ICCJ. Decizia nr. 1150/2013. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1150/2013
Dosar nr. 9801/97/2012
Şedinţa publică din 02 aprilie 2013
Asupra recursului penal de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 6/2013 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia penală în Dosarul nr. 3401/97/2012 s-a dispus, în baza art. 522 C. proc. pen. rap.la art. 404 - 408 C. proc. pen., respingerea ca inadmisibilă a cererii de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul M.V.E., deţinut în Penitenciarul B.M..
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 9801/97/2012, condamnatul M.V.E. a solicitat, în baza art. 5221 C. proc. pen., rejudecarea cauzei penale care a format obiectul Dosarului nr. 8578/97/2009 al Tribunalului Hunedoara şi în care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 4 ani.
În motivarea cererii, condamnatul a arătat că hotărârea de condamnare susmenţionată a fost dată în lipsa sa, nefiind prezent la judecarea cauzei întrucât a plecat din ţară în martie 2009, iar ulterior extrădat din Italia la data de 09 iunie 2011.
La termenul de judecată din 09 ianuarie 2013, tribunalul a pus în discuţie admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, reţinând următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara cu nr. 522/P/2007 din 27 noiembrie 2008, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului M.V.E., alături de alţi 13 inculpaţi, sub acuzaţia săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP).
Prin sentinţa penală nr. 192 din 15 iunie 2009 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia penală în Dosar nr. 8578/97/2008, alături de ceilalţi inculpaţi, inculpatul M.V.E. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) şi, respectiv, la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele susmenţionate, aplicându-se inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani şi 6 luni închisoare.
Totodată, inculpatului i-a fost aplicată pedeapsa accesorie a interzicerii o exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile prev. de art. 71 C. pen.
Împotriva hotărârii de condamnare a formulat apel inculpatul M.V.E., prin avocat ales, susţinând că pedepsele aplicate sunt nejustificat de aspre în condiţiile în care datele personale favorabile ale inculpatului se circumscriu art. 74 C. pen..
Deopotrivă, hotărârea de condamnare a fost atacată de ceilalţi inculpaţi cercetaţi în cauză, precum şi de parchet care a susţinut că pedepsele stabilite de prima instanţă nu au fost corect individualizate în raport de gravitatea deosebită a faptelor şi starea particulară a fiecărui inculpat la momentul săvârşirii faptelor.
Prin decizia penală nr. 4/A din 18 ianuarie 2010, Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia penală, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara, inculpatul M.V.E. şi ceilalţi inculpaţi, a desfiinţat hotărârea atacată, iar în rejudecare, printre altele, a majorat la 4 ani închisoare pedeapsa aplicată inculpatului M.V.E. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi la 8 luni închisoare pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals, pedepse care au fost o contopite, în final inculpatul având de executat pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare.
Hotărârea instanţei de apel nu a fost recurată nici de parchet şi nici de inculpatul M.V.E., sentinţa penală nr. 192/2009 a Tribunalului Hunedoara rămânând definitivă la data de 05 februarie 2010, prin nerecurare.
În raport de situaţia anterior prezentată, analizând admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare, Tribunalul Hunedoara a reţinut că susţinerile condamnatului, cuprinse atât în cererea de rejudecare după extrădare, cât şi în declaraţia dată în faţa instanţei, în sensul că nu a fost prezent la niciun termen de judecată pe parcursul procedurilor, este nereală întrucât inculpatul a fost prezent la termenul de judecată din data de 18 februarie 2009, al doilea termen de judecată în primă instanţă, beneficiind, totodată, pe parcursul procesului penal - fond şi apel, de consiliere juridică din partea unui apărător ales.
Ca urmare, pentru argumentele expuse, prin sentinţa penală nr. 6/2013 Tribunalul Hunedoara, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul M.V.E.. împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnatul, solicitând desfiinţarea hotărârii şi admiterea cererii de rejudecare astfel cum a fost formulată, cu argumentarea că, deşi a fost prezent la un termen de judecată în faţa instanţei de fond, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale cererii de rejudecare după extrădare întrucât la termenul la care s-a prezentat, procedura de citare nu era legal îndeplinită în ceea ce îl priveşte, iar instanţa nu i-a explicat acuzaţiile ce îi erau aduse, astfel încât nu a înţeles că este supus unor proceduri judiciare.
Prin decizia penală nr. 38/A/2013 din 21 februarie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul M.V.E..
În argumentarea soluţiei s-a reţinut că cererea de rejudecare după extrădare este admisibilă în principiu numai în situaţia în care inculpatul a fost judecat şi condamnat în lipsă, condiţie neîndeplinită în cauză întrucât inculpatul a fost prezent la un termen de judecată, neavând relevanţă faptul că prezenţa acestuia în instanţa s-a realizat în baza unui mandat de aducere executat de organele statului.
S-a mai argumentat că, din moment ce condamnatul a avut cunoştinţă de proces, îi incumba obligaţia de a urmări desfăşurarea procedurilor judiciare demarate împotriva sa, opţiunea acestuia de a pleca din ţară şi de a nu participa la proces neputând să-i profite în sensul deschiderii posibilităţii rejudecării cauzei.
Împotriva hotărârii pronunţate în apel, în termen legal, a formulat recurs condamnatul M.V.E., fără a motiva în scris calea de atac, conform dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen..
La termenul de dezbateri din 2 aprilie 2013, apărătorul recurentului condamnat a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar în rejudecare, admiterea în principiu a cererii de rejudecare după extrădare şi trimiterea cauzei la Tribunalul Hunedoara în vederea judecării pe fond a cererii, arătând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., raportat la art. 404-408 C. proc. pen..
Examinând cauza în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de condamnatul M.V.E. este fondat pentru următoarele considerente:
Art. 5 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, denumit „garanţii pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale", prevede că „în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau unui ordin de detenţie impus printr-o decizie pronunţată în absenţă şi în cazul în care persoana în cauză nu a fost citată personal sau informată cu privire la data şi locul audierii care a dus la decizia pronunţată în absenţă, predarea poate fi supusă condiţiei că autoritatea judiciară emitentă dă asigurări considerate adecvate pentru a garanta persoanei care face obiectul mandatului european de arestare că el sau ea va avea posibilitatea de a aplica pentru rejudecarea cauzei în statul membru emitent şi să fie prezentă la judecată".
În interpretarea acestor dispoziţii, s-a stabilit că deşi în denumirea marginală a art. 5 se foloseşte termenul ,,trebuie", ulterior în conţinutul art. se arată că, în virtutea legislaţiei interne, statul membru de executare poate subordona executarea mandatului european de arestare condiţiei rejudecării.
De regulă, o astfel de condiţie intervine dacă statul străin solicitat, în urma analizării documentaţiei de extrădare, apreciază că procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi la apărare recunoscute oricărei persoane condamnate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale adoptată la Roma în 1950 (art. 6 parag. 3 din Convenţie).
Pe cale de consecinţă, rejudecarea nu intervine ab initio, putând exista şi situaţii în care, deşi este vorba despre o persoană condamnată în lipsă, statul străin solicitat apreciază că procedura de judecată a satisfăcut minimul de drepturi la apărare garantate oricărei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât acordă extrădarea fără a mai impune vreo condiţie în sensul rejudecării persoanei în cauză.
Totodată, chiar şi în cazul în care extrădarea a fost acordată sub condiţia rejudecării, persoana extrădată are posibilitatea fie să accepte hotărârea pronunţată in absentia, fie să solicite rejudecarea în condiţiile legii române, obligaţia existând în sensul prevederii în legislaţia naţională a unei proceduri care să permită rejudecarea persoanelor extrădate, condamnate în lipsă.
O astfel de prevedere răspunde cerinţelor celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia Europeană de extrădare, adoptat la Strasbourg la 17 martie 1978, ratificat de România prin Legea nr. 80/1997, dar şi jurisprudenţei C.E.D.O. în materie, fiecare dintre statele semnatare apreciind asupra formei de reglementare din punct de vedere procedural şi substanţial a unei astfel de proceduri.
Corespondentul în legislaţia naţională este dat de conţinutul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internaţionala in materie penala care statuează că „În cazul in care extrădarea a fost acordată sub condiţie, instanţa care a solicitat extrădarea ia măsurile necesare pentru respectarea condiţiei impuse de statul solicitat şi dă garanţii in acest sens " şi art. 97 din aceiaşi lege potrivit căruia „executarea unui mandat european de arestare de către autorităţile judiciare de executare romane poate fi supusa condiţiei ca, in cazul in care mandatul european de arestare a fost emis in scopul executării unei pedepse sau a unei masuri de siguranţa privative de libertate aplicate printr-o hotărâre pronunţata in lipsa, daca persoana in cauza nu a fost citata ""personal şi nici informata in orice alt mod cu privire la data şi locul şedinţei de judecata care a condus la hotărârea pronunţata in lipsa, predarea persoanei solicitate va fi acordata daca autoritatea judiciara emitenta garantează ca persoana care face obiectul mandatului european de arestare are posibilitatea sa obtina rejudecarea cauzei in statul membru emitent, in prezenta sa".
