ICCJ. Decizia nr. 711/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 711/2013
Dosar nr. 5155/63/2010
Şedinţa publică din 27 februarie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 460 din 18 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 5155/63/2010, s-a respins cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., iar în baza art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. cu aplic. art. 73 lit. b) C. pen. şi art. 74 lit. a) C. pen. rap. la art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., a fost condamnat inculpatul Ş.S.C., la pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare şi 1 an interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., ca pedeapsă complementară; s-au aplicat prevederile art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) pe perioada prevăzută de art. 71 C. pen., în baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) rap. la art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 01 aprilie 2010 la 17 decembrie 2010 inclusiv şi s-a menţinut măsura preventivă a obligării inculpatului de a nu părăsi localitatea, dispusă de Tribunalul Dolj prin încheierea din 06 decembrie 2010 şi rămasă definitivă prin Dosarul penal nr. 1513 din 17 decembrie 2010 a Curţii de Apel Craiova.
În baza art. 346 C. proc. pen. s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă A.P., cu adresa de pe cartea de identitate, Bulgaria, jud. Ruse, loc. Bazovetz, str. Gheorghi Dimitriv, domiciliată în oraşul Ruse, Bulgaria, str. Sheinovo şi a fost obligat inculpatul Ş.S.C. la plata sumei de 3.800 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi a sumei de 15.000 euro, daune morale, către această parte civilă, sume ce s-a dispus a fi actualizate la cursul valutar la data punerii în executare a hotărârii.
A fost obligat acelaşi inculpat şi la plata sumei de 1.325,14 lei cheltuieli de spitalizare către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova, sumă ce s-a dispus a fi actualizată la data plăţii efective a debitului.
În baza art. 191 C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat privind onorariul interpret limba bulgară, au rămas în sarcina statului; în baza art. 189 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul Ş.S.C. la plata sumei de 13.000 lei reprezentând onorariu apărător ales, către partea civilă A.P.; s-a respins cererea de obligare a societăţii de asigurare SC C. SA, în calitate de asigurător, la despăgubiri civile; a fost obligat inculpatul şi la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare statului, din care suma de 281 lei a fost avansată de stat la urmărirea penală.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că prin rechizitoriul nr. 210/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest preventiv, a inculpatului Ş.S.C., pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, faptă prev. de art. 20, art. 174, art. 175 lit. i) C. pen., constând în aceea că, în după-amiaza de 13 martie 2010, în jurul orelor 16:55, în timp ce se afla la volanul autoturismului marca V, a intenţionat să intre în Staţia Peco O., situată pe str. Calea Bucureşti din Craiova, pentru a-şi vizita un prieten, respectiv pe martorul B.F.C. În acelaşi moment, pe str. Calea Bucureşti, respectiv pe trotuarul situat în Staţia Peco O. se deplasau partea vătămată A.P.D., cetăţean bulgar, împreună cu martora Y.V.
Deplasarea se făcea dinspre magazinul K. spre căminele studenţeşti din apropierea întreprinderii E., unde cele două tinere locuiau. Cele două tinere au coborât de pe trotuar şi îşi continuau drumul pe linia de intrare în Staţia Peco, făcând aproximativ 5-6 paşi (3-4 metri).
Inculpatul Ş.S.C. a oprit autoturismul pe care îl conducea, pentru a le permite celor două tinere să-şi continue deplasarea. În momentul în care cele două tinere se aflau în faţa autoturismului, inculpatul a călcat pedala de acceleraţie a maşinii, simulând că o loveşte, atât pe partea vătămată, cât şi pe colega sa. Această activitate consta în accelerarea uşoară a autoturismului şi oprirea acestuia în momentul în care distanţa până la cele două tinere era foarte mică, de câţiva centimetri. Martora Y.V. a reuşit să treacă în partea stânga a autoturismului, în timp ce victima A.P. s-a oprit din nou în faţa maşinii datorită unei noi simulări a conducătorului auto că o loveşte.
Acţiunea inculpatului Ş.S.C. a determinat reacţia victimei care a aruncat cu o sticlă din plastic pe care o avea în mână şi care era plină cu ulei alimentar în parbrizul autoturismului, fără însă ca parbrizul sau sticla să se spargă.
În acel moment, inculpatul a pornit din nou maşina, virând uşor stânga către victimă, pe care a lovit-o cu partea din faţă a autoturismului, respectiv cu farul stânga faţă. Victima a fost proiectată în urma şocului pe caldarâm, a fost prinsă de roata stânga faţă a maşinii şi introdusă cu aproape tot corpul sub autoturism. Inculpatul Ş.S.C. a coborât de la volanul autoturismului şi după ce a observat victima sub maşină, s-a urcat din nou la volan şi a executat mai multe mişcări dus-întors cu aceasta cu victima aflată sub autoturism.
Activitatea materială a inculpatului a fost oprită de intervenţia martorilor S.M. şi B.F.C., care s-au aşezat în faţa autoturismului condus de inculpat şi au solicitat acestuia să-l oprească.
Pentru descarcerarea victimei, maşina a fost ridicată de cei prezenţi la faţa locului numai cu ajutorul mâinilor, iar ulterior, victima a fost aşezată în autoturismul implicat în eveniment până la sosirea organelor de poliţie şi a ambulanţei. În urma impactului, victima A.P. a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 75-80 zile îngrijiri medicale de la data producerii lor şi care nu au pus în primejdie viaţa acesteia.
Din raportul de constatare medico-legală din 18 martie 2010 rezultă că numita A.P. în vârstă de 21 ani a suferit fractură fără deplasare 1/3 medie diafiză tibială stângă; fractură 1/3 distală claviculă dreaptă cu deplasare; fractură fără deplasare omoplat stâng; disjuncţie sacroiliacă stângă; fractură cu deplasare ram iliopubian bilateral şi ischiopubian bilteral; disjuncţie pubiană; pe obrazul stâng echimoză violacee; zigomatic stâng echimoză violacee; la nivelul antebraţului stâng 1/3 inferioară, dorsal, zonă escoriată; pe coapsa stângă 1/3 supero-externă zonă escoriată; imobilizare femuro-podală stângă. În timpul examinării medico-legale s-a practicat imobilizare prin aparat uscat toraco-brahial.
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa de fond a constatat că la data de 13 martie 2010, în jurul orelor 16:55, cu aproximaţie, în timp ce intra în Staţia Peco O., situată pe str. Calea Bucureşti din mun. Craiova, inculpatul a observat două tinere care se angajaseră în traversarea scuarului de trecere din staţia Peco. Când cele două tinere au ajuns în faţa autoturismului, la circa 1 metru distanţă, inculpatul a oprit maşina, una dintre tinere a traversat, iar cealaltă, aflându-se în partea stângă-faţă a autoturismului, a aruncat cu o sticlă de plastic plină cu ulei în parbrizul maşinii. Impactul creat de sticlă şi parbriz a determinat, conform declaraţiei inculpatului, efectuarea unui act involuntar, respectiv acesta a scăpat piciorul de pe ambreiaj, iar autoturismul aflat în treapta I-a de viteză şi-a continuat deplasarea în faţă, volanul fiind orientat spre stânga.
Martorii N.I. şi B.F.C. (filele 42-43 dosar tribunal şi filele 54, 59 dosar urmărire penală) au perceput evenimentul încă de la început, detaliindu-l, excepţie făcând martorul B.F.C. care a relatat anumite împrejurări ale stării de fapt încă de la intrarea inculpatului cu autoturismul în staţia Peco, împrejurări pe care însă nu le-a perceput, dar observarea evenimentului, chiar fragmentar, a fost în cea mai mare parte determinată de perceperea auditivă a unor sunete (spre exemplu, turaţia mare a motorului) care aveau menirea de a atrage atenţia şi a vizualiza practic ce se întâmplă la locul incidentului.
S-a reţinut de către prima instanţă că inculpatul a observat pe partea vătămată, împrejurare care, de altfel, nu a fost negată de acesta, mai mult, inculpatul a observat traversarea părţii vătămate până în momentul în care ea s-a deplasat în dreptul farului stânga faţă al autoturismului. Accelerarea autoturismului şi virajul către stânga nu puteau fi decât rezultatul unor acţiuni directe, voluntare, ale inculpatului, direcţia stânga fiind şi direcţia de deplasare a părţii vătămate. De altfel, dinamica producerii evenimentului rutier şi care confirmă acest aspect a fost detaliată în raportul de expertiză criminalistică nr. 151 din 11 mai 2011 a I.N.E.C. Bucureşti, având la bază imaginile video surprinse de camerele de supraveghere ale staţiei Peco O. Craiova 2, dar şi probele materiale identificate la faţa locului şi caracteristicile sectorului de drum pe care a avut loc evenimentul rutier. Conform concluziilor raportului de expertiză „accidentul putea fi prevenit în condiţiile în care în momentele în care victima s-a deplasat prin faţa autoturismului V. care era oprit şi la volanul căruia se afla numitul Ş.S.C., autovehiculul respectiv nu ar fi pornit de pe loc deplasându-se pe o traiectorie de virare spre stânga” (fila 177, volumul II).
Instanţa de fond nu a reţinut împrejurarea redată în partea expozitivă a rechizitoriului, respectiv, că inculpatul Ş.S.C. a coborât de la volanul autoturismului şi, după ce a observat victima sub maşină, s-a urcat din nou la volan şi a executat mai multe mişcări dus-întors cu maşina, cu victima încă sub autoturism, întrucât aceste aspecte n-au fost confirmate de raportul de expertiză tehnică, şi nu au fost surprinse nici de camerele video. De altfel, şi poziţia martorilor este oarecum subiectivă în redarea acestei împrejurări a stării de fapt, în declaraţiile date exprimarea fiind de maniera „cred că…” (fila 51 dosar urmărire penală).
