ICCJ. Decizia nr. 84/2012. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 84/2012
Dosar nr. 5509/2/2010
Şedinţa publică din 17 ianuarie 2012
Asupra recursului penal de faţă,
Prin sentinţa penală nr. 342 din 29 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul ari2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul persoană vătămată R.A. împotriva rezoluţiei din data de 19 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de proceduri speciale, din dosarul nr. 51 l/P/2010, şi a rezoluţiei din data de 17 iunie 2010 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de proceduri speciale, din dosarul nr. 1057/II-2/2010.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul persoană vătămată la plata sumei de 300 lei, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pe data de 21 iunie 2010, pe rolul instanţei a fost înregistrată plângerea împotriva rezoluţiei din data de 19 mai 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de proceduri speciale, din dosarul nr. 51 l/P/2010, şi a rezoluţiei din data de 17 iunie 2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, din dosarul nr. 1057/II-2/2010, formulată de petentul-persoană vătămată R.A.
În motivare, petentul a arătat că procurorul general, promovat nu datorită performanţelor profesionale, ci docilităţii sale faţă de torţionari, trebuie să cunoască modul în care se cercetează penal o infracţiune de corupţie, precum abuzul în serviciu, iar magistratul este un funcţionar public, plătit să presteze servicii.
A solicitat casarea rezoluţiei, cu reţinerea cauzei, spre judecare, şi plata unor daune materiale în cuantum de 60.000 lei.
Au fost ataşate dosarele nr. 51 l/P/2010 şi nr. 1057/11-2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost trimis dosarul nr. 5764/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea conexării.
Analizând conţinutul plângerii, precum şi actele şi lucrările dosarelor, Curtea a reţinut că, prin plângerea sa, petentul-persoană vătămată a susţinut o serie de abuzuri comise de făptuitorul comisar-şef M.F., director adjunct al Penitenciarului Giurgiu, care, pe data de 5 ianuarie 2009, l-a supus la rele tratamente şi l-a torturat, prin întreruperea curentului electric, făptuitorul Z.G.T., judecător delegat, i-a respins plângerea, iar făptuitorul C.M.I., judecător la Judecătoria Giurgiu, în dosarul nr. 3968/236/2009, nu i-a comunicat transcrierea, deşi a încuviinţat-o la termenul de judecată din data de 2 noiembrie 2009, nu i-a comunicat încheierea de şedinţă din data de 2 noiembrie 2009, i-a respins contestaţia, a consemnat, în mod fals, că s-a pronunţat în şedinţă publică şi nu a redactat sentinţa penală nr. 1.426 din 16 noiembrie 2009 în termenul legal de 20 de zile.
A constatat că, prin rezoluţia din data de 19 mai 2010, din dosarul nr. 51 l/P/2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de proceduri speciale, a dispus, în temeiul art. 228 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (l) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorii M.F. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), de supunere la rele tratamente prevăzute de art. 267 C. pen. şi de tortură prevăzute de art. 2671 C. pen., Z.G.T. pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi C.M.I. pentru infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi de fals intelectual prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), reţinându-se că prin:
Încheierea de şedinţă nr. 203 din 23 martie 2009 din Camera de Consiliu, din dosarul nr. 95/2009, judecătorul delegat Z.G.T. a admis plângerea formulată de petentul R.A., depus la Penitenciarul Giurgiu, al cărui director adjunct este comisarul-şef M.F. şi, în consecinţă, a anulat hotărârea nr. 19 din 13 ianuarie 2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i-a fost aplicată sancţiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de o lună, întrucât pe data de 12 din 13 ianuarie 2009, în jurul orei 1,05, a bătut puternic în uşa camerei de deţinere, creând agitaţie pe secţie şi perturbând programul de somn al celorlalţi deţinuţi;
Încheierea de şedinţă nr. 251 din 8 aprilie 2009 din Camera de Consiliu, din dosarul nr. 96/2009, acelaşi judecător delegat a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de acelaşi petent împotriva Hotărârii nr. 3/2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a avertismentului, deoarece pe data de 5 din 6 ianuarie 2009, în jurul orei 1,30, a protestat, în mod nejustificat, la întreruperea curentului electric şi a încercat să-i instige pe ceilalţi deţinuţi să protesteze;
- încheierea de şedinţă nr. 250 din 8 aprilie 2009, din dosarul nr. 94/2009, acelaşi judecător delegat a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de acelaşi petent împotriva hotărârii nr. 4 din 6 ianuarie 2009 a Comisiei de Disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a suspendării dreptului de a primi vizite pe o perioadă de o lună, deoarece pe data de 5 din ianuarie 2009, în jurul orei 2,00, a bătut puternic în uşa camerei de deţinere, solicitând furnizarea de curent electric la prize, iar contestaţia formulată de petent a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin sentinţa penală nr. 1.426 din 16 noiembrie 2009, din dosarul nr. 3968/236/2009, a Judecătoriei Giurgiu - Cauze cu arestaţi, în completul de judecată format din judecătorul C.M.I, însă hotărârile judecătoreşti sunt supuse căilor de atac, neputând fi examinate în fond pe calea unei plângeri penale îndreptată împotriva magistratului. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin rezoluţia din data de 17 iunie 2010, din dosarul nr. 1057/11-2/2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul-persoană vătămată R.A.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarelor, Curtea a apreciat că plângerea nu este întemeiată.
Curtea a constatat că petentul-persoană vătămată a fost sancţionat disciplinar, în mod definitiv, pentru încălcarea, pe data de 5 ianuarie 2009, a regulamentului de ordine interioară al penitenciarului, în care execută, în regim de maximă siguranţă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, pentru comiterea infracţiunii de omor deosebit de grav. Curtea a apreciat că măsura de suspendare, pe timpul nopţii, a furnizării energiei electrice în camerele de deţinere, dispusă de conducerea penitenciarului, tocmai pentru a asigura respectarea programului de odihnă de către toţi deţinuţii, nu constituie un abuz sau vreun tratament inuman, astfel că, în mod corect, s-a stabilit că nu a fost comisă vreo faptă de natură penală.
Totodată, s-a arătat că hotărârile judecătoreşti nu pot fi cenzurate decât prin exercitarea căilor de atac, astfel că plângerea penală împotriva judecătorului, formulată de către partea perdantă, constituie o modalitate abuzivă, în încercarea nepermisă de a obţine o soluţie favorabilă.
Curtea a constatat că, prin încheierea de şedinţă din data de 2 noiembrie 2009, din dosarul nr. 3968/236/2009, Judecătoria Giurgiu, cauze cu arestaţi a respins, ca inadmisibilă, cererea de transcriere a şedinţei de judecată din data respectivă, formulată de petentul R.A., întrucât nici măcar nu debutase cercetarea judecătorească, după care a acordat cuvântul pe probe, însă, constatând incoerenţa petentului, a păşit în dezbatere, dispunând amânarea pronunţării, ori o asemenea încheiere de şedinţă interlocutorie nu se comunică. În acelaşi timp, potrivit art. 310 alin. (l) şi alin. (2) C. proc. pen., la pronunţarea hotărârii judecătoreşti părţile nu se citează, însă, după cum s-a stabilit prin Decizia nr. XXIV/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, dispozitivul hotărârii judecătoreşti trebuie să conţină menţiunea pronunţării în şedinţă publică, sub sancţiunea nulităţii relative, prevăzută de art. 197 alin. (l) şi (4) C. proc. pen., care este condiţionată de dovedirea unei vătămări. De asemenea, Curtea a constatat că petentului-persoană vătămată i-a fost înmânată dovada de îndeplinire a procedurii de comunicare a extrasului de pe dispozitivul sentinţei penale, împotriva căreia acesta a declarat contestaţie în anulare (dosarul nr. 51 l/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti). Nerespectarea termenului procedural de redactare a unei hotărâri judecătoreşti nu atrage răspunderea penală a judecătorului. Ca atare, judecătorul C.M.I. i-a respectat petentului toate drepturile procedurale, aşa încât, în mod corect, s-a stabilit că nu există nici o faptă, în materialitatea sa.
Curtea a considerat că plângerea penală nu trebuie privită numai prin prisma lipsei sale de fundament, dar şi ca o dovadă a exercitării, cu rea-credinţă, a dreptului privind accesul liber la justiţie. însuşi faptul că se solicită tragerea la răspundere penală a tuturor, conducători de penitenciar şi judecători, pune la îndoială seriozitatea unei asemenea sesizări a organelor judiciare, care efectuează cercetări penale costisitoare, ca timp şi cheltuieli procedurale. De asemenea, însăşi plângerea cu care a fost sesizată această instanţă de judecată dovedeşte abuzul de drept, prin imposibilitatea petentului de a-şi prezenta argumentele care l-au determinat să exercite, în continuare, această cale de atac. De altfel, potrivit caracterizării şi fişei medicale de la locul de detenţie, petentul, care suferă de tulburare de personalitate de tip antisocial, cu elemente de egocentrism, a creat numeroase probleme în penitenciar, fiind, deseori, sancţionat disciplinar, pentru tentativă la evadare, atac sau atitudine necuviincioasă faţă de cadre, nerespectarea regulamentului de ordine interioară, distrugere de bunuri, confecţionare şi deţinere de obiecte interzise.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul R.A. care, în esenţă, prin cererea de recurs şi precizările scrise, depuse la termenul de judecată din data de 11 martie 2011, susţine că, în mod greşit, i-a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului fondului, prin încheierea din 5 octombrie 2010. Arată că a formulat cerere de recuzare pentru că prezentul dosar nu a fost conexat cu cauza 5764/2/2010 înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi nu i s-a permis să ia cunoştinţă de lucrările dosarului, făcând trimitere la dispoziţiile art. 47 şi 48 lit. d) şi g) C. proc. pen.
Invocă faptul că, în mod neîntemeiat, i s-a aplicat amenda judiciară şi că plângerea formulată împotriva acesteia a fost soluţionată de acelaşi judecător, prin încheierea din 14 ianuarie 2011.
Totodată, arătă că dosarele parchetului, constituite ca urmare a plângerii sale, cu privire la care a solicitat a fi anexate, conţin probe ce contravin soluţiei adoptate de procuror, susţinând că aspectele privind supunerea la rele tratamente, au fost ignorate.
Precizează că menţine plângerea ce a format obiectul dosarului 5764/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II- a penală, că susţine conexarea acestuia cu prezentul dosar şi casarea sentinţei 342 din 29 octombrie 2010, întrucât hotărârea este pronunţată de un judecător incompatibil. Invocă dispoziţiile art. 3859 pct. 3-5, 10, 14 şi 17 C. proc. pen. Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., coroborat cu art. 278 alin. (10) C. proc. pen. (în forma în vigoare înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010), Curtea consideră recursul petiţionarului ca neîntemeiat pentru considerentele ce se vor arăta.
Se impune mai întâi precizarea că, deşi cu prilejul dezbaterilor, recurentul petent a criticat numai încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare a judecătorului desemnat să soluţioneze cauza în fond, prezentul recurs are caracter devolutiv integral, astfel că pricina va fi analizată sub toate aspectele de fapt şi de drept.
Cât priveşte critica adusă încheierii din 5 octombrie 2010 prin care s-a respins cererea de recuzare a judecătorului fondului, Înalta Curte constată că, în raport de motivele invocate şi cazurile de incompatibilitate expres şi limitativ prevăzute de art. 47 şi 48 C. proc. pen., în mod corect s-a considerat, prin încheierea din 5 octombrie 2010, că este neîntemeiată cererea de recuzare a judecătorului desemnat să soluţioneze, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., plângerea formulată de petentul R.A.
Aspectele invocate ca fiind împrejurări din care ar rezulta incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza în primă instanţă, vizează desfăşurarea cercetării judecătoreşti, astfel că Înalta Curte apreciază, în acord cu prima instanţă, că nu s-a făcut dovada existenţei vreunui interes al judecătorului în soluţionarea pricinii şi nici că acesta şi-ar fi spus părerea cu privire la soluţia care s-ar putea pronunţa în cauză.
În plus, nu s-a dovedit că ar exista duşmănie între judecătorul fondului, soţul sau una din rudele sale până la gradul al patrulea inclusiv, şi recurentul petent, soţul sau rudele acestuia până la gradul al treilea inclusiv pentru a fi incidente dispoziţiile art. 48 lit. g) C. proc. pen.
