ICCJ. Decizia nr. 815/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 815/2013
Dosar nr. 1927/104/2011/a19
Şedinţa publică din 6 martie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Încheierea din 26 februarie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, învestită cu judecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi de inculpaţii A.S., A.F. şi A.Fn. împotriva Sentinţei penale nr. 29 din 22 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, în Dosar nr. 1297/104/2011, a respins cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive a inculpatului A.S. cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, iar în baza art. 3002, raportat la art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a dispus menţinerea măsurii arestării preventive a acestuia.
Pentru a se hotărî astfel, s-a reţinut că, prin Încheierea nr. 6 din 20 februarie 2011 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală în Dosarul nr. 1246/104/2011, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului A.S. pe o perioadă de 29 de zile de la data de 23 februarie 2011 până la 20 martie 2011 inclusiv, constatându-se îndeplinite condiţiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. a), b), e), f) C. proc. pen., şi a fost emis Mandatul de arestare preventivă nr. 12 din 20 februarie 2011; măsura arestării preventive a fost prelungită succesiv, pe durata urmăririi penale.
Cu privire la temeiurile arestării preventive, s-a reţinut că, la momentul arestării, a existat cazul prev. de art. 148 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că inculpatul a fugit imediat după comiterea infracţiunilor şi s-a ascuns, în diverse locuri, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, aspecte ce au rezultat din procesele verbale de căutare a inculpatului din data de 19 februarie 2011, la domiciliul din Drăgăneşti Olt, din demersurile făcute faţă de vecinii imobilului de la domiciliu dar şi prin actele materiale de căutare a acestuia la imobilele pe care le deţine în Slatina şi apoi, din nou, în oraşul Drăgăneşti Olt, la imobilele pe care le deţin soţia şi copiii.
Cu privire la art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., s-a reţinut că, la acel moment, existau date certe că inculpatul a încercat să zădărnicească direct şi indirect aflarea adevărului, prin influenţarea martorilor cauzei, aşa cum rezultă din convorbirile telefonice efectuate de inculpat cu martorii cauzei, consemnate în notele de redare şi interceptare a acestora.
S-a constatat şi incidenţa cazului prev. de art. 148 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., în sensul că exista date că inculpatul exercită presiuni asupra părţii vătămate, care îi este nepot, şi că încearcă să facă o înţelegere frauduloasă cu aceasta.
Tribunalul a reţinut şi cazul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., în sensul că, pe de o parte, există probe ce dovedesc comiterea infracţiunilor de către inculpat, infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar pe de altă parte, este dovedit pericolul concret pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului.
La 14 aprilie 2011 a fost înaintat Tribunalului Olt, secţia penală Rechizitoriul nr. 307/P/2011 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, prin care s-a dispus trimiterea în judecată: - în stare de arest preventiv, a inculpatului A.S. pentru săvârşirea infracţiunilor de: tentativă la omor calificat,prev. de art. 20, raportat la art. 174 - 175 lit. c) şi i) C. pen.,ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen.,instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, prev. de art. 25, raportat la art. 260, cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen., şi portul cuţitului, fără drept, în locuri şi împrejurări în care s-ar putea primejdui viaţa ori integritatea corporală a persoanelor, prev. de art. 2 alin. (1) din Legea 61/1991,toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.;
- în stare de libertate, a inculpatului A.F. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la tentativă de omor calificat prev. de art. 26, raportat la art. 20 alin. (1), raportat la art. 174 alin. (1) şi 2, raportat la art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen., ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prev. de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., ambele cu aplic, art. 33 lit. a) C. pen.;
