ICCJ. Decizia nr. 864/2012. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.864/2012
Dosar nr. 2796/109/2011/a5
Şedinţa publică din 21 martie 2012
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă de la 08 martie 2012 pronunţată în dosarul nr. 2796/109/2011/a5 Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins cererea de înlocuire formulată de inculpatul N.C.
Conform art. 3001 raportat la art. 160b C. proc. pen., a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată împotriva inculpaţilor N.C. şi A.R., pe care a menţinut-o.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1/ MF din 26 ianuarie 2012, Tribunalul Argeş, complet specializat de minori penal, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulată de inculpatul A.R. În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpatul N.C. la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe acelaşi inculpat la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 329 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe acelaşi inculpat la 1 an închisoare. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus ca inculpatul N.C. să o execute pe cea mai grea de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 57, 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 Cod pen., a dedus reţinerea şi arestul preventiv începând cu data de 15 decembrie 2010, lăzi.
În baza art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A.R. la 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen, a condamnat pe acelaşi inculpat la 5 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus ca inculpatul A.R. să o execute pe cea mai grea de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., la care se adaugă un spor de 6 luni, urmând să execute în total 6 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 57, 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus arestul preventiv începând cu data de 06 iunie 2011, la zi. Prin aceeaşi sentinţă instanţa l-a condamnat şi pe inculpatul C.A.l. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., dispunând ca pedeapsa să se execute în condiţiile prevăzute de art. 81 şi urm. C. pen. Totodată, instanţa a soluţionat latura civilă a cauzei şi s-a pronunţat asupra confiscării speciale a unor sume de bani. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii.
Cauza formează obiectul dosarului nr. 2796/109/2011 a Curţii de Apel Piteşti, primul termen de judecată fiind fixat la data de 29 martie 2012.
În conformitate cu dispoziţiile art. 160b şi 3001 C. proc. pen., curtea a procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive luată împotriva inculpaţilor N.C. şi A.R.
La termenul de judecată din data de 8 martie 2012, inculpatul N.C., prin intermediul apărătorului ales a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive, cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, susţinând în esenţă că, temeiurile care au determinat luarea măsurii privative de libertate s-au schimbat, invocând totodată reglementări cuprinse în instrumente juridice internaţionale şi practică judiciară în materie. Atât inculpatul N.C., cât şi inculpatul A.R., solicită revocarea măsurii arestării preventive susţinând că motivele care au determinat aplicarea acesteia nu mai există în prezent.
În argumentarea apărării se arată că termenul rezonabil de soluţionare a cauzei de către prima instanţă a fost depăşit şi implicit durata arestării preventive pentru fiecare dintre inculpaţi a depăşit rezonabilitatea la care se referă normele interne şi cele internaţionale.
S-a învederat şi faptul că, în opinia apărării, există mai multe aspecte care pot atrage nulitatea absolută a sentinţei cu consecinţa reluării procedurii de judecată la prima instanţă. în consecinţă, durata soluţionării acestei cauze ar putea fi prelungită, caz în care nu se justifică menţinerea măsurii arestării preventive pentru inculpaţi.
Din probele administrate în cauză, curtea a constatat că temeiurile care au justificat aplicarea măsurii arestării preventive pentru fiecare inculpat apelant continuă să existe.
Un prim aspect are în vedere acuzaţiile care se aduc fiecăruia dintre aceşti inculpaţi. Infracţiunile reţinute în actul de sesizare şi pentru care prima instanţa a dispus condamnarea lor prezintă un pericol social ridicat. în consecinţă, lăsarea în libertate a inculpaţilor, în acest moment procesual, este de natură să aducă atingere gravă relaţiilor şi valorilor sociale care formează ordinea publică într-o societate democratică, persoana inculpaţilor prezentând în continuare pericol concret pentru ordinea publică în sensul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.
În plus, în raport cu jurisprudenţa constantă a C.E.D.O., privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor omului, în această cauză există o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă care a examinat în fond această cauză, prin care fiecare dintre inculpaţii mai sus menţionaţi au fost condamnaţi la pedepse privative de libertate.
