ICCJ. Decizia nr. 20/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

Prin sentința penală nr. 104 din 24 septembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, în dosar, în temeiul art. 300 C. proc. pen. coroborat cu art. 332 C. proc. pen., aplicat prin analogie, a fost admisă excepția nelegalei sesizări a instanței și s-a dispus restituirea cauzei privind pe inculpatul G.L., acuzat de săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen., în dauna părții vătămate O.M., la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, pentru efectuarea urmăririi penale.

în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului iar onorariul apărătorului din oficiu s-a stabilit a fi avansat din fondul M.J.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 77 din 06 iunie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Aba Iulia, în baza art. 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă, plângerea petentei O.M., în contradictoriu cu intimatul G.L., desființată rezoluția Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia cu nr. 259/11/2 din 30 martie 2012 precum și rezoluția dispusă în dosarul din 15 martie 2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia cu privire la neînceperea urmăririi penale față de numitul G.L. pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în convenții prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen. și a fost reținută cauza spre judecare.

Instanța a constatat că sentința penală pronunțată în cauză a fost precedată de mai multe momente procesuale, respectiv, la data de 01 februarie 2010 a fost înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia plângerea penală a persoanei vătămate (f. 1-8 din dosarul de Parchet) iar la data de 09 iunie 2010 a fost emisă prima rezoluție de neîncepere a urmăririi penale (f. 56 și 57 din dosarul de Parchet);

- la data de 09 decembrie 2010, prin sentința penală nr. 156/2010, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar, a fost admisă plângerea petentei împotriva rezoluției din 09 iunie 2010 (f. 200-202 din dosarul de Parchet) și a fost trimisă cauza la parchet în temeiul art. 2781alin. (8) lit. b) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale;

- la data de 03 martie 2011 a fost emisă a doua rezoluție de neîncepere a urmăririi penale (f. 218 din dosarul de Parchet) iar la data de 05 octombrie 2011, prin sentința penală nr. 122/2011, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosar, a fost admisă plângerea petentei împotriva rezoluției din 03 martie 2011 (f. 319-322 din dosarul de Parchet) și a fost, din nou, trimisă cauza la parchet în temeiul art. 2781alin. (8) lit. b) C. proc. pen., în vederea începerii urmăririi penale;

- la data de 12 decembrie 2011 a fost emisă a treia rezoluție de neîncepere a urmăririi penale (f. 337 și 338 din dosarul de Parchet), infirmată prin rezoluția nr. 11/11/2/2012 a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia (f. 353 și 354 din dosarul de Parchet);

- la data de 15 martie 2012 (anul 2011 de pe rezoluție fiind o eroare materială) a fost emisă a patra (și ultima) rezoluție de neîncepere a urmăririi penale (f. 361 și 362 din dosarul de Parchet).

Din analiza actelor procesuale (rezoluții și sentințe) succesive adoptate în cauză, instanța a apreciat că, în prezenta cauză, lipsește o fază obligatorie a procesului penal și anume faza urmăririi penale. în cauză, s-au efectuat o serie de demersuri constând în audierea de persoane (făptuitor, așa numiți martori) și analiza unor înscrisuri, însă, toate aceste demersuri s-au desfășurat în faza actelor premergătoare, urmărire penală nefîind începută în conformitate cu art. 228 C. proc. pen.

S-a constatat că, în legislația anterioară existau mai multe situații în care o persoană putea fi judecată în calitate de inculpat fără ca în cauza ce o privea să se fi desfășurat urmărirea penală (situația așa cunoscutelor "plângeri directe", reglementate de fosta lit. a de la alin. (2) al art. 279 C. proc. pen., actualmente modificat prin Legea nr. 356/2006) însă, reglementarea procesual penală română actuală nu cunoaște decât o excepție de la judecata obligatoriu subsecventă urmăririi penale, anume situația prevăzută la art. 337 C. proc. pen., situație de excepție neîntâlnită în speță.

în opina instanței, a admite că o persoană poate fi judecată fără a fi beneficiat, anterior, de drepturile conferite de calitățile de învinuit sau/ și inculpat în faza de urmărire penală, ar însemna o gravă încălcare a mai multor principii ale dreptului procesual penal, între care cel al legalității și cel al garantării dreptului la apărare.