Observarea părţii vătămate care era angajată în traversare, manevrele de pornire a autoturismului şi virare către stânga sunt acţiuni pe care inculpatul le-a voit şi care exclud pe plan subiectiv reţinerea culpei ca formă de vinovăţie. În acest context, prima instanţă a arătat că problema care se pune este cauza actelor voluntare ale inculpatului. În atare situaţie, acţiunile inculpatului fiind manifestate într-un cadru în care lipseşte conflictul între părţi, care nici nu se cunoşteau, vinovăţia penală trebuie stabilită într-o primă etapă, prin valorificarea tuturor elementelor psihice care formează structura internă a corelaţiei între faptă şi autor. Prima instanţă a concluzionat că acţiunea părţii vătămate de a lovi cu sticla în parbrizul autoturismului inculpatului a dat naştere unei stări afective a acestuia, circumscrisă furiei, ceea ce a determinat implicarea atât volitivă, cât şi intelectivă a inculpatului în producerea rezultatului. Vârsta inculpatului la data săvârşirii faptei (19 ani) ce reprezintă limita maturităţii, poate constitui un factor important în dinamizarea activităţii, generată de un act provocator al părţii vătămate, concretizat în acţiunea acesteia de a arunca cu sticla de ulei în parbrizul autoturismului şi de a nu răspunde la şicanările anterioare ale inculpatului.
Acceptând că aspectele precizate mai sus nu valorifică pe deplin toate elementele psihice care formează structura internă a corelaţiei dintre faptă şi autor, prima instanţă a apreciat că forma de vinovăţie cu care a acţionat inculpatul poate fi raportată şi la alte criterii. Observarea părţii vătămate şi acţiunile inculpatului de pornire a autoturismului şi virare la stânga, în condiţiile în care partea vătămată se deplasa în aceeaşi direcţie atestă, în afara oricăror dubii, că acţiunea inculpatului de a lovi partea vătămată a fost voită. În atare condiţii, vinovăţia penală valorificată prin prisma elementelor redate anterior concluzionează reţinerea intenţiei. Acceptând că inculpatul nu a urmărit decesul părţii vătămate sau, în ipoteza în care acesta nu a fost acceptat ca un rezultat secundar, este de notorietate că impactul între o persoană şi un autoturism poate genera decesul persoanei. În atare condiţii, rezultatul secundar este conceput ca o consecinţă inevitabilă a acţiunii inculpatului, intenţia neputând fi decât directă. În acest sens, în literatura juridică de specialitate s-a concluzionat că, atunci când procesele psihice nu pot fi analizate în concret sub aspect volitiv şi intelectiv, acestea pot fi analizate apelându-se şi la alte criterii de reprezentare, precum: instrumentul cu care s-a lovit, intensitatea loviturilor, locul unde s-au aplicat loviturile.
Faţă de cele mai sus expuse, instanţa de fond a exclus ca formă de vinovăţie culpa şi prin reţinerea faptului că inculpatul a voit acţiunea - motivat de acea stare de tulburare pricinuită de gestul părţii vătămate de a arunca cu sticla de ulei în parbrizul autoturismului său,- a avut reprezentarea mai multor rezultate posibile pe care, în egală măsură le-a voit, acceptat. Şi acest ultim aspect evidenţiază ca formă de vinovăţie intenţia directă, acţiunea inculpatului fiind precedată de tulburarea psihică menită să atragă pe plan juridic incidenţa în cauză a prevederilor art. 73 lit. b) C. pen. De altfel, poziţia inculpatului manifestată imediat după eveniment şi materializată în ajutarea la scoaterea victimei de sub maşină şi punerea acesteia pe bancheta din spate a autoturismului concluzionează, pe de o parte o încetare a stării de tulburare, iar pe de altă parte, reprezentarea clară pe care a avut-o asupra faptei sale.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că fapta inculpatului, săvârşită cu intenţie directă şi constând în lovirea părţii vătămate A.P. prin punerea în mişcare şi virarea stânga a autoturismului pe care îl conducea, producându-i leziuni de violenţă care au necesitat pentru vindecare 75-80 zile îngrijiri medicale de la data producerii lor şi care nu au pus în primejdie viaţa părţii vătămate, realizează elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 20 C. pen. rap la art. 174, 175 lit. i) C. pen., fapta fiind săvârşită într-un loc public, cu reţinerea circumstanţei atenuante legale prev. de art. 73 lit. b) C. pen. Prin urmare, cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 20 C. pen. rap. la art. 174, 175 lit. i) C. pen. în infracţiunea prev. de art. 184 alin. (2), (4) C. pen., fiind apreciată de instanţa de fond ca neîntemeiată, a fost respinsă.
Raportat la circumstanţele personale ale inculpatului care nu are antecedente penale, la atitudinea acestuia faţă de fapta săvârşită, materializată în însăşi reprezentarea gravităţii ei, aspect ce reiese din atitudinea inculpatului de a ridica partea vătămată de jos şi de a o pune pe bancheta din spate a autoturismului, aspect surprins, de altfel, şi de martorii prezenţi la eveniment, având în vedere şi raportul de evaluare psiho-socială a inculpatului, instanţa de fond a reţinut în favoarea acestuia prevederile art. 74 lit. a) C. pen. şi a dat eficienţă acestor circumstanţe în condiţiile prevăzute de art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen., iar la individualizarea judiciară a pedepsei a avut în vedere circumstanţele reale, dar şi personale ale inculpatului aplicându-i o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de lege. Instanţa de fond l-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, instanţa de fond a reţinut o culpă preponderentă a inculpatului, dar şi o culpă a părţii vătămate, despăgubirile materiale fiind admise în limita probării prejudiciului cert şi având în vedere şi această culpă. Apreciind ca fiind notorii unele cheltuieli efectuate de către partea civilă (exemplu: medicamente, cheltuieli transport) şi că a dovedit o altă parte dintre cheltuieli (plata serviciilor infirmierei datorită stării de sănătate precară a părţii civile, recuperarea fizică anevoioasă) şi ţinând cont şi de culpa părţii civile, s-au admis în parte despăgubirile materiale solicitate de aceasta, fiindu-i acordată o sumă mai mică decât suma de 20.835 euro solicitată. Acordarea despăgubirilor materiale s-a apreciat a fi justificată şi de istoricul redat în certificatul de examinare medico-legală eliberat de Spitalul Multidisciplinar pentru Tratament Intensiv Ruse SA, Secţia de Medicină Legală, care atestă tratamente ulterioare şi analize efectuate de către partea civilă.
Sub aspectul prejudiciul nepatrimonial, cuantumul acestuia a fost stabilit, de asemenea, având în vedere proporţia culpelor, dar şi impactul psihologic pe care l-a avut evenimentul rutier asupra părţii civile coroborat cu consecinţele pe care acesta i le-a adus atât din punct de vedere fizic, cât şi sub aspectul posibilelor schimbări admise chiar de specialişti ca rezonabile în funcţionarea normală a diverselor organe, mergându-se până la posibilitatea apariţiei unor incapacităţi funcţionale a acestora. În acest sens, edificatoare s-au apreciat a fi adeverinţa medicală, concluziile actului medical eliberat de către I.M.L. Craiova şi de Spitalul Multidisciplinar pentru Tratament Intensiv Ruse SA, Secţia de Medicină Legală. Toate aspectele precizate, alături de suportarea de către partea civilă a mediului spitalicesc, precum şi imobilizarea fizică a acesteia pe o perioadă îndelungată de timp, partea civilă deplasându-se în cârje, s-a apreciat că justifică acordarea unor despăgubiri morale într-un cuantum ridicat. Totodată, s-a avut în vedere şi afectarea activităţii profesionale, partea civilă manifestând un interes deosebit pentru realizarea sa profesională. Probele testimoniale, dar şi cu înscrisuri, admise în dovedirea atât a prejudiciului material, cât şi a celui moral, au atestat clar prejudicierea morală, cât şi materială a părţii civile. Prejudiciul material şi moral au fost acordate în moneda euro, urmând a fi actualizate la cursul valutar la data punerii în executare a hotărârii. Instanţa de fond, deşi a stabilit o culpă şi în sarcina părţii civile, reţinând că aceasta este minoră, l-a obligat pe inculpat la plata integrală a cheltuielilor de spitalizare cu motivarea că actul provocator al părţii civile nu poate constitui cauza preponderentă care a creat un anume rezultat.
În consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 346 C. proc. pen., instanţa de fond a admis acţiunea civilă formulată de partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Craiova şi a obligat inculpatul la plata integrală a sumei de 1.325,14 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare către această parte civilă.
Având în vedere forma de vinovăţie reţinută în cauză - intenţia directă, ceea ce exclude ipoteza ca fapta să poată fi calificată drept un eveniment întâmplător, intempestiv, menit să ducă la reţinerea vinovăţiei sub forma culpei, instanţa de fond a respins cererea de obligare a societăţii de asigurare SC C. SA, în calitate de asigurător, la despăgubiri civile, considerând corectă motivarea făcută de către această societate în sensul că asigurătorul nu poate fi obligat la despăgubiri atunci când prejudiciile sunt provocate în mod intenţionat de asiguraţi, în cazul din speţă nefiind vorba de un accident de circulaţie. Ca atare, prima instanţă a constatat că există obligaţia asiguratorului R.C.A. doar pentru prejudiciile provocate de asiguraţi în urma accidentelor de circulaţie, evenimente care nu vizează sub aspectul vinovăţiei reţinerea intenţiei directe.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apeluri atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, cât şi inculpatul Ş.S.C.
În motivarea apelului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinice. S-a susţinut că prin reţinerea circumstanţei atenuante a provocării în favoarea inculpatului, fără a pune în discuţia părţilor schimbarea încadrării juridice a faptei, potrivit art. 334 C. proc. pen., prima instanţă nu a soluţionat fondul cauzei, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii, în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., deoarece vătămarea nu poate fi înlăturată. Schimbarea încadrării juridice a faptei, coincizând cu momentul soluţionării fondului cauzei, părţile au fost în imposibilitatea de a-şi formula apărarea în raport de noua încadrare juridică. S-a apreciat că în cauză nu erau îndeplinite condiţiile legale pentru reţinerea provocării, deoarece inculpatul este cel care a iniţiat conflictul şi nu partea vătămată, cum greşit a reţinut instanţa de fond. Riposta părţii vătămate a fost determinată de acţiunea de şicanare venită din partea inculpatului, care simula că o loveşte cu autoturismul şi, pentru a-l opri, aceasta a acţionat din reflex, aruncând cu o sticlă plină cu ulei în parbriz.
S-a mai susţinut că, deşi a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă a provocării, instanţa de fond nu a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de spitalizare corespunzător gradului său de culpă. De asemenea, despăgubirile datorate părţii vătămate trebuiau acordate proporţional cu gradul de vinovăţie în cauzarea urmărilor produse.
Referitor la pedeapsa aplicată, s-a susţinut că nu reflectă în concret prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), instanţa de fond acordând o eficienţă mare circumstanţei atenuante a provocării, cu consecinţa reducerii pedepsei mult sub minimul prevăzut de lege, deşi infracţiunea comisă are un grad ridicat de pericol social, având în vedere importanţa relaţiilor sociale ocrotite, urmările produse şi atitudinea nesinceră a inculpatului.
Cu ocazia dezbaterilor, reprezentantul parchetului a arătat că este corectă reţinerea circumstanţelor atenuante judiciare, însă pedeapsa ar fi trebui majorată ca urmare a înlăturării stării de provocare. S-a mai arătat că se impune interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. c) C. pen., dreptul de a conduce un autoturism.
Inculpatul Ş.S.C., prin apărător, a criticat sentinţa din perspectiva omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra cererilor sale, de natură a-i garanta drepturile şi nici asupra tuturor probelor ce erau de natură să influenţeze soluţia, astfel că în mod greşit tribunalul a dat faptei o altă încadrare juridică decât cea reală, care era infracţiunea de vătămare din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen.
S-a arătat de către apărare că în mod greşit prima instanţă a reţinut comiterea infracţiunii cu intenţie directă, în condiţiile în care în actul de sesizare s-a reţinut intenţia indirectă, în realitate, inculpatul acţionând din culpă. Instanţa de fond a ignorat în mod nejustificat concluziile raportului de expertiză întocmit de către expertul R.R., imaginile ambientale preluate de pe camera video a staţiei Peco şi depoziţiile martorilor. În mod nefondat prima instanţă a respins obiecţiunile formulate de inculpat la raportul de expertiză întocmit de expertul C.L., din cadrul I.N.E.C., deşi această lucrare nu conţine nici o motivaţie cu privire la pornirea autoturismului şi, de altfel, nici unul dintre specialişti nu a explicat cauza pornirii acestuia, caz în care ar fi fost necesară efectuarea unei noi expertize tehnice, în care să se realizeze o suprapunere a imaginilor captate de camera video din incinta staţiei de alimentare cu carburant cu simularea pe computer a accidentului de circulaţie. Expertiza întocmită de către expertul C.L. nu a ţinut cont de faptul că autoturismul era ţinut în rampă prin apăsarea concomitentă a pedalelor de ambreiaj şi acceleraţie, astfel că în momentul în care partea vătămată a aruncat, din motive neelucidate, o sticlă plină cu ulei în parbrizul autoturismului, inculpatul, dintr-un gest reflex, a ridicat piciorul de pe pedala de ambreiaj, autoturismul lovind-o. În mod greşit s-a reţinut în actul de sesizare a instanţei că inculpatul a simulat că loveşte cele două tinere, în realitate el încercând să menţină autoturismul în rampă, crescând sau scăzând turaţia motorului. O dovadă a faptului că mişcările autoturismului erau nesemnificative este împrejurarea că martora Y. a continuat liniştită traversarea.
Cu prilejul dezbaterilor în apel, inculpatul a solicitat, într-o teză subsidiară, schimbarea încadrării juridice a faptei în infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (1) C. pen.
Inculpatul a depus la dosar un raport de expertiză extrajudiciară întocmit de către expertul Barbu Gheorghe, potrivit căruia, cauza pornirii în faţă a autoturismului a fost eliberarea bruscă a ambreiajului de către inculpat care, accelerând motorul la o turaţie de 2500-3000 rotaţii pe minut a fost surprins de zgomotul produs de sticla din plastic aruncată în parbriz, făcând astfel un gest involuntar, ceea ce a determinat deplasarea autoturismului pe o distanţă de 1,5-2 metri, cu consecinţa doborârii victimei la pământ şi trecerii cu roata peste aceasta.
Prin decizia penală nr. 182 din 25 mai 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi rejudecând, a înlăturat dispoziţiile art. 73 lit. b) C. pen., ale art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. şi ale art. 76 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) C. pen. şi rejudecând:
În baza art. 20 C. pen., raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen., a condamnat pe inculpatul Ş.S.C. la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.
În baza art. 71 C. pen., a interzis inculpatului pe durata executării pedepsei exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate.
Prin aceeaşi decizie, apelul declarat de inculpatul Ş.S.C. împotriva aceleiaşi sentinţe penale a fost respins ca nefondat.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a arătat că în mod greşit tribunalul a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă legală a scuzei provocării prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen. în condiţiile în care, gestul părţii vătămate de a arunca cu sticla plină cu ulei în parbrizul autoturismului condus de inculpat a fost determinat de atitudinea culpabilă a acestuia, constând în faptul că simula că o loveşte.
Critica parchetului şi a inculpatului în sensul că prin reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante legale prev.de art. 73 lit. b) C. pen., instanţa de fond a realizat o schimbare de încadrare juridică pe care nu a pus-o în discuţia părţilor astfel că a produs acestora o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinţei a fost apreciată de instanţa de prim control judiciar ca fiind neîntemeiată cu motivarea că şi în condiţiile reţinerii prevederilor art. 73 lit. b) C. pen., tribunalul a păstrat încadrarea juridică a faptei, iar inculpatul a invocat în permanenţă în apărarea sa exact acţiunea agresivă a părţii vătămate de a arunca o sticlă în parbriz.
Neîntemeiată a fost apreciată şi cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice din tentativă la infracţiunea de omor calificat în infracţiunea de vătămare corporală din culpă sau în infracţiunea de vătămare corporală gravă cu motivarea de esenţă că, în raport de împrejurările în care s-a comis fapta, rezultă că inculpatul a acţionat cu intenţia indirectă de a suprima viaţa părţii vătămate.
În fine, instanţa de prim control judiciar a reţinut, raportat la gravitatea faptei determinată de consecinţele grave produse asupra părţii vătămate, că în mod nejustificat instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul Ş.S.C. care, prin apărătorul ales, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) pct. 3, 14, 17 C. proc. pen., a criticat-o pentru următoarele motive de nelegalitate şi netemeinicie:
- deşi decizia recurată apare ca fiind pronunţată în şedinţa publică din data de 25 mai 2012, de completul format din cei doi judecători care au participat şi la dezbaterile pe fond, în realitate, deliberarea şi pronunţarea au fost făcute doar de doamna judecător A.I.S., celălalt judecător, domnul C.C., nefiind prezent la serviciu în ziua respectivă, astfel cum rezultă din procesul-verbal întocmit de preşedintele secţiei penale a Curţii de Apel Craiova. În aceste condiţii, fiind încălcate disp. art. 307 şi ale art. 308 C. proc. pen., hotărârea pronunţată este lovită de nulitatea absolută prev. de art. 197 alin. (2) C. proc. pen.;
- instanţa de apel a dat o încadrare juridică greşită faptei prin reţinerea în sarcina inculpatului a tentativei la infracţiunea de omor calificat prev.de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev.de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. sau, într-o teză subsidiară, cele ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prev. şi ped. de art. 182 alin. (1) C. pen.
În opinia apărării, culpa inculpatului constă în faptul că nu a prevăzut, fie datorită lipsei de experienţă în conducere, (inculpatul poseda permis de conducere de numai 9 luni), fie datorită unei cauze exterioare, că orice nesincronizare a comenzilor autoturismului care se afla în treapta I-a de viteză şi pe care îl menţinea în staţionare cu ajutorul acceleraţiei şi ambreiajului putea să declanşeze deplasarea autoturismului către înainte şi lovirea părţii vătămate şi a martorei Y.V., angajate în traversare prin faţa maşinii, la o distanţă foarte mică de aceasta, de aproximativ, 15 cm., rezultat pe care trebuia să-l prevadă. Apărarea a susţinut că lovirea părţii vătămate nu s-ar fi produs dacă maneta schimbătorului de viteze ar fi fost scoasă la poziţia „liber”.
Într-o teză subsidiară, apărarea a arătat că în ipoteza în care instanţa de recurs va reţine aceeaşi stare de fapt ca şi instanţa de apel, în sensul că inculpatul „furios datorită gestului părţii vătămate de a arunca în parbrizul autoturismului cu un pet plin cu ulei, a decis să-i dea o lecţie, aşa încât a accelerat din nou cu intenţia de a o lovi…”, se impune a se aprecia totuşi, că inculpatul nu a acţionat cu intenţia de a suprima viaţa părţii vătămate şi că rezultatul mai grav, respectiv lovirea acesteia cu consecinţa vătămării integrităţii corporale s-a produs din culpă, astfel că încadrarea juridică a faptei ar fi în dispoziţiile art. 182 alin. (1) C. pen.;
- instanţa de apel, prin înlăturarea circumstanţelor atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) şi c) şi alin. (2) C. pen., reţinute în favoarea inculpatului de către instanţa de fond a făcut o greşită individualizare a pedepsei, atât în ceea ce priveşte cuantumul, cât şi modalitatea de executare. S-a solicitat aplicarea art. 81 şi art. 861 C. pen. referitoare la suspendarea condiţionată, respectiv, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Examinând hotărârea atacată atât prin prisma criticilor invocate de inculpat, care se circumscriu cazurilor de casare prev. în art. 3859 alin. (1) pct. 3, 14 şi 17 C. proc. pen., cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul nu este fondat.
Cazul de casare prev.de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. este incident când „instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori sau încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau a existat un caz de incompatibilitate”.
Potrivit art. 307 alin. (1) C. proc. pen. „La deliberare iau parte numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea’’.
Alin. (2) al textului de lege susmenţionat prevede „Completul de judecată deliberează în secret”.
Articolul 308 alin. (1) C. proc. pen. dispune că „Hotărârea trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării”.
În susţinerea cazului de casare sus-menţionat, apărătorul recurentului inculpat a invocat procesul-verbal încheiat la data de 25 mai 2012 de preşedintele secţiei penale din cadrul Curţii de Apel Craiova în care se menţionează că, în baza procesului verbal nr. 5 din 16 februarie 2012 al Colegiului de Conducere al instanţei, se dispune înlocuirea domnului judecător C.C. cu doamna judecător S.P.M.L. pe complete de recurs şi apel pentru şedinţa din data de 25 mai 2012 (fila 10 dosar instanţă recurs).
Instanţa de apel investită cu judecarea apelului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj şi inculpatul Ş.S.C. împotriva sentinţei penale nr. 460 din 18 octombrie 2011 a Tribunalului Dolj a rămas în pronunţare la data de 18 mai 2012, completul de judecată fiind format din domnii judecători A.I.S. şi C.C.
Pronunţarea deciziei a fost amânată la data de 25 mai 2012, atât minuta întocmită cu ocazia deliberării, cât şi decizia fiind semnate de judecătorii sus-menţionaţi.
Din procesul-verbal întocmit de preşedintele secţiei penale nu rezultă că domnul judecător C.C. a lipsit din instanţă în ziua de 25 mai 2012 şi, în consecinţă, că nu a participat la deliberare în cauza de faţă, ci faptul că a fost înlocuit în şedinţa de judecată în care era planificat, cu un alt judecător.
Prin urmare, întrucât deliberarea şi luarea deciziei ce face obiectul recursului de faţă au fost făcute cu respectarea prevederilor art. 307 şi ale art. 308 C. proc. pen. mai susmenţionate, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de inculpat prin apărător, că motivul de casare prev.de art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. nu este incident în cauză. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât, deliberarea are loc în secret, iar potrivit art. 310 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată asistat de grefier şi nu de toţi membrii completului de judecată. Or, preşedintele completului de judecată în cauza de faţă a fost doamna judecător S.A.I. şi nu domnul judecător C.C.
În ce priveşte încadrarea juridică a faptei pentru care recurentul inculpat Ş.S.C. a fost trimis în judecată, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de apărătorul acestuia, că sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. şi ped. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen. şi, în consecinţă, că nu este incident cazul de casare prev.de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen.
Instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt, vinovăţia recurentului inculpat sub forma intenţiei indirecte şi încadrarea juridică a faptei.
Probele administrate în cauză atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, analizate pe larg în considerentele sentinţei, exclud atât culpa ca formă de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de vătămare corporală din culpă, cât şi praeterintenţia ca formă de vinovăţie specifică infracţiunii de vătămare corporală gravă.
Nu poate fi primită apărarea recurentului inculpat că deşi a prevăzut rezultatul faptei - lovirea părţii vătămate - nu l-a acceptat, considerând fără temei că acesta nu se va produce în condiţiile în care, potrivit propriilor susţineri, posedând permis de conducere de numai câteva luni, nu se putea baza pe aptitudini deosebite, pe experienţă îndelungată în conducerea unui autovehicul, elemente obiective şi subiective care să-l fi determinat să creadă că poate simula lovirea părţii vătămate prin accelerarea uşoară repetată a autoturismului aflat la o distanţă de câţiva centimetru de aceasta, fără să o lovească.
Neîntemeiată este şi susţinerea potrivit căreia a comis fapta în condiţiile culpei simple sau a neglijenţei ori greşelii.
În mod obiectiv, recurentul inculpat care nu a pretins că se afla într-o situaţie specială care să-l împiedice să prevadă rezultatul socialmente periculos, trebuia şi putea să prevadă acest rezultat în condiţiile în care, a observat că victima se angajase în traversare, prin faţa autoturismului, la o distanţă foarte mică de acesta, de numai câţiva centimetri şi cu toate acestea, a executat mai multe simulări de lovire a ei, virând uşor spre stânga, în direcţia în care se deplasa partea vătămată.
În acord cu concluzia la care a ajuns instanţa de apel, Înalta Curte constată neîntemeiată şi apărarea potrivit căreia recurentul inculpat a acţionat cu intenţia de a lovi uşor victima, iar rezultatul mai grav s-a produs din culpă, ceea ce caracterizează praeterintenţia, formă de vinovăţie cu care se comite infracţiunea de vătămare corporală gravă. Recurentul inculpat a lovit victima cu un autoturism - obiect apt a produce moartea - şi în momentul în care aceasta se afla în faţa maşinii, fiind angajată în traversarea scuarului, la o distanţă de numai câţiva centimetri în faţă.
Activitatea materială de simulare a accidentului desfăşurată de inculpat, în repetate rânduri, pe fondul căreia partea vătămată a şi reacţionat, aruncând cu o sticlă din material plastic plină cu ulei în parbrizul autoturismului condus de inculpat, demonstrează fără dubiu vinovăţia acestuia în săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat, sub forma intenţiei indirecte. Recurentul inculpat a avut posibilitatea să prevadă rezultatul activităţii materiale de simulare a lovirii părţii vătămate şi, deşi nu l-a urmărit, a acceptat eventualitatea producerii lui. Inculpatul a dat dovadă de o atitudine indiferentă, specifică intenţiei eventuale (indirecte) de acceptare a producerii rezultatului socialmente periculos – lovirea părţii vătămate care a suferit leziuni ce puteau conduce la decesul acesteia. De altfel, rezultatul acceptat ca o eventualitate de către inculpat s-a şi produs, victima fiind lovită de către autoturismul la volanul căruia se afla acesta, călcată cu roata stângă faţă a maşinii şi introdusă sub autovehicul.
În concluzie, fapta recurentului inculpat Ş.S.C. constând în aceea că în ziua de 13 martie 2010 în jurul orelor 16 : 55, în timp ce se afla la volanul autoturismului proprietate personală, observând că partea vătămată A.P. şi martora Y.V. se pregăteau să traverseze scuarul din staţia Peco în care intrase pentru a se întâlni cu un prieten, a redus viteza pentru a le acorda prioritate de trecere, după care, în timp ce partea vătămată se afla în faţa autoturismului, la o distanţă de câţiva centimetri, a călcat uşor pedala de acceleraţie, simulând de câteva ori că o loveşte, rezultat care s-a şi produs, partea vătămată fiind proiectată pe caldarâm, prinsă de roata stângă faţă a maşinii şi introdusă cu aproximativ tot corpul sub aceasta, suferind leziuni ce au necesitat pentru vindecare 75-80 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale tentativei la infracţiunea de omor calificat, faptă prev. şi ped. de art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen.
În ce priveşte critica vizând individualizarea judiciară a pedepsei, circumscrisă cazului de casare prev.de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nici aceasta nu este fondată.
Instanţa de apel în mod corect a înlăturat circumstanţa atenuantă legală a scuzei provocării prev.de art. 73 lit. b) C. pen. reţinută în favoarea inculpatului de către instanţa de fond deoarece, gestul părţii vătămate de a arunca cu o sticlă plină cu ulei în parbrizul autoturismului la volanul căruia se afla inculpatul a fost determinat de atitudinea culpabilă a acestuia care simula că o loveşte în timp ce se afla în traversarea scuarului din staţia Peco.
Circumstanţele personale ale recurentului inculpat - conduita bună avută anterior comiterii faptei, lipsa antecedentelor penale, faptul că are un loc de muncă în cadrul căruia se bucură de aprecieri pozitive din partea colegilor, provine dintr-o familie organizată - nu justifică prin ele însele menţinerea în favoarea sa a prevederilor art. 74 lit. a) şi c) C. pen. pe care instanţa de apel în mod judicios şi temeinic argumentat le-a înlăturat, procedând astfel la o justă individualizare a pedepsei atât sub aspectul cuantumului, care se situează la minimul prevăzut de lege (potrivit art. 20 raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., tentativă la infracţiunea de omor calificat se pedepseşte cu închisoarea, de la 7 ani şi 6 luni la 12 ani şi 6 luni), cât şi sub aspectul modalităţii de executare.
Gravitatea faptei săvârşită de recurent, determinată de modul şi împrejurările în care a fost comisă şi de urmarea produsă, justifică menţinerea atât a cuantumului pedepsei stabilit de instanţa de apel, cât şi a modalităţii de executare a acesteia, în condiţii de detenţie. Constatând că instanţa de apel a făcut o justă individualizare a pedepsei, de natură a răspunde scopului preventiv şi educativ cerut de art. 52 C. pen., aplicarea suspendării condiţionate a executării pedepsei sau a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, solicitată de inculpat, nu este posibilă faţă de dispoziţiile art. 81 lit. c) C. pen. care prevăd că suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi dispusă, pe lângă îndeplinirea altor condiţii şi a aceleia ca pedeapsa aplicată să fie închisoarea de cel mult 3 ani respectiv, ale art. 861 C. pen. care prevăd că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă dacă, pe lângă celelalte condiţii prevăzute de lege este îndeplinită şi aceea referitoare la cuantumul pedepsei aplicate, care nu trebuie să depăşească 4 ani.
În consecinţă, reţinând că decizia pronunţată de instanţa de apel este legală şi temeinică, recursul declarat de inculpatul Ş.S.C. se va respinge ca nefondat în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 300 lei din care suma de 100 lei reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul Ş.S.C. împotriva deciziei penale nr. 182 din 25 mai 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 905/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 498/2013. Penal → |
|---|