- în stare de libertate, a inculpatei A.F. (soţia lui A.S.) pentru săvârşirea infracţiunilor de instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, prev. de art. 25, raportat la art. 260, cu aplicarea art. 29 C. pen., şi încercare de a determina mărturia mincinoasă, prev. de art. 261 C. pen., ambele cu aplic art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, în sarcina inculpatului A.S.l s-a reţinut, în esenţă, că, în seara zilei de 17 februarie 2011, înarmat cu un cuţit şi cu un topor, a pătruns într-un local public (bar) de pe raza oraşului Drăgăneşti Olt, şi în prezenţa unui număr mare de persoane, a agresat pe partea vătămată A.I. (nepot de frate), aplicându-i o lovitură cu cuţitul, în zona toracică, agresiune în urma căreia viaţa părţii vătămate a fost pusă în primejdie şi că prin aceste fapte, a perturbat grav ordinea şi liniştea publică, iar după comiterea agresiunii a luat legătura direct şi prin intermediari cu martorii prezenţi la faţa locului pentru a-i determina să relateze organelor judiciare o altă situaţie de fapt decât cea reală.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub nr. 1927/104/2011, iar în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul A.S., prin intermediul apărătorilor aleşi, a formulat mai multe cereri de revocare a măsuri arestării preventive şi de înlocuire a acesteia cu obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, precum şi o cerere de liberare provizorie sub control judiciar, cereri care au fost respinse, cu excepţia încheierilor pronunţate de Tribunalul Olt la data de 31 august 2011 şi la 22 septembrie 2011, când au fost admise cererile inculpatului A.S. şi s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a acestuia cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea-municipiul Slatina, fără încuviinţarea Tribunalului Olt şi s-au stabilit faţă de inculpat obligaţiile prev. de art. 145 alin. (11), precum şi obligaţii în baza art. 145 alin. (12) C. proc. pen., încheieri care au fost casate de Curtea de Apel Craiova.
Prin Sentinţa penală nr. 29 din 22 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia penală, inculpatul A.S. a fost condamnat la:
- 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare şi 3 ani a interzicere a drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor asupra nepotului de frate, prevăzută şi pedepsită de art. 20 alin. (1), raportat la art. 174 alin. (1) şi (2), art. 175 alin. (1) lit. c) şi i) şi alin. (2) C. pen. în seara zilei de 17 februarie 2011;
- 2 (doi) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev de art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. în seara zilei de 17 februarie 2011;
- 1 (un) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1), cu aplicarea art. 29 alin. (1) C. pen.;
- 3 (trei) luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991;
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate şi inculpatul a fost obligat să execute pedeapsa rezultantă de 7 (şapte) ani şi 6 (şase) luni închisoare, în regim de detenţie, conform art. 57 C. pen.
În baza art. 71 C. pen., a fost aplicată inculpatului şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen., pe durata executării pedepsei principale.
În baza art. 35 alin. (1), art. 65 alin. (2) şi art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., i s-a aplicat inculpatului şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe o durată de 3 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 88 alin. (1) C. pen.,s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reţinerii şi arestului preventiv, de la data de 20 februarie 2011 la zi.
În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen.,s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, a constatat că, la acest moment procesual, nu se conturează o reapreciere cu privire la temeiurile de fapt şi de drept ce au justificat măsura arestării preventive de la data când aceasta a fost menţinută,constatându-se că acestea subzistă şi în prezent, respectiv sunt întrunite condiţiile prev. de art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., respectiv, că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului este actual şi concomitent cu cel al influenţării probelor şi al încercării de a zădărnici aflarea adevărului, existând riscul plauzibil ca inculpatul ar putea împiedica buna desfăşurare a procesului penal.
Curtea a constatat că, şi la acest moment procesual, în cauză sunt îndeplinite cel puţin două din aceste condiţii, respectiv, împiedicarea bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti şi tulburarea ordinii publice, prin raportare la gravitatea şi natura acuzaţiilor aduse inculpatului, şi reacţia particulară a opiniei publice faţă de acestea, astfel cum, de altfel, argumentat s-a reţinut şi anterior la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive a inculpatului.
S-a reţinut că detenţia preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii temeinice cu privire la un interes public real, care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate, că infracţiunile pentru care inculpatul A.S. a fost trimis în judecată denotă un pericol sporit, prin consecinţele grave şