ICCJ. Decizia nr. 594/2013. Penal
| Comentarii |
|
Prin încheierea din 11 februarie 2013 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 3002rap. la art. 160b C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive și s-a menținut starea de arest a inculpatei C.D.
Totodată, a fost respinsă cererea de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată, ca nefondată.
A fost obligată inculpata la 50 lei cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj cu nr. 569/P/2010, a fost trimisă în judecată inculpata C.D., aflată în stare de arest, pentru săvârșirea a două infracțiuni de înșelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), respectiv art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.; fals la legea contabilității, infracțiune prev. de art. 43 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) și art. 37 lit. a) C. pen.; uz de fals prev. de art. 291 C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. și fals în declarații, prev. de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) cu aplic. art. 37 lit. a) C. pen.
în fapt, s-a reținut că, în cursul anului 2007, inculpata l-a contactat pe inculpatul M.A.V., a cărui specializare în contabilitate i-a permis să întocmească documente contabile fictive care să ateste profitabilitatea SC F.I. SRL. Acesta datora o sumă de bani numitului G.P., din Craiova, astfel că a convenit cu inculpata C.D. ca SC F.I. SRL să achiziționeze în leasing un autoturism de lux pe care să-l încredințeze creditorului în contul datoriei.
Inculpatul M.A.V. a întocmit evidența contabilă a SC F.I. SRL în temeiul unui contract de prestări servicii încheiat între SC F.I. SRL și SC R. SRL, contractul fiind antedatat 01 iulie 2008; în realitate, convenția s-a încheiat în cursul anului 2009, la data menționată pe contract inculpata ailându-se în stare de deținere, iar inculpatul nu era angajat al SC R. SRL. Totodată, acesta a fost împuternicit de inculpată să reprezinte SC F.I. SRL și să opereze în conturile bancare ale societății începând cu data de 04 aprilie 2009. Deși SC F.I. SRL nu derulase activități comerciale în perioada decembrie 2007 - martie 2009, inculpatul M. a întocmit balanțe de verificare, situații ale activelor și capitalurilor și bilanțuri contabile în care a înregistrat date nereale privind profitabilitatea societății pentru perioada respectivă. Documentele au fost apoi semnate și însușite de C.D., în calitate de administrator al SC F.I. SRL, bilanțurile fiind întocmite, conform dispozițiilor legale, în numele lui F.C. - expert contabil autorizat C.E.C.C.A.R., care colabora cu SC V. SRL. După semnarea lor de către expertul contabil autorizat, documentele au fost depuse la D.G.F.P. Dolj în martie și iunie 2009, cu scopul de a demonstra bonitatea persoanei juridice care urma să fie folosită în activitatea infracțională viitoare.
Toate actele contabile ale societății au fost predate apoi de M.V.A. inculpatei C.D. în luna ianuarie 2010, în baza unui proces-verbal nedetaliat (potrivit declarației învinuitului, acestea se aflau ambalate în șase sacoșe din material plastic). Inculpata a predat apoi aceste acte în anul 2010 numitului T.I., care urma să preia părțile sociale ale SC F.I. SRL. Pentru că tranzacția nu s-a finalizat, martorul i-a restituit inculpatei documentele, acestea fiind predate în final de concubinul acesteia, B.C., organelor de poliție la 25 octombrie 2011.
S-a reținut că, la data de 01 februarie 2011, SC U.L.C. IFN SA a formulat plângere penală împotriva inculpatei C.D., pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, prev. de art. 215 alin. (3) C. pen., fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen. și uz de fals, prev. de art. 291 C. pen.
în fapt, petiționara a învederat că la 15 octombrie 2009 a încheiat un contract de leasing financiar cu SC F.I. SRL, având ca obiect dreptul de folosință al unui autoturism, în valoare totală de 22.573,60 euro. Din această sumă, inculpata, în calitate de administrator al SC F.I. SRL, a achitat doar avansul și prima rată de leasing, iar după preluarea autoturismului, nu a mai putut fi contactată. Astfel, la 01 aprilie 2010, contractul a fost reziliat unilateral, iar SC F.I. SRL a fost notificată să restituie autoturismul către proprietar, însă nu s-a conformat, existând indicii că bunul a fost înstrăinat către o terță persoană.
Pentru a îndeplini condițiile de eligibilitate ale finanțatorului, C.D. a atașat cererii de finanțare bilanțurile contabile și balanțele de verificare ale SC F.I. SRL pe anii 2007-2009, care cuprindeau date nereale privind activele, datoriile și capitalurile proprii ale societății, precum și veniturile realizate de aceasta, cu scopul de a induce în eroare finanțatorul cu privire la solvabilitatea societății.
De asemenea, în cererea de finanțare, inculpata a menționat că societatea are 25 angajați și are planuri importante de dezvoltare în viitor.
în realitate, societatea nu desfășurase activități economice semnificative în perioada decembrie 2007 - octombrie 2009, astfel cum rezultă din extrasele de cont atașate la dosar.
Inculpata a intrat în posesia autoturismului conform procesului verbal de predare-primire încheiat la 22 octombrie 2009, iar la 23 octombrie 2009, i-a împuternicit pe numiții G.P. și G.M., cărora le-a atribuit fără drept calitatea de "colaboratori" ai SC F.I. SRL, să folosească bunul atât în România, cât și în Comunitatea Europeană. în temeiul acestei împuterniciri, finanțatorul a mandatat, la rândul său, pe G.M. și G.P. să circule cu autovehicul înafara granițelor României.
Ulterior, inculpata nu a achitat nicio rată aferentă contractului, astfel că, la 01 aprilie 2010, finanțatorul a reziliat unilateral contractul și a solicitat restituirea autoturismului. Din verificările efectuate de finanțator a rezultat că autoturismul se află pe teritoriul Italiei.
S-a constatat că prin ordonanța din 14 septembrie 2011, s-a dispus reținerea învinuitei C.D. pentru 24 ore, iar prin referatul din 15 septembrie 2011, s-a propus Tribunalului Dolj arestarea preventivă a inculpatei pe o perioadă de 30 zile din care se va deduce perioada reținerii.
De la această dată, arestarea preventivă a fost menținută periodic, iar prin sentința penală nr. 542 din data de 19 decembrie 2012 a fost condamnată inculpata la o pedeapsă de 10 ani închisoare.
S-a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (2) C. proc. pen., măsura preventivă luată se revocă și se dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului când se constată că arestarea preventivă este nelegală sau temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
în speță, s-a constatat că temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei C.D. subzistă în continuare și nu s-au modificat.
Astfel, s-a reținut că din probele administrate la urmărirea penală și la instanța de fond rezultă în continuare presupunerea rezonabilă că inculpata a săvârșit faptele pentru care este cercetată, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea acesteia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, date fiind gradul de pericol social al infracțiunilor săvârșite, săvârșirea mai multor acte materiale la intervale scurte de timp, dar în baza aceleiași rezoluții infracționale, cuantumul prejudiciului, evoluția ascendentă a fenomenului infracțional în general și în mod deosebit al infracțiunilor de genul celor reținute în sarcina inculpatei, faptul că anterior a mai fost condamnată definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni de același gen, respectiv infracțiunea de înșelăciune, scopul coercitiv și de reeducare prevăzut de art. 52 C. pen. nefiind atins, având în vedere că inculpata persistă în aceeași conduită infracțională.
Instanța nu a reținut apărarea inculpatei în sensul că numai ea este cea care poate depune acte în dovedirea nevinovăției sale, deoarece instanța are posibilitatea de a solicita înscrisurile necesare justei soluționări a cauzei, aceste apărări fiind invocate la fiecare termen de judecată.
Cu privire la cererea de revocare sau de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulată de inculpata C.D., s-a reținut că, potrivit art. 139 alin. (2) teza. C. proc. pen., când măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau nu mai există vreun temei care să justifice menținea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere, dispunându-se în cazul reținerii și arestării preventive, punerea în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu este arestat în altă cauză.
Raportat la dispozițiile legale menționate, s-a avut în vedere că primul caz când instanța poate dispune revocarea măsurii preventive vizează nerespectarea prevederilor legale aplicabile în materie cu ocazia luării unei măsuri preventive.
Analizând însă actele și lucrările dosarului, instanța a constatat că măsura arestării preventive dispusă față de inculpata C.D. a fost luată cu respectarea prevederilor legale și a drepturilor procesuale conferite de lege inculpatei. De altfel, s-a reținut că încheierea instanței de fond prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatei, a fost verificată sub aspectul legalității și temeiniciei de către Curtea de Apel Craiova, cu ocazia soluționării recursului declarat de inculpată, constatându-se că aceasta este legală și temeinică și, pe cale de consecință, s-a respins, ca nefundat, recursul acesteia.
S-a constatat totodată că inculpata, prin cererea de revocare a măsurii arestării preventive, nici nu a invocat faptul că măsura preventivă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, susținând însă că nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri și că nu poate influența buna desfășurare a procesului penal.
în ceea ce privește această situație, în care se poate dispune revocarea măsurii arestării preventive, instanța a apreciat că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au încetat, fiind în continuare îndeplinite condițiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., precum și cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., cu ambele sale condiții, respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetată inculpata este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a inculpatei prezintă pericol concret pentru ordinea publică, dată fiind natura, gravitatea faptelor, valorile sociale periclitate prin desfășurarea unor asemenea activități, raporturi ce necesită o protecție specială, amploarea acestui fenomen infracțional, astfel de infracțiuni fiind de natură să inducă o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, un sentiment de insecuritate în rândul cetățenilor, impunându-se intervenția promptă a autorităților judiciare pentru restabilirea echilibrului social încălcat.
S-a mai reținut că de la momentul arestării preventive a inculpatei și până la momentul soluționării prezentei cereri, în dosarul cauzei nu au fost administrate probe din care să rezulte că situația inculpatei, astfel cum a fost analizată de instanța care a dispus arestarea sa, s-a schimbat, neexistând date care să conducă la modificarea sau înlăturarea temeiurilor inițiale avute în vedere la luarea acestei măsuri.
în ceea ce privește existența pericolului pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatei, instanța a apreciat că faptele de a căror comitere este acuzată inculpata, prin modul lor de săvârșire, prin urmările produse, justifică pe deplin aprecierea că lăsarea inculpatei în libertate ar reprezenta pericol pentru ordinea publică, în sensul în care ar slăbi încrederea cetățenilor în aptitudinea justiției de a sancționa faptele contrare ordinii de drept, dacă persoane suspectate de comiterea unor fapte grave ar fi cercetate în libertate.
Pornind de la reglementările care garantează libertatea persoanei, instanța a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatei în acest moment procesual afectează ordinea publică într-o măsură suficientă pentru a justifica privarea de libertate a acesteia.
A fost avut în vedere că în cauză nu există nici un fundament pentru a se dispune înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea, cât timp temeiurile pentru care s-a dispus arestarea preventivă nu s-au modificat, iar față de gravitatea deosebită a acuzațiilor, circumstanțele personale ale inculpatei, care este recidivistă și având în vedere scopul măsurilor preventive prevăzut de art. 136 alin. (8) C. proc. pen., instanța a apreciat că nu este oportună și justificată în acest moment revocarea măsurii arestării preventive sau luarea unei alte măsuri preventive neprivative de libertate față de inculpata C.D., motiv pentru care, constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea dispozițiilor legale și se mențin temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri față de inculpată, instanța a respins cererile de revocare și, respectiv, de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea formulate de inculpata C.D.
Ținând cont de gravitatea faptelor, s-a apreciat ca fiind justificată o detenție provizorie a inculpatei C.D., motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 3002C. proc. pen. raportat la art. 160b C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv a acesteia.
împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpata C.D., solicitând revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de libertate.
Concluziile formulate de reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentei inculpate și ultimul cuvânt al acesteia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
înalta Curte, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, ținând seama și de precizarea făcută oral în fața instanței de judecată de către apărătorul recurentei inculpate, în sensul că recursul promovat vizează doar dispoziția din încheierea atacată referitoare la menținerea stării de arest, va examina calea de atac promovată numai sub acest ultim aspect, hotărârea atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de revocare a măsurii arestării preventive formulată de inculpată, fiind avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă că încheierea prin care instanța de apel - în speță Curtea de Apel Craiova - a respins cererea de revocare a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Astfel, examinând recursul declarat în cauză în limitele anterior expuse, înalta Curte constată că acesta nu este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 160b alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia arestării preventive.
Conform alin. (3) din același text de lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, menținerea măsurii arestării preventive.
în cauză, Curtea de Apel Craiova - secția penală și pentru cauze cu minori a procedat la efectuarea verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de libertate a inculpatei.
înalta Curte, în raport de împrejurările concrete de comitere a faptelor, apreciază că lăsarea în libertate a inculpatei prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum corect a reținut și curtea de apel.
De altfel, în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice o detenție preventivă.
în speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.
înalta Curte reține și faptul că instanțele anterioare au avut în vedere circumstanțele personale ale inculpatei atât la luarea măsurii arestării preventive, cât și la momentul verificării legalității și temeiniciei acestei măsuri.
Astfel fiind, la acest moment procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate a inculpatei, ci apreciază că întregul material probator administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.
Se reține, de asemenea, că menținerea arestării preventive a inculpatei nu contravine dreptului la libertate ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale faptelor, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, se constată că, în cauză, s-a dispus prin sentința penală nr. 542 din 19 decembrie 2012 condamnarea inculpatei C.D. la pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare și 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen., hotărârea de condamnare, apelată de inculpată, constituind un temei suficient pentru a constata că menținerea detenției provizorii este licită, respectându-se legislația internă și prevederile C.E.D.O.
în același sens, înalta Curte reține că hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alterează prezumția de nevinovăție și nici dreptul inculpatei de a fi judecată într-un termen rezonabil, limitarea libertății acesteia încadrându-se în dispozițiile și limitele legii.
Aceste considerente justifică dispoziția de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta inculpată a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 200 lei, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Justiției, conform dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 593/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 592/2013. Penal → |
|---|
