. condus de inculpat, fiind depistaţi în trafic în Baia Mare, în jurul orelor 2000, stabilindu-se că inculpatul s-a aflat sub influenţa acestor substanţe, asupra martorului N.L. găsindu-se 0,3 g canabis.
Buletinul de analiză toxicologică nr. 20 din 17 ianuarie 2010 întocmit de S.M.L. Baia Mare a evidenţiat prezenţa de THC în organismul inculpatului, iar în cuprinsul raportului de expertiză medico-legală nr. 500 din 26 mai 2010 întocmit de acelaşi serviciu s-a menţionat faptul că nu există metode obiectiv ştiinţifice prin care să se poată stabili nivelul de concentraţie al substanţei respective, aceasta se poate afla în organism până la 72 de ore după consum (în funcţie de cantitatea consumată şi de starea fizică a celui care a ingerat-o), efectele ei apar după 6-10 minute de la consum şi se manifestă cât timp se află în organism pe o perioadă care diferă în funcţie de cantitatea de substanţă consumată, de starea fizică a persoanei (cantitatea de ţesut adipos) şi de existenţa unui consum cronic sau ocazional (f.40, 53, 54 dos. u.p.).
În suplimentul la acest raport de expertiză s-a precizat faptul că în cazul administrării pe cale respiratorie a unei ţigări de THC simptomele neurologice apar după 6-12 minute, perioada în care se menţine în organism este variabilă în funcţie de cantitatea ingerată şi de starea fizică a persoanei (de cantitatea de ţesut adipos în care se depozitează această substanţă şi de unde se elimină treptat). Perioada necesară pentru eliminarea substanţei de THC provenită din ingerare prin respiraţie a unei singure astfel de ţigări este de cel puţin 72 de ore (f.58, 59 dos. u.p.)
Este adevărat, reţine instanţa de fond, că legiuitorul nu pretinde în cuprinsul normei de incriminare (din OUG nr. 195/2002) existenţa în organism a unei anumite cantităţi de droguri pentru ca fapta să fie infracţiune, iar stabilirea în concret a acestei cantităţi de asemene substanţe nu este posibilă (ca şi în cazul ingerării de alcool) întrucât acestea se depun în ţesutul adipos (şi nu intră doar în sânge, ca şi în cazul consumului de alcool pentru a li se putea determina astfel concentraţia). Cu toate acestea este necesar a se avea în vedere, de la caz la caz, şi alte elemente pentru a se putea stabili gradul de pericol social al faptelor şi pentru a se putea individualiza răspunderea inculpaţilor.
În speţă, s-a reţinut că inculpatul a deţinut şi a consumat o singură ţigară cu THC, a condus autoturismul la un interval de cel puţin 24 de ore de la acest consum fără a avea reprezentarea faptului că această substanţă se mai află în organism. De asemenea, din procesul-verbal de sesizare din oficiu, din depoziţiile martorilor sau din fişa întocmită cu ocazia recoltării de probe biologice, nu rezultă dacă şi în ce măsură acest consum de droguri i-a afectat inculpatului reacţiile neurologice (şi implicit capacitatea de a conduce autovehiculul), astfel că se impune, în opinia instanţei de fond, a se da eficienţă principiului „in dubio pro reo".
În raport de toate aceste elemente, văzând şi lipsa de antecedente penale a inculpatului, instanţa de fond a apreciat că faptele acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni (respectiv al infracţiunii de deţinere fără drept de droguri de risc în vederea consumului propriu prev. de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 şi de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de o persoană care se află sub influenţa unor produse stupefiante prev. de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. Faţă de cele de mai sus, s-a dispus achitarea inculpatului pentru aceste infracţiuni, în temeiul art. 10 lit. b)1 C. proc. pen. La individualizarea sancţiunii administrative aplicate acestuia tribunalul a avut în vedere gradul de pericol social al faptelor comise (dat de natura şi gravitatea lor chiar dacă ele nu constituie infracţiuni) şi al inculpatului (nu are antecedente penale, şi-a recunoscut faptele).