A mai reținut că trimiterea unei persoane în judecată sau, cum este cazul în speță, reținerea cauzei privind o persoană spre a fi judecată, nu poate avea loc fără administrarea probelor în cadrul trasat de urmărirea penală, existența și suficiența probelor neputând fi apreciate decât după descoperirea și administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerință ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, așa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. proc. pen.

Aceste rațiuni de protecție a persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni și care nu poate fi privată de drepturile ce-i sunt conferite de o anumită fază obligatorie a procesului penal, au fost avute în vedere și de înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin Decizia Secțiilor Unite nr. 48/2007 a statuat că dispozițiile art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen. se interpretează în sensul că, în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței și dispoziției din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanța învestită nu poate pronunța soluția prevăzută de art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen.

în situația dată, în care a fost reținută spre a fi judecată o cauză care nu a parcurs faza obligatorie a urmăririi penale și în care nu este prezentă situația de excepție prevăzută de art. 337 C. proc. pen., instanța a apreciat că devine perfect incidență, chiar dacă prin analogie, instituția restituirii la parchet, reglementată de art. 332 C. proc. pen., rațiunile care determină restituirea în cazul existenței unei urmăriri penale afectate de anumite vicii (spre exemplu, efectuată de un organ necompetent) subzistând cu și mai puternic cuvânt în cazul lipsei urmăriri penale.

Preocupându-se, atunci când a apreciat că se impune restituirea cauzei la parchet, de respectarea drepturilor persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, instanța nu a pierdut din vedere nici drepturile conferite de art. 2781C. proc. pen. persoanei care se consideră vătămată prin adoptarea unor soluții de netrimitere în judecată de către procuror.

în acest sens, instanța a reținut că introducerea în legislația procesual penală română a dispozițiilor art. 2781C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003 a fost salutată în jurisprudenta Curții Europene a Drepturilor Omului în cauze precum Macovei împotriva României (paragraful 55 și 56), Curtea Europeană relevând în această privință că reforma Codului de procedură penală a demonstrat clar voința legiuitorului de a pune capăt monopolului Parchetului în materie de sesizări ale instanțelor, apreciind că această reformă a reechilibrat situația în favoarea victimelor, care, de atunci în colo, au posibilitatea de a contesta în fața unei instanțe ordonanțele de neîncepere a urmăririi penale ale Parchetului.

Așadar, plângerea în fața instanței împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată constituie expresia unui drept de acces la instanță, reglementată în ideea respectării dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca orice acces la instanță, și această cale de atac reglementată de art. 2781C. proc. pen. trebuie să fie efectivă și eficace, caracteristici ce depind, între altele și de puterea obligatorie a hotărârii ce se pronunță într-o astfel de cale de atac (Cauza Chachal împotriva Regatului Unit).

în cauză, instanța a constatat că s-au pronunțat nu mai puțin de patru rezoluții de neîncepere a urmăririi penale, toate fiind desființate (trei de către instanță și una de procurorul ierarhic superior). Adoptarea repetată a unor soluții de neîncepere a urmăririi penale de către procurorul de caz a transformat calea de atac reglementată de art. 2781C. proc. pen. într-o procedură de acces la instanță iluzorie, ineficientă.

Deși procurorul de caz, atunci când a apreciat, în pofida mai multor soluții de desființarea a unor rezoluții asemănătoare anterioare, că nu este obligat să înceapă urmărirea penală, a procedat în conformitate cu practica relevată de unele decizii de speță ale Secției Penale a înaltei Curți de Casație și Justiție (între care Decizia nr. 206 din 22 ianuarie 2006), realitatea prezentei spețe a dovedit că astfel a fost înfrânt dreptul de acces efectiv la instanță, reglementat de art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru ca dreptul reglementat de textul convențional internațional amintit să nu mai fie lăsat fără eficiență, instanța a apreciat că, în speță, în urma prezentei restituiri la parchet, procurorul de caz este obligat să înceapă, în mod formal, urmărirea penală, considerând repetatele retrimiteri ca pe niște indicii suficiente în vederea începerii urmăririi penale, o nouă soluție de netrimitere în judecată nemaifiind posibilă doar pe baza indiciilor strânse în faza (situată în afara procesului penal) a actelor premergătoare, reglementată de art. 224 C. proc. pen., ci doar pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, reglementată de art. 228 și urm. C. proc. pen.

împotriva sentinței a declarat recurs intimatul G.L. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând în esență, greșita aplicare a legii întemeiat pe dispozițiile art. 3859pct. 172 C. proc. penală.

în motivele scrise de recurs, intimatul a arătat că instanța de fond cu încălcarea Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite a reținut cauza spre soluționare deși în cauză s-a dispus o soluție de neîncepere a urmăririi penale de către procuror, iar ulterior, prin eludarea dispozițiilor art. 2781alin. (8) lit. a), b) C. proc. pen. și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 332 C. proc. pen. a dispus trimiterea cauzei la Parchet pentru refacerea urmăririi penale, în condițiile în care nu s-a dispus începerea urmăririi penale în cauza dedusă judecății.

înalta Curte verificând cauza atăt sub aspectul motivului de recurs invocat - în cadrul cazului de casare prevăzut de art. 3859alin. 1 pct. 172 C. proc. pen. -cat și din oficiu - potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen. - apreciază hotărărea atacată ca fiind legală și temeinică și recursul declarat de intimatul inculpat ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Referitor la prima critică a intimatului inculpat G.L., înalta Curte constată că, prin sentința penală nr. 77 din 06 iunie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia pronunțată în dosar, întemeiat pe dispozițiile art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen., a fost admisă plângerea petentei O.M., în contradictoriu cu intimatul G.L., avocat, desființată rezoluția din 15 martie 2012 dispusă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia în dosar și rezoluția nr. 259/II/2 din 30 martie 2012 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia prin care s-a menținut ca legală și temeinică soluția de neîncepere a urmăririi penale față de G.L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.

Reținând cauza spre judecare, Curtea, întemeiat pe dispozițiile art. 2781alin. (9) C. proc. pen., a considerat plângerea petentei O.M. act de sesizare al instanței și a dispus măsurile necesare judecării cauzei.

Prima instanță procedând în această modalitate a nesocotit dispozițiile Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, prin care s-a decis că în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței și dispoziției din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale sau clasarea, instanța învestită nu poate pronunța soluția prevăzută de art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen.

Fără a relua argumentele Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007, trebuie menționat însă că limitarea soluțiilor ce pot fi adoptate de judecător în cadrul procedurii prevăzute de art. 2781C. proc. pen., se datorează faptului că învestirea instanței de către judecătorul care a dispus reținerea cauzei spre judecare se poate face în baza unei aprecieri asupra probelor existente la dosar și numai dacă acestea sunt suficiente pentru judecarea cauzei, fiind avut în vedere caracterul complet al urmăririi penale în ceea ce privește strângerea de probe. Chiar dacă aprecierea judecătorului că sunt probe suficiente pentru judecarea cauzei nu împiedică completul legal învestit să dispună administrarea și altor probe în cadrul cercetării judecătorești sau verificarea probelor strânse de organul de urmărire penală, potrivit principiului contradictorialității, cercetarea judecătorească nu poate suplini probele ce trebuie administrate legal în cursul urmăririi penale.

Faptul că în cadrul actelor premergătore sunt efectuate anumite activități care au aparența unor acte procedurale specifice urmăririi penale nu le conferă natura specifică faze a procesului penal (să constituie probe în sensul art. 63 C. proc. pen.). De altfel, sintagma folosită de textul de lege al art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen. "când probele existente la dosar sunt suficiente", se referă la situația în care a fost realizat obiectul și temeiul acțiunii penale, care nu se poate realiza decât în faza de urmărire penală iar nu în etapa actelor premergătoare.

Prin urmare, și în condițiile în care modul de sesizare al instanței de judecată s-a făcut în baza plângerii părții vătămate, etapa judecății rămâne subsecventă fazei de urmărire penală, sigura excepție de la regulă fiind în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane (art. 337 C. proc. pen.).