Durata arestării preventive pentru fiecare dintre inculpaţi nu a depăşit un termen rezonabil. Acest fapt rezultă din complexitatea deosebită a cauzei generată de numărul mare de inculpaţi, părţi vătămate, părţi civile şi martori, precum şi natura procedurilor judiciare aplicate. Eventualele motive de nulitate a sentinţei pe care inculpaţii le pot invoca cu ocazia soluţionării apelului, nu reprezintă argumente juridice pentru a justifica revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive.
Cererea formulată de inculpatul N.C. privind înlocuirea măsurii arestării preventive s-a apreciat că nu este întemeiată.
Potrivit dispoziţiilor art. 139 alin. (1) C. proc. pen., măsura preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură preventivă dacă se constată că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acesteia. în cauză, arestarea preventivă s-a dispus împotriva inculpatului N.C., reţinându-se ca temei juridic dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv faptul că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Acest temei nu s-a modificat, pentru argumentele mai sus expuse. Este evident din ansamblul probator administrat în cauză, luând în considerare şi sentinţa de condamnare a primei instanţe că şi în prezent persoana inculpatului prezintă pericol social concret pentru ordinea publică. Aprecierea stării de pericol pentru ordinea publică nu poate fi realizată de către instanţă în raport cu jurisprudenţa în materie a altor instanţe care pentru infracţiuni similare au aplicat inculpaţilor pedepse neprivative de libertate.
Curtea a constatat că, menţinerea arestării preventive pentru fiecare dintre inculpaţi este o măsură necesară bunei desfăşurări a procesului penal şi adecvată scopului legii penale, cu deosebire protecţia valorilor şi relaţiilor sociale specifice ordinii publice, prin urmare, o atare măsură nu are un caracter excesiv. Se respectă cerinţele principiului proporţionalităţii privind caracterul just, necesar al restrângerii libertăţii individuale pentru fiecare inculpat, prin măsura arestării preventive, în această fază a procesului penal.
În raport cu aceste argumente se va respinge ca nefondată cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive formulată de inculpatul N.C.
În conformitate cu dispoziţiile art. 3001 raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive dispusă împotriva fiecărui inculpat mai sus menţionaţi, măsură care a fost menţinută.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul N.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Examinând recursul declarat de inculpatul N.C. sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că prin sentinţa penală nr. 1/ MF din 26 ianuarie 2012, Tribunalul Argeş, complet specializat de minori penal, a respins cererea de schimbare a încadrării juridice a faptelor, formulată de inculpatul A.R. În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe inculpatul N.C. la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe acelaşi inculpat la 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 329 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 a condamnat pe acelaşi inculpat la 1 an închisoare. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus ca inculpatul N.C. să o execute pe cea mai grea de 4 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu aplic. art. 57, 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus reţinerea şi arestul preventiv începând cu data de 15 decembrie 2010, la zi.
În baza art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A.R. la 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen, a condamnat pe acelaşi inculpat la 5 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate şi a dispus ca inculpatul A.R. să o execute pe cea mai grea de 6 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., la care se adaugă un spor de 6 luni, urmând să execute în total 6 ani şi 6 luni închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute şi pedepsite de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., cu aplic. art. 57 şi 71 C. pen. raportat la art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen. a menţinut starea de arest a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus arestul preventiv începând cu data de 06 iunie 2011, la zi. Prin aceeaşi sentinţă instanţa l-a condamnat şi pe inculpatul C.A.I. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 329 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 3201 alin. (1) şi (7) C. proc. pen., dispunând ca pedeapsa să se execute în condiţiile prevăzute de art. 81 şi urm. C. pen. Totodată, instanţa a soluţionat latura civilă a cauzei şi s-a pronunţat asupra confiscării speciale a unor sume de bani. Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpaţii.
Împotriva inculpatului N.C. a fost luată măsura reţinerii la data de 15 decembrie 2010, iar ulterior a fost arestat preventiv.
Ţinând seama de probele cauzei, probe din care a rezultat presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată, şi faţă de care s-a şi dispus măsura arestării preventive, măsură care a fost menţinută de către instanţă în continuare, apare ca justificată.
La acest moment, Înalta Curte, nu a analizat probele ce au fost administrate în faza de urmărire penală şi la cercetarea judecătorească, şi nici nu a tras concluzii referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului întrucât s-ar fi antepronunţat.
Înalta Curte, consideră că în ceea ce îl priveşte pe inculpat, subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen. precum .respectiv pedepsele prevăzute pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului sunt mai mari de 4 ani şi există probe certe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Astfel, conform art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest preventiv, instanţa este datoare să verifice din oficiu, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Din actele şi lucrările dosarului rezultă că instanţa Curţii de Apel Bucureşti s-a conformat acestor dispoziţii legale.
De asemenea, dacă constată că temeiurile ce au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate, dispune prin încheiere, revocarea arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Conform dispoziţiilor art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Prin încheierea atacată, instanţa de apel, constatând că aceste dispoziţii procedurale sunt aplicabile în cauză, pentru că există motive verosimile de a bănui că inculpatul N.C., a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de patru ani, iar lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, a dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului.
Astfel că temeiurile avute în vedere la arestare se menţin în continuare şi impun privarea de libertate a inculpatului întrucât există indicii suficiente că a săvârşit faptele pentru care se află în faţa instanţei.
De asemenea, se menţin aceste temeiuri şi cu privire la pericolul concret pentru ordinea publică, inculpatul, fiind bănuit că a săvârşit o pluralitate de infracţiuni în formă continuată, iar pericolul concret pentru ordinea publică rezultă şi din faptul că inculpatul este recidivist iar complexitatea cauzei este dovedită.
Înalta Curte reţine că încheierea instanţei de apel este legală şi justificată.
Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la cazurile de excepţie în care o persoană poate fi lipsită de libertate, inculpatul a fost iniţial reţinut în vederea aducerii în fata autorităţilor judiciare competente existând motive verosimile de a bănui că au săvârşit o infracţiune (lit. c).
Ulterior măsura arestării a fost prelungită pe baza încheierilor pronunţate de un tribunal competent (art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenţie), în speţă în temeiul încheierilor pronunţate de către Tribunalul Argeş, şi încheierea recurată pronunţată de Curtea de Apel Piteşti prin care s-a menţinut starea de arest a inculpatului, încheiere pronunţată în dosarul nr. 2796/109/2011/a5.
Aşadar, Înalta Curte, consideră că menţinerea arestării preventive a inculpatului este justificată, întrucât subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, temeiuri prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, respectiv pedeapsa pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor este mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Totodată, Curtea a apreciat că sunt în continuare îndeplinite cerinţele art. 136 alin. (1) C. proc. pen., potrivit cărora, în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: 1) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea este suficientă sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva C.E.D.O., în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limitărezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O., Înalta Curte, apreciază că, în acest moment, cererea inculpatului de revocare a măsurii arestării preventive este nefondată, iar, pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunilor săvârşite, la împrejurarea că la instanţa de apel cauza a avut prim termen de judecată la data pronunţării încheierii recurate, termen la care chiar inculpatul a solicitat amânarea cauzei pentru pregătirea apărării, Înalta Curte, apreciază că în acest moment nu este oportună înlocuirea măsurii arestării preventive a inculpatului cu altă măsură neprivativă de libertate.
În aceste condiţii, Înalta Curte, a apreciat că detenţia provizorie este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului (acesta fiind reţinut şi ulterior arestat preventiv din data de 15 decembrie 2010 ) nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva C.E.D.O.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefundat recursul declarat de inculpatul N.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 08 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2796/109/2011/a5.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul inculpat N.C. va fi obligat la plata sumei de sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul N.C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 08 martie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. 2796/109/2011/a5.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 21 martie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 865/2012. Penal | ICCJ. Decizia nr. 863/2012. Penal → |
|---|