În baza art. 192 alin. (1) pct. 1 lit. d) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să achite statului suma de 830 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din care suma de 800 lei reprezintă cheltuielile de urmărire penală.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, D.I.I.C.O.T. - SERVICIUL TERITORIAL MARAMUREŞ solicitând admiterea apelului, cu consecinţa pronunţării unei noi hotărâri prin care să se dispună condamnarea inculpatului D.C.T. la pedeapsa închisorii, cu suspendarea condiţionată a executării acesteia.
În motivarea apelului, procurorul a arătat că inculpatul D.C.T. a săvârşit infracţiunile aşa cum au fost reţinute în actul de inculpare, respectiv a primit cu o zi înainte cu titlu gratuit o ţigară conţinând canabis, aspect cunoscut pe deplin de inculpat şi acceptat ca atare, consumând-o în anturajul respectiv, iar în perioada următoare, în timp ce substanţa psihotropă continua să se găsească în organismul său, producând efecte specifice drogurilor şi nu alcoolului, inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul, până când la sfârşitul zilei de 17 ianuarie 2010 a fost surprins în trafic. Pe lângă consumul de droguri inculpatul a agravat consecinţele acestei fapte prin acţiunea de conducere a unui autovehicul pe drumurile publice, cu urmări grave şi foarte grave posibil de produs, astfel că nu există elemente de atenuare a gradelor de pericol social concret al faptelor penale săvârşite, ci de agravare a acestora. S-a făcut trimitere la doctrină în ce priveşte scopul incriminării şi conţinutul infracţiunii de deţinere de droguri pentru consum propriu, iar referitor la infracţiunea prev. de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 s-a susţinut că a fost incriminată alături de infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală ceea ce denotă gravitatea acestei fapte penale. De asemenea s-a făcut trimitere la practica judiciară. Legea nu distinge privitor la eventuale grade diferite de pericol social al infracţiunii prev. de art. 87 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 în funcţie de anumite reacţii ori manifestări exterioare vizibile ale conducătorului auto, impunând doar depistarea prezenţei în organism la momentul conducerii a drogurilor. Consideră procurorul că soluţia adoptată de instanţa de fond nu este de natură a proteja societatea şi valorile acesteia de urmările unor fapte penale pe care trebuie să le descurajeze, şi că nu s-a ţinut seama de concluziile expertizelor medico-legale efectuate în cauză în care s-a arătat perioada de timp în care drogul persistă în organism şi care sunt consecinţele şi manifestările psiho-neurologice ale ingurgitării fie şi a unei singure doze de THC în organism.
Prin Decizia penală nr. 162 A din 3 octombrie 2011, Curtea de Apel Cluj, secţia penală, a respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, menţinând astfel sentinţa instanţei de fond.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de prim-control judiciar a reţinut următoarele:
În primul rând, s-a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, susţinută de probele administrate în cauză. A rezultat din ansamblul probator că, în după amiaza zilei de 16 ianuarie 2010, inculpatul D.C.T. a fumat o ţigară ce conţinea THC în timp ce se afla la locuinţa numitului I.B., apoi a doua zi, în jurul orelor 1700, acesta s-a deplasat împreună cu martorul N.L. de la Baia Mare la Cavnic (la schi) şi retur cu autoturismul tatălui inculpatului marca „Skoda Octavia" înmatriculat sub nr. condus de inculpat, fiind depistaţi în trafic în Baia Mare, în jurul orelor 2000, stabilindu-se că inculpatul s-a aflat sub influenţa acestor substanţe, asupra martorului N.L. găsindu-se 0,3 g canabis.
Curtea de apel a menţionat că, în conformitate cu prevederile art. 181 C. pen., dacă fapta prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Alin. (2) al art. 181 C. pen. dispune că la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele desăvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut. Din conţinutul art. 181 alin. (2) C. pen. rezultă că aprecierea unei fapte ca fiind lipsită de pericolul social al unei infracţiuni poate avea loc şi prin raportare doar la datele care ţin de faptă, nu şi de persoana făptuitorului, o soluţie întemeiată pe lipsa de pericol social al infracţiunii putând fi adoptată şi în cazul în care făptuitorul nu este cunoscut şi deci nu există date referitoare la persoana sa.