Față de aceste considerente se constată că, deși este întemeiată sub acest aspect critica intimatului inculpat G.L., ea nu este justificată sub aspectul soluției pronunțate în cauză de către judecătorul învestit cu soluționarea cauzei pe fond.

înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile intimatului inculpat privind greșita aplicare a legii de către prima instanță, în sensul că, fără a dispune una dintre soluțiile prevăzute de art. 2781alin. (8) lit. a)-c) C. proc. pen., s-a desesizat și a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale deși, în cauză, nu s-a început urmărirea penală.

Analizând actele și lucrările dosarului înalta Curte constată că, fiind învestită cu judecarea unei cauze în care actul de sesizare al instanței îl reprezintă plângerea părții vătămate precedată de hotărârea definitivă a judecătorului care a dispus reținerea cauzei spre judecare, prima instanță era obligată înainte de a proceda la judecată să verifice dacă este competentă și a fost legal învestită, normele procedurale privind judecata în primă instanță fiind aplicabile și în situația dată.

Totodată, se mai reține că admițând plângerea în temeiul art. 2781alin. (8) lit. c) C. proc. pen. și reținând cauza spre judecare, judecătorul s-a pronunțat prin sentință și nu prin încheiere, astfel cum prevede textul de lege menționat.

în acest context, constatând că au fost nesocotite dispozițiile Deciziei nr. 48 din 04 iunie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, instanța nu putea proceda la judecarea cauzei întrucât, s-ar fi încălcat toate principiile ce guvernează procesul penal, or, rațiunea legi pentru care s-a introdus instituția plângerii în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată a fost de a permite părții ale cărei interese au fost vătămate să se adreseze instanței, în respectarea și aplicarea art. 6 și 13 din Convenție, fără însă a se aduce atingere garanțiilor procesuale conferite părților în cursul procesului penal.

în lipsa unor prevederi legale exprese, prima instanța a reținut incidența în cauză, prin analogie, permisă în interpretarea normelor procedurale, a dispozițiilor art. 300 C. proc. pen. coroborat cu art. 332 C. proc. pen. privind nelegala sesizarea a instanței în condițiile inexistenței urmării penale. într-adevăr se constată că, în cauză, administrarea întregului material probator s-a realizat în faza actelor premergătoare, fapt ce contravine regulilor de bază ale procesului penal și constituie o încălcare a drepturilor procesuale ale făptuitorului ce este lipsit de garanțiile pe care lege i le conferă în cursul procesului penal, adică după începerea urmăririi penale.

Or, potrivit dispozițiilor art. 2 C. proc. pen., urmărirea penală este o fază obligatorie a procesului penal, cu beneficii, obligații și garanții procesuale pentru inculpat, astfel că, în contextul admiterii incidenței prin analogie a dispozițiilor art. 300 C. proc. pen. coroborat cu art. 332 C. proc. pen., lipsa acestei etape ar putea echivala cu nelegala sesizare a instanței chiar și în condițiile în care sesizarea s-a făcut în condițiile 2781 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., ceea ce atrage incidența prevederilor art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. și restituirea cauzei la parchet pentru efectuarea urmăririi penale.

Deși, în opinia înaltei Curți aplicarea prin analogie a normelor procedurale menționate este determinată doar de lipsa unor prevederi legale exprese în materie, din punctul de vedere al efectelor produse prin restituirea cauzei la procuror, se constată că actul de sesizare al instanței încetează să-și mai producă efectele și, prin urmare, cauza trece din nou în faza urmăririi penale, fapt ce s-a și urmărit pentru a permite continuarea cercetărilor în cauză și a se relua ciclu procesual firesc, astfel cum este reglementat de normele procesual penale.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident, pentru motivele anterior arătate, cazul de casare prevăzut de art. 3859alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. și nici vreun alt caz de casare care, potrivit art. 3859alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul intimatului inculpat apreciind sentința atacată ca fiind legală și temeinică.

Având în vedere că recurentul intimat s-a aflat în culpă procesuală, înalta Curte, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., i-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

← ICCJ. Decizia nr. 626/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune...  ICCJ. Decizia nr. 18/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 20/2013. Penal