Înalta Curte constată că, aşa cum rezultă din practicaua sentinţei recurate, şedinţa de judecată a fost publică, judecarea cauzei a avut loc cu participarea procurorului, iar prezenţa intimaţilor nu era obligatorie în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (4) C. proc. pen., potrivit căruia numai când judecătorul consideră că este absolut necesară prezenţa persoanei lipsă, legal citată, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia. Prin urmare, este neîntemeiată invocarea cazurilor de casare prevăzută de art. 3859 pct. 4 şi 5 C. proc. pen.
Totodată, Înalta Curte reţine că plângerea formulată, în temeiul art. 2781 C. proc. pen., de recurentul petent R.A., a fost soluţionată pe baza actelor din dosarele 511/P/2010 şi 1057/II-2/2010 ale Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, dosare care au fost ataşate prezentei cauze, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din 9 iulie 2010 şi referatul întocmit de grefier, după redactarea încheierii de şedinţă de la termenul de judecată din 2 august 2010. În aceste condiţii, este nefondată critica recurentului petent referitoare la împrejurarea că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra cererii sale de anexare a acestor dosare, al căror conţinut ar fi de natură a combate soluţia de netrimitere în judecată a intimaţilor, dispusă de procuror prin rezoluţia 51 l/P/2010 din 19 mai 2010 şi menţinută prin rezoluţia 1057/II-2/2010 din 17 iunie 2010 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Referitor la critica privind neconexarea dosarului 5764/2/2010 la dosarul 5509/2/2010, Înalta Curte reţine că prima plângere depusă de petent, în temeiul art. 2781 C. proc. pen. (data plicului 18 iunie 2010), şi înregistrată sub nr. 5509/2/2010, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost soluţionată prin sentinţa pronunţată în prezenta cauză. Cu privire la cea de-a doua plângere întemeiată pe aceleaşi dispoziţii legale, a fost pronunţată, ulterior, sentinţa penală 389 din 15 septembrie 2011, în dosarul 5764/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, plângerea formulată împotriva rezoluţiei 1057/II-2/2010, cu motivarea că există autoritate de lucru judecat [(această din urmă hotărâre fiind definitivă conform art. 2871 alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010)].
Având în vedere cele de mai sus, se apreciază că, atâta timp cât, judecătorul fondului şi-a întemeiat hotărârea pe actele şi lucrările efectuate de procuror, în cauza în care a adoptat rezoluţia criticată de recurentul petent, respectiv în dosarul 511/P/2010 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, nu există motive a se considera că nereunirea cauzelor 5764/2/2010 şi 5509/2/2010 a fost de natură a influenţa soluţia dată în prezenta cauză.
Referitor la critica privind netemeinicia amenzii judiciare aplicate la termenul din 29 octombrie 2010, se constată că recurentul petent a fost sancţionat, în baza art. 198 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., iar prin încheierea din 14 ianuarie 2011 a fost respinsă, ca nefondată, cererea de reexaminare formulată în temeiul art. 199 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază, în acord cu instanţa de fond, că aplicarea amenzii judiciare este justificată, în raport de modul în care R.A. şi-a exercitat drepturile sale procedurale, acesta nefăcând dovada imposibilităţii de a-şi îndeplini obligaţia, care a determinat aplicarea sancţiunii, nici în faţa primei instanţe care a soluţionat cererea de reexaminare şi nici cu ocazia judecării prezentului recurs. încheierea din 14 ianuarie 2011 a fost pronunţată de judecătorul fondului, în conformitate cu art. 199 C. proc. pen., care prevede că persoana amendată poate cere scutirea de amendă ori reducerea amenzii, organului judiciar care a aplicat amenda judiciară, dispoziţii legale în funcţie de care nu se poate admite că există un caz de incompatibilitate, după cum a susţinut recurentul. Pe de altă parte, Înalta Curte precizează că încheierea din 14 ianuarie 2011 este recurabilă faţă de dispoziţiile art. 3851 alin. (3) C. proc. pen., care prevăd că recursul declarat împotriva sentinţei se socoteşte a fi făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii.
Pe fondul cauzei, se constată că, în mod corect, prima instanţă a considerat că soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă de procuror, în temeiul art. 10 lit. a) C. proc. pen., faţă de intimaţii M.F., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246, 267 şi 2671 C. pen., Z.G.T., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi C.M.I., pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), este legală şi temeinică.
Înalta Curte reţine, astfel cum reiese din încheierea 250 din 8 aprilie 2009 pronunţată de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în dosarul 94/2009, că sancţiunea disciplinară, pentru fapta din 5 ianuarie 2009 a fost aplicată recurentului petent, de Comisia de disciplină din Penitenciarul Giurgiu, prin hotărârea nr. 4 din 6 ianuarie 2009.
Comisia de disciplină a acţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, text de lege care îi conferă atribuţia de a aplica prin hotărâre scrisă una dintre sancţiunile disciplinare prevăzută de lege sau, după caz, de a clasa dosarul de cercetare disciplinară.
Din încheierea nr. 250 din 8 aprilie 2009 rezultă că hotărârea Comisiei de disciplină s-a întemeiat pe Raportul de incident întocmit de agentul constatator din Penitenciarul Giurgiu, declaraţia petentului formulată cu ocazia cercetării incidentului şi cea dată de acesta în faţa judecătorului delegat.
Ţinând seama cele de mai sus, se constată că plângerea împotriva hotărârii Comisiei de disciplină a fost soluţionată de intimatul Z.G.T., în calitate de judecător delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 275/2006, pronunţând încheierea nr. 250 din 08 aprilie 2009, în dosarul 94/2009.
Urmând procedura instituită de legea specială menţionată, recurentul petent a formulat contestaţie împotriva încheierii 250 din 8 aprilie 2009, la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, iar prin sentinţa 1426 din 16 noiembrie 2009 pronunţată de Judecătoria Giurgiu, în dosarul 3968/236/2009, acţiunea formulată a fost respinsă.
Sentinţa a fost pronunţată de intimatul judecător C.M.I., care a respins şi cererea de transcriere a şedinţei de judecată din 2 noiembrie 2009, aceasta fiind formulată de petent înainte de debutul cercetării judecătoreşti, situaţie în care nu a existat un interes justificat pentru solicitarea formulată. De asemenea, în acord cu prima instanţă, se consideră că nu i-au fost încălcate recurentului drepturile procedurale prin menţiunea pronunţării în şedinţă publică a hotărârii, şi nici prin îndeplinirea procedurii de comunicare a dispozitivului sentinţei sau prin termenul în care a fost redactată hotărârea judecătorească, în raport de dispoziţiile art. 310 C. proc. pen., art. 197 alin. (l) şi (4) C. proc. pen. şi decizia în interesul Legii nr. 24/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
În concluzie, din analiza actelor premergătoare efectuate în cauză, Înalta Curte constată că nu există faptele reclamate de recurentul petent împotriva intimaţilor Z.G.T. şi C.M.I.
În acelaşi sens, sunt lucrările şi actele dosarului cu privire la intimatul M.F., comisar şef de penitenciare, care demonstrează că nu există faptele sesizate, în materialitatea lor. Astfel, din declaraţia intimatului M.F., încheierea nr. 250 din 8 aprilie 2009 şi sentinţa nr. 1426/2009, rezultă că potrivit Regulamentului de ordine interioară a penitenciarului, accesul la curent electric se permite până la ora 1,00 din noapte, pentru a se asigura respectarea programului de odihnă pentru toţi deţinuţii, iar în noaptea de 5 ianuarie 2009, lipsa luminii de veghe a fost consecinţa arderii unui transformator, care a afectat două camere, printre care şi a petentului.
Înalta Curte consideră că, în contextul cauzei, procurorul a efectuat acte premergătoare în mod complet, respectiv verificări cu privire la presupuse fapte penale, întrucât în această etapă, care se situează în afara procesului penal, nu pot fi administrate mijloace de probă.
Cât priveşte referirea petentului la cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 14 şi 17 C. proc. pen., Înalta Curte constată că recurentul a făcut doar o enumerare a acestora, fără a le susţine motivat şi, în plus, acestea nici nu pot fi analizate având în vedere că obiectul cauzei îl constituie o soluţie de netrimitere în judecată adoptată faţă de intimaţii M.F., Z.G.T. şi C.M.I., în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen., fapta nu există, ceea ce exclude posibilitatea vreunei examinări referitoare la individualizarea pedepsei sau încadrarea juridică.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 38515 pct. lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinţei penale nr. 342 din 29 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.A. împotriva sentinţei penale nr. 342 din 29 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 17 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 832/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 840/2012. Penal. Lovirea sau alte violenţe... → |
|---|