În consecinţă, în raport de aceste prevederi legale curtea de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a stabilit că faptele imputate inculpatului D.C.T. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul după ce substanţa interzisă fusese consumată cu o zi înainte, deţinerea de drog de risc în vederea consumului propriu, constând în deţinerea unei singure ţigări cu canabis ce a fost consumată de inculpat în mod izolat, fără ca din datele de la dosar să rezulte că acesta obişnuia să consume astfel de substanţe, ori că a mai deţinut în vederea consumului propriu în vreo împrejurare substanţe interzise, coroborate cu atitudinea procesuală sinceră a inculpatului, pe tot parcursul procesului, şi prezentarea sa în faţa organelor judiciare, inclusiv în faţa instanţei de apel, sunt aspecte de natură a contura atingerea minimă adusă valorilor ocrotite de lege şi vădita lipsă de importanţă a faptelor inculpatului.
Este incontestabil - în opinia instanţei de apel - că, din punct de vedere strict formal, fapta de a conduce un autovehicul pe drumurile publice fiind sub influenţa unor substanţe ori produse stupefiante, precum şi fapta de a deţine droguri de risc în vederea consumului propriu, prezintă un pericol social. Totuşi, invocarea unor aspecte de ordin general de către procuror pentru a justifica soluţia de condamnare a inculpatului, respectiv: frecventa evenimentelor rutiere ce a crescut considerabil, precum şi frecvenţa consumului de droguri de risc, necesitatea descurajării faptelor penale, nu reprezintă argumente care să poată fi luate în considerare în cazul prezent. Determinarea pericolului social se face in concret, cu referire directa la împrejurările ce au ocazionat ori pe fondul cărora s-a comis fapta, la modul concret de manifestare a autorului si la persoana acestuia, neputându-i-se reproşa inculpatului frecvenţa evenimentelor rutiere ori creşterea consumului de droguri de risc.
De asemenea, curtea de apel a menţionat că nu poate avea în vedere situaţia inculpaţilor din alte dosare, ci se poate raporta doar la situaţia concretă, obiectivă din prezentul dosar, observând - în acest sens - că, prin rechizitoriu, faţă de învinuitul N.L. s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ, cu motivarea că nu are antecedente penale, a avut o conduită bună în cursul urmăririi penale, nefiind cunoscut ca o persoană cu un comportament antisocial, aşadar soluţia se întemeiază numai pe aspecte care ţin de persoana învinuitului N.L. Concluzia referitoare la lipsa comportamentului antisocial al învinuitului N.L. nu este susţinută de nici un act de la dosar (cazier auto, caracterizare) după cum nici concluziile în privinţa periculozităţii inculpatului D.C.T. nu au susţinere în actele de la dosar, fiind făcute doar referiri generice la gradul de pericol social al infracţiunilor reţinute în sarcina acestuia.
Reţine instanţa de apel că inculpatul D.C.T. a deţinut în vederea consumului propriu o singură ţigară cu canabis, pe care a fumat-o, şi a condus, a doua zi după ce a fumat respectiva ţigară, autovehiculul pe o strada din Baia Mare, venind dinspre Cavnic, fără a cauza vreun eveniment rutier şi fără a se constata încălcarea vreunei reguli de circulaţie. împrejurările că inculpatul a recunoscut comiterea faptelor, le-a regretat şi că în momentul conducerii pe drumurile publice a autoturismului nu a realizat că poate fi afectat de consumul unei singure ţigări cu canabis ce avusese loc cu o zi înainte, că acţiunea sa de conducere în condiţiile descrise a autoturismului nu s-a soldat cu încălcarea vreunei reguli de circulaţie ori cu vreo urmare periculoasă constând în avarierea vreunor bunuri, ori producerea unui accident soldat cu victime, sunt de natură, în opinia instanţei de apel, a conduce la concluzia temeiniciei soluţiei dispuse de instanţa de fond. S-a mai arătat că susţinerea inculpatului, referitoare la faptul că nu a realizat că poate fi afectat de consumul unei singure ţigări cu canabis ce avusese loc cu o zi înainte, este credibilă, ţinând seama că pentru a stabili prezenţa în organism şi efectele substanţelor interzise a fost necesar a se dispune efectuarea unei expertize medico-legale, aşadar a fost necesar a se recurge la cunoştinţele unor specialişti, conform art. 116 C. proc. pen. Totodată, din probele administrate rezultă ca inculpatul nu are antecedente penale, este student în vârstă de 22 de ani, a avut o conduită procesuală corectă, astfel că soluţia instanţei de fond prin care i se acordă şansa de reeducare printr-o intervenţie coercitivă redusă apare ca fiind temeinică şi legală. Reţinând în ansamblu criteriile de individualizare prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi raportând circumstanţele reale la cele personale, curtea de apel a apreciat că soluţia de achitare pronunţată îşi poate atinge scopul educativ, păstrându-se în acelaşi timp şi fermitatea actului de justiţie, instanţa de fond cuantificând judicios gravitatea concretă a faptelor săvârşite de inculpat.
