ICCJ. Decizia nr. 1137/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1137/2013

Dosar nr. 21413/63/2011/a16

Şedinţa publică din 1 aprilie 2013

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 21413/63/2011, printre altele, s-a menţinut starea de arest a inculpatei C.D.M. şi a fost respinsă cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că prin sentinţa penală nr. 542 din 19 decembrie 2011 a Tribunalului Dolj, în baza art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnată inculpata C.D.M., cu domiciliul în Craiova, judeţul Dolj, în prezent aflată în Penitenciarul Craiova, la pedeapsa de 1 an închisoare.

În baza art. 36 alin. (1) C. pen., a fost contopită această pedeapsă cu pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 124 din 07 martie 2007 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 5912 din 07 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare.

În baza art. 36 alin. (3) C. pen., a fost dedusă din pedeapsa rezultantă perioada executată de la 18 decembrie 2007 la 23 ianuarie 2009 şi s-a constatat că la 23 ianuarie 2009 inculpata a fost liberată condiţionat cu un rest de 324 zile.

În baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 37 lit. a) şi b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.D.M. la pedeapsa de 10 ani închisoare.

În baza art. 61 alin. (2) s-a dispus revocarea liberării condiţionate privind restul de 324 zile rămas de executat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 124 din 07 martie 2007 a Tribunalului Dolj, definitivă prin decizia penală nr. 5912 din 07 decembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a fost contopit acest rest cu pedeapsa aplicată, în final inculpata urmând să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

În baza art. 65 alin. (2) C. pen. rap. la art. 215 alin. (5) C. pen., a fost interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., acesta din urmă constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăţii comerciale pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) şi b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.D.M. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) şi b) C. pen., a fost condamnată inculpata C.D.M. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare.

În baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a fost condamnată inculpata C.D.M. la pedeapsa de 5 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate de 10 ani închisoare, 2 ani închisoare, 1 an şi 6 luni închisoare şi 5 ani închisoare, urmând ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 10 ani închisoare.

În baza art. 35 alin. (1) C. pen., i s-a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., acesta din urmă constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăţii comerciale pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen., i s-a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza II-a, lit. b) şi lit. c) C. pen., acesta din urmă constând în decăderea din dreptul de a fi administrator al unei societăţii comerciale pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reţinerii şi arestării preventive, din data de 25 octombrie 2011 la zi, iar în baza art. 350 C. proc. pen., a fost menţinută măsura arestării preventive faţă de inculpata C.D.M..

În fapt, s-a reţinut că, în cursul anului 2007, inculpata l-a contactat pe inculpatul M.A.V., a cărui specializare în contabilitate i-a permis să întocmească documente contabile fictive care să ateste profitabilitatea SC F.I. SRL. Acesta datora o sumă de bani numitului G.P., din Craiova, astfel că a convenit cu inculpata C.D.M. ca SC F.I. SRL să achiziţioneze în leasing un autoturism de lux pe care să-l încredinţeze creditorului în contul datoriei. Inculpatul M.A.V. a întocmit evidenţa contabilă a SC F.I. SRL în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat între SC F.I. SRL şi SC R. SRL, contractul fiind antedatat 01 iulie 2008, în realitate, convenţia s-a încheiat în cursul anului 2009, la data menţionată pe contract inculpata aflându-se în stare de deţinere, iar inculpatul nu era angajat al SC R. SRL. Totodată, acesta a fost împuternicit de inculpată să reprezinte SC F.I. SRL şi să opereze în conturile bancare ale societăţii începând cu data de 04 aprilie 2009.

S-a reţinut că, deşi, SC F.I. SRL nu derulase activităţi comerciale în perioada decembrie 2007 - martie 2009, inculpatul M.A.V. a întocmit balanţe de verificare, situaţii ale activelor şi capitalurilor şi bilanţuri contabile în care a înregistrat date nereale privind profitabilitatea societăţii pentru perioada respectivă. Documentele au fost apoi semnate şi însuşite de C.D.M., în calitate de administrator al SC F.I. SRL, bilanţurile fiind întocmite, conform dispoziţiilor legale, în numele lui F.C. - expert contabil autorizat CECCAR, care colabora cu SC V. SRL. După semnarea lor de către expertul contabil autorizat, documentele au fost depuse la D.G.F.P. Dolj în martie şi iunie 2009, cu scopul de a demonstra bonitatea persoanei juridice care urma să fie folosită în activitatea infracţională viitoare. Toate actele contabile ale societăţii au fost predate apoi de M.A.V. inculpatei C.D.M. în luna ianuarie 2010, în baza unui proces-verbal nedetaliat (potrivit declaraţiei învinuitului, acestea se aflau ambalate în şase sacoşe din material plastic). Inculpata a predat apoi aceste acte în anul 2010 numitului T.I., care urma să preia părţile sociale ale SC F.I. SRL. Pentru că tranzacţia nu s-a finalizat, martorul i-a restituit inculpatei documentele, acestea fiind predate în final de concubinul acesteia, B.C., organelor de poliţie la 25 octombrie 2011.