În considerarea dispoziţiilor legale susmenţionate, se constată că în situaţia extrădării sub garanţia rejudecării, rejudecarea persoanei extrădate - instituţie reglementată în legislaţia naţională prin art. 5221 C. proc. pen., respectiv art. 69 şi art. 73 din Legea nr. 302/2004, constituie o obligaţie care în conţinutul său concret, presupune ca persoana extrădată să beneficieze de o judecată a cauzei cu respectarea drepturilor la apărare, soluţia pe fond putând fi aceeaşi, respectiv de condamnare.
Raportând aceste statuări doctrinare la speţa de faţă, Înalta Curte constată că prin sentinţa penală nr. 192 din 15 iunie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală, inculpatul M.V.E. a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani şi 6 luni închisoare.
În cursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă inculpatul a participat numai la termenul din 18 februarie 2009, al doilea termen de judecată în fond, ulterior părăsind ţara.
Pedeapsa aplicată de prima instanţă a fost majorată la 4 ani închisoare prin decizia penală nr. 4/A din 18 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia penală, inculpatul M.V.E. neparticipând la judecata în apel.
Hotărârea instanţei de apel nu a fost recurată, astfel încât hotărârea de condamnare - sentinţa penală nr. 192 din 15 iunie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală, modificată în apel în sensul anterior menţionat, a devenit definitivă prin nerecurare la data de 05 februarie 2010.
În baza acestei hotărâri, la data de 17 mai 2010, s-a emis mandat european de arestare prin care s-au instituit în favoarea condamnatului garanţia rejudecării după extrădare prevăzută de art. 5221 C. proc. pen., precum şi garanţia apelului peste termen prevăzută de art. 365 C. proc. pen..
Ca urmare, având în vedere împrejurarea că autorităţile judiciare italiene au realizat extrădarea personei condamnate M.V.E. sub condiţia rejudecării după extrădare, garanţie care îmbracă forma unei obligaţii pentru autorităţile judiciare naţionale, precum şi faptul că situaţia particulară a condamnatului - condamnarea la o pedeapsă de 4 ani închisoare al cărei cuantum a fost stabilit în calea de atac al apelului - procedură la care inculpatul nu a participat, la judecata în fond fiind prezent la un singur termen de judecată, la care nu a fost audiat, se circumscrie ipotezei prevăzute de articolul 5 alin. (1) din Decizia-cadru a Consiliului nr. 2002/5 84/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene, Înalta Curte constată că în cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 5221 C. proc. pen., statuările instanţei de fond şi de apel asupra neîndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de rejudecare după extrădare circumscriindu-se unei greşite aplicări a legii.
Ca urmare, pentru considerentele expuse, în considerarea dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d) raportat la art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de condamnat, va casa în integralitate cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauză, iar în rejudecare, în baza art. 5221 C. proc. pen., raportat la art. 404-408 C. proc. pen., va admite în principiu cererea de rejudecare după extrădare şi va trimite cauza la
Tribunalul Hunedoara în vederea soluţionării cererii de rejudecare a cauzei care a format obiectul Dosarului nr. 8578/97/2009 al Tribunalului Hunedoara.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul condamnat, în cuantum de 100 RON, va fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de condamnatul M.V.E. împotriva deciziei penale nr. 38/A din 21 februarie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 6/2013 din 09 ianuarie 2013 a Tribunalului Hunedoara, secţia penală şi, în rejudecare:
În baza art. 522" C. proc. pen., raportat la art. 404-408 C. proc. pen., admite în principiu, cererea de rejudecare după extrădare formulată de condamnatul M.V.E., cu domiciliul în Hunedoara, jud.Hunedoara, deţinut în Penitenciarul B.M. şi trimite cauza la Tribunalul Hunedoara în vederea soluţionării cererii de rejudecare a cauzei care a format obiectul Dosarului nr. 8578/97/2009 al Tribunalului Hunedoara.
Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentului condamnat, în sumă de 100 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 02 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 107/2013. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 116/2013. Penal. Traficul de influenţă... → |
|---|