Împotriva ambelor hotărâri, Ministerul Public a declarat recurs, fiind invocate cazurile de casare prevăzute de art. 385/9 pct. 14, 17/2 şi 18 C. proc. pen., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei decizii.
Recursul Ministerului Public va fi admis, şi cauza penală trimisă la instanţa de fond, pentru rejudecare, având în vedere următoarele:
Aşa cum rezultă din examinarea conţinutului încheierii de şedinţă din data de 26 mai 2011, instanţa de fond a soluţionat cauza penală, la cererea expresă a inculpatului, prin procedura prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen., la dezbateri acuzarea solicitând condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, iar apărarea solicitând, în principal, achitarea în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen., iar în subsidiar, aplicarea pedepsei amenzii, iar nu a pedepsei închisorii [chiar executabilă în modalităţi neprivative de libertate). Soluţia instanţei de fond a fost cea de achitare în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen. cu referire la art. 18/1 C. pen.]
Ulterior, în apelul Ministerului Public, instanţa de prim-control judiciar, fără a efectua cercetare judecătorească, a soluţionat cauza la primul termen de judecată, confirmând soluţia de achitare dispusă de instanţa de fond. în apel, acuzarea, ca şi la fond, a solicitat condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii cu suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, invocând atât aspecte din doctrina juridică, cât şi aspecte din jurisprudenţa Î.C.C.J. în apel, inculpatul a invocat „dreptul la tăcere" (pag. 1 a deciziei).
Sentinţa şi Decizia atacate sunt nelegale pentru motivele ce se vor arăta:
Prin Legea nr. 202/2010, respectiv, art. 320/1 C. proc. pen., legiuitorul român a introdus în dreptul intern o nouă procedură de judecată, cunoscută în multe sisteme judiciare (cel nord-american fiind promotorul principal al acesteia), procedură denumită, după caz, „pledarea vinovăţiei", „recunoaşterea vinovăţiei", „procedură sumară de judecată", „procedură simplificată de judecată" etc.
Această nouă procedură de judecată este parte a conceptului juridic contemporan de „justiţie penală negociată" căreia, în viitorul Cod de procedură penală, i se vor adăuga şi altele („acordul de recunoaştere a vinovăţiei" etc). Elemente ale acestui nou concept sunt relevate de tezele prealabile ale noilor coduri (HG nr. 829/2007 şi HG nr. 1183/2008), precum şi de doctrina juridică.
În sinteză, potrivit dispoziţiilor art. 320/1 C. proc. pen., în schimbul „pledării vinovăţiei" în faţa judecătorului, şi acceptării judecării cauzei pe baza probatorului administrat în cursul urmării penale, acuzatul este condamnat, având dreptul să fie sancţionat cu o pedeapsă redusă, evitând astfel aplicarea unei pedepse orientată semnificativ către maximul special al textului incriminator al faptei ori chiar egală cu acest maxim.
O astfel de procedură de judecată, după cum s-a menţionat regăsită în majoritatea sistemelor judiciare penale moderne, compatibilă cu principiile CEDO şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prezintă evidente avantaje, deopotrivă pentru acuzat şi pentru înfăptuirea justiţiei, prezentarea lor neconstituind obiectul acestei cauze penale.
În consecinţă, în situaţia în care inculpatul „pledează vinovat", instanţa de fond nu mai efectuează „cercetare judecătorească", dispunând soluţia condamnării acestuia, cu aplicarea unei pedepse reduse în condiţiile art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen.
O altă soluţie nu este posibilă deoarece, în toate celelalte situaţii, legea impune, în mod firesc, efectuarea cercetării judecătoreşti de către judecător: administrarea probelor în mod direct, nemijlocit, contradictoriu şi public, în condiţiile unei proceduri judiciare complete, iar nu „simplificate".