De asemenea, s-a reţinut că, la 01 februarie 2011, SC U.L.C. SA a formulat plângere penală împotriva inculpatei C.D.M., pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. şi uz de fals, prev. de art. 291 C. pen..

În fapt, petenta a învederat că, la data de 15 octombrie 2009, a încheiat un contract de leasing financiar cu SC F.I. SRL, având ca obiect dreptul de folosinţă al unui autoturism marca A., în valoare totală de 22.573,60 euro. Din această sumă, inculpata, în calitate de administrator al SC F.I. SRL, a achitat doar avansul şi prima rată de leasing, iar după preluarea autoturismului, nu a mai putut fi contactată. Astfel, la 01 aprilie 2010, contractul a fost reziliat unilateral, iar SC F.I. SRL a fost notificată să restituie autoturismul către proprietar, însă nu s-a conformat, existând indicii că bunul a fost înstrăinat către o terţă persoană. Pentru a îndeplini condiţiile de eligibilitate ale finanţatorului, C.D.M. a ataşat cererii de finanţare bilanţurile contabile şi balanţele de verificare ale SC F.I. SRL pe anii 2007-2009, care cuprindeau date nereale privind activele, datoriile şi capitalurile proprii ale societăţii, precum şi veniturile realizate de aceasta, cu scopul de a induce în eroare finanţatorul cu privire la solvabilitatea societăţii. De asemenea, în cererea de finanţare, inculpata a menţionat că societatea are 25 angajaţi şi are planuri importante de dezvoltare în viitor. în realitate, societatea nu desfăşurase activităţi economice semnificative în perioada decembrie 2007 - octombrie 2009, astfel cum rezultă din extrasele de cont ataşate la dosar.

Inculpata a intrat în posesia autoturismului conform procesului verbal de predare-primire încheiat la 22 octombrie 2009, iar la 23 octombrie 2009, i-a împuternicit pe numiţii G.P. şi G.M., cărora le-a atribuit fără drept calitatea de „colaboratori" ai SC F.I. SRL, să folosească bunul atât în România, cât şi în Comunitatea Europeană. în temeiul acestei împuterniciri, finanţatorul a mandatat, la rândul său, pe G.M. şi G.P. să circule cu autovehicul în afara graniţelor României.

Ulterior, inculpata nu a achitat nicio rată aferentă contractului, astfel că, la 01 aprilie 2010, finanţatorul a reziliat unilateral contractul şi a solicitat restituirea autoturismului. Din verificările efectuate de finanţator, a rezultat că în prezent autoturismul se află pe teritoriul Italiei.

Prin ordonanţa din 14 septembrie 2011 s-a dispus reţinerea învinuitei C.D.M. pentru 24 ore, iar prin referatul din 15 septembrie 2011 s-a propus Tribunalului Dolj arestarea preventivă a inculpatei pe o perioadă de 30 zile din care se va deduce perioada reţinerii.

De la această dată, menţinerea arestării preventive a fost menţinută periodic, iar prin sentinţa penală nr. 542 din data de 19 decembrie 2012, a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de 10 ani închisoare.

Cu privire la temeinicia arestării preventive, instanţa de apel a apreciat că temeiurile ce au determinat luarea măsurii impun în continuare privarea de libertate a inculpatei, menţinerea măsurii arestării preventive fiind în concordanţă cu prevederile art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea ordinii şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 23 din Constituţie, potrivit cărora măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit infracţiunea sau există motive temeinice de a crede în posibilitatea săvârşirii de noi infracţiuni, fiind necesară pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şi desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

S-a reţinut că probele administrate în cauză, ce au fost evaluate în cadrul hotărârii pronunţate de instanţa de fond, chiar nedefinitivă, justifică presupunerea că inculpata a săvârşit infracţiunile pentru care a fost trimisă in judecată şi condamnată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind gradul de pericol social al infracţiunilor săvârşite, comiterea mai multor acte materiale la intervale scurte de timp, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, cuantumul prejudiciului, evoluţia ascendentă a fenomenului infracţional în general şi în mod deosebit al infracţiunilor de genul celor reţinute în sarcina inculpatei, faptul că anterior a mai fost condamnată definitiv pentru săvârşirea unor infracţiuni de acelaşi gen, respectiv infracţiunea de înşelăciune, scopul coercitiv şi de reeducare prev. de art. 52 C. pen. nefiind atins, având în vedere că inculpata persistă în aceeaşi conduită infracţională.

Cu privire la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de inculpata C.D.M., prin apărător, curtea de apel a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum şi cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu ambele sale condiţii, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care este cercetată inculpata este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acesteia prezintă pericol social concret pentru ordinea publică, dată fiind natura, gravitatea faptelor, valorile sociale periclitate prin desfăşurarea unor asemenea activităţi, raporturi ce necesită o protecţie specială, amploarea acestui fenomen infracţional, astfel de infracţiuni fiind de natură să inducă o rezonanţă negativă în rândul opiniei publice, un sentiment de insecuritate în rândul cetăţenilor, impunându-se intervenţia promptă a autorităţilor judiciare pentru restabilirea echilibrului social încălcat.

S-a constatat că, în cauză, nu există nici un fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar faţă de gravitatea deosebită a acuzaţiilor, circumstanţele personale ale inculpatei, care este recidivistă şi având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., instanţa a apreciat că nu este oportună şi justificată în acest moment luarea unei alte măsuri preventive, neprivativă de libertate faţă de inculpata C.D.M.. Astfel fiind, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispoziţiilor legale şi se menţin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri faţă de inculpată, curtea de apel a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara formulată de inculpata C.D.M. şi, în temeiul dispoziţiilor art. 300² raportat la art. 160^b C. proc. pen., a menţinut starea de arest preventiv a acesteia.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.D.M., solicitând punerea sa în stare de libertate, motivat de faptul că nu mai subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentei inculpate şi ultimul cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fî reluate.

Înalta Curte, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, va examina recursul declarat de inculpată numai sub aspectul dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării preventive, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce priveşte dispoziţia de respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată de inculpată, în raport de prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen..

Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 160^b alin. (1) C. proc. pen., instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea şi temeinicia arestării preventive.

Conform alin. (3) din acelaşi text de lege, când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive.

În cauză, Curtea de Apel Craiova - secţia penală şi pentru cauze cu minori a procedat la efectuarea verificărilor şi a constatat că temeiurile de fapt şi de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatei.

Înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, aşa cum corect a reţinut şi curtea de apel.

Ordinea publică reprezintă climatul social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme şi măsuri şi care se traduce prin funcţionarea normală a instituţiilor statului, menţinerea liniştii cetăţenilor şi respectarea drepturilor acestora.

Deşi pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptelor. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, din reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai faptelor respective.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite şi la acest moment procesual condiţiile prevăzute de art. 300² coroborat cu art. 160^b alin. (3) C. proc. pen., impunându-se, în continuare, privarea de libertate a inculpatei.

Astfel fiind, analizând posibilitatea luării unei măsuri alternative, la acest moment procesual, Înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul reglementat de art. 136 C. proc. pen..

Se reţine, de asemenea, că menţinerea arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanţele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenţiei provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 parag. 3 din Convenţie, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se legislaţia internă şi prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte are în vedere şi împrejurarea că, în cauză, prin sentinţa penală nr. 542 din data de 19 decembrie 2012, s-a dispus condamnarea inculpatei C.D.M. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) şi c) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpată, constituind un temei suficient pentru a constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită.

În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acesteia încadrându-se în dispoziţiile şi limitele legii.

În ceea ce priveşte susţinerea apărătorului inculpatei în sensul că perioada petrecută în arest preventiv a depăşit durata unui termen rezonabil, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O s-a stabilit că durata rezonabilă a procedurii se apreciază în fiecare cauză în parte, în funcţie de circumstanţele sale, după următoarele criterii: complexitatea cauzei în fapt şi în drept, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor şi importanţa pentru cel interesat a obiectului procedurii.

Este adevărat că detenţia trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind cea normal, însă, raportat la datele speţei, pentru buna desfăşurare a procesului penal se impune menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatei, timpul scurs de la momentul luării măsurii arestării preventive nefîind de natură a atenua în mod semnificativ impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea inculpatei în stare de libertate, existând riscul zădărnicirii aflării adevărului în cauză.

Aceste considerente justifică dispoziţia de menţinere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 RON, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata C.D.M. împotriva încheierii din 25 martie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 21413/63/2011.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 aprilie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 1410/2013. Penal. Infracţiuni de corupţie...		ICCJ. Decizia nr. 1136/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 1137/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1137/2013. Penal