Numai o cercetare judecătorească „completă" poate sta la baza oricărei soluţii prevăzută de art. 345 C. proc. pen. („achitare" sau „condamnare").
Examinarea dispoziţiilor legale prevăzute de art. 320/1 C. proc. pen. susţine, în mod categoric, cele menţionate, după cum se va arăta în continuare:
Astfel, potrivit art. 320/1 alin. (4)C. proc. pen., în vigoare la data judecării cauzei, „instanţa de judecată soluţionează cauza penală atunci când, din probele administrate (NB - la urmărirea penală), rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse".
Textul citat este raţional deoarece se înlătură două erori grave ce se pot comite în „procedura simplificată de judecată", şi anume:
- condamnarea acuzatului pe baza unor probe insuficiente, care nu dovedesc, dincolo de orice îndoială rezonabilă, faptele pentru care a fost trimis în judecată
- condamnarea altei persoane decât cea care, în mod real, a săvârşit faptele deduse judecăţii.
În aceste situaţii, judecătorul este obligat să procedeze la efectuarea cercetării judecătoreşti, chiar dacă inculpatul solicită expres aplicarea procedurii de judecată prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen.
Textul art. 320/1 alin. (4)C. proc. pen. a fost modificat prin OUG nr. 121/2011 şi are următorul conţinut: „Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultă că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat".
Această modificare relevă, încă o dată, că în urma judecării cauzei penale pe baza „procedurii simplificate" nu se poate dispune o soluţie decât atunci când fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, nu şi atunci când, printre altele, fapta nu constituie infracţiune (aici fiind inclus şi cazul prevăzut de art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen. combinat cu art. 18/1 C. pen. deoarece, în această ipoteză, instanţa constată că „fapta nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni").
Aceste dispoziţii legale trebuie corelate cu cele ale art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen. conform cărora „Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege" (dispoziţii nemodificate de OUG nr. 121/2011).
În concluzie, prin aplicarea procedurii prevăzută de art. 320/1 C. proc. pen., instanţa nu poate pronunţa decât soluţia de „condamnare a inculpatului" care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege. Achitarea inculpatului nu se poate dispune decât în urma efectuării „cercetării judecătoreşti", chiar dacă acesta a solicitat expres judecarea prin această „procedură simplificată".
De altfel, un alt argument din care rezultă voinţa legiuitorului, este cel dedus din dispoziţiile art. 320/1 alin. (8) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 121/2011: „Instanţa respinge cererea atunci când constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. În acest caz, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun".
„Continuarea judecării cauzei potrivit procedurii de drept comun" (adică prin efectuarea cercetării judecătoreşti] se poate realiza fie la începutul procedurii judiciare, după respingerea cererii inculpatului de judecare în condiţiile art. 320/1 C. proc. pen., fie prin repunerea cauzei pe rol în vederea efectuării cercetării judecătoreşti dacă judecătorul a acceptat cererea inculpatului însă, cu ocazia deliberării, constată că probele administrate în cursul urmăririi penale nu sunt suficiente pentru a stabili că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat şi, deci, că poate pronunţa, în condiţiile art. 320/1 alin. (7) C. proc. pen., condamnarea inculpatului care va beneficia de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege.
În consecinţă, pe lângă cele deja menţionate, având în vedere şi lipsa cercetării judecătoreşti - astfel cum s-a statuat conform principiilor arătate în Decizia penală nr. 6026/2007 a Î.C.C.J. - se va admite recursul Ministerului Public, se vor casa ambele hotărâri atacate şi se va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă, niciuna dintre instanţe neefectuând cercetare judecătorească.
În final, cu referire la corelaţia dintre soluţia dispusă în temeiul art. 10 lit. b)/1 C. proc. pen., cu referire la art. 18/1 C. pen., şi necesitatea stabilirii corecte şi complete a situaţiei de fapt în urma administrării nemijlocite a probelor de către judecător, Înalta Curte apreciază că se impune şi menţionarea argumentelor juridice expuse în Decizia nr. VII/2009 a SECŢIILOR UNITE ALE Î.C.C.J. (M.Of. nr. 691/2009), în care se arată următoarele cu privire la controlul judiciar al soluţiilor dispuse în temeiul art. 18/1 C. pen.: „... cenzura instanţei de control judiciar, ca instanţă de recurs, trebuie să urmărească atenta şi completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esenţială lămuririi cauzei să fie neverificabilă.
Or, eventualele constatări privind gradul de pericol social al unei anumite fapte pot fi consecinţa unor aprecieri determinate de raţionamente bazate pe erori esenţiale în reţinerea faptelor şi a împrejurărilor în care au fost comise ori care privesc persoana făptuitorului.
Cum astfel de erori se pot răsfrânge grav asupra justei reţineri a faptelor şi a gradului de pericol social al făptuitorului, cu consecinţa aplicării unui tratament penal inadecvat, trebuie să se aibă în vedere că însuşi scopul procesului penal, ca şi principiile aflării adevărului şi al rolului activ, astfel cum sunt reglementate în art. 1, art. 3 şi art. 4 C. proc. pen., impun stabilirea realităţii în totalitatea sa, cu toate detaliile, având relevanţă în justa determinare a gradului de pericol social în accepţiunea prevederilor art. 181 C. pen.
Evident, numai pe baza aprecierii corecte şi complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă dispoziţiile art. 181 alin. (1) şi (2) C. pen.
De aceea, excluderea posibilităţii instanţei de recurs de a-şi exercita cenzura şi asupra modului în care instanţele ierarhic inferioare au apreciat conţinutul probelor în raport cu elementele ce pot duce la constatarea lipsei vădite de importanţă a unei anumite încălcări a legii, de natură a-i conferi lipsa pericolului social al unei infracţiuni, sau, dimpotrivă, la evidenţierea gradului de pericol social, cu consecinţa neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 181 C. pen., ar echivala cu lipsirea de conţinut a cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., putând conduce astfel la denaturarea substanţială a scopului procesului penal şi la nesocotirea principiilor sale de bază.
Ca urmare, nu trebuie să prevaleze formalismul în interpretarea dispoziţiilor ce guvernează procesul penal, care ar putea echivala cu acceptarea producerii de erori grave, doar pentru a se asigura o aparentă separare a situaţiilor de fapt de cele specifice de drept. înfăptuirea interesului superior al justiţiei, acela de aflare a adevărului, şi impunerea respectului cuvenit legii fac necesar ca, în cadrul temeiului de casare înscris în art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., să se examineze şi întregul ansamblu de împrejurări de ordin obiectiv sau subiectiv ce trebuie să stea la baza aprecierii incidenţei prevederilor art. 181 C. pen. în raport cu cazul concret judecat".
Înalta Curte apreciază că, în raport de condiţiile concrete în care a fost soluţionată cauza (lipsa cercetării judecătoreşti la cele două jurisdicţii), este exclusă aplicarea dispoziţiilor cazului de casare prevăzut de art. 385/9 pct. 18 C. proc. pen. deoarece examinarea „erorii grave de fapt" presupune, implicit, examinarea probatoriului, atât a celui administrat în cursul urmăririi penale, cât şi a celui administrat în cursul cercetării judecătoreşti.
În consecinţă, instanţa de fond - în rejudecare - după caz, fie va face legala aplicare a dispoziţiilor art. 320/1 C. proc. pen., fie va efectua cercetarea judecătorească în urma căreia va putea dispune oricare din soluţiile prevăzute de lege (soluţia de achitare ori soluţia de condamnare).
Întrucât încheierea de şedinţă din 26 mai 2011, în care au fost consemnate dezbaterile şi prin care s-a dispus amânarea pronunţării hotărârii, face parte integrantă din sentinţa atacată, odată cu casarea acesteia, implicit, este casată şi încheierea respectivă.
Observând dispoziţiile art. 385/15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., precum şi cele ale art. 192 alin. (3) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Cluj împotriva deciziei penale nr. 162/A din 03 octombrie 2011 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, privind pe intimatul inculpat D.C.T.
Casează Decizia penală sus-menţionată şi sentinţa penală nr. 324 din 10 iunie 2011 a Tribunalului Maramureş şi dispune rejudecarea cauzei de Tribunalul Maramureş.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 20 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 835/2012. Penal. Traficul de influenţă... | ICCJ. Decizia nr. 758/2012. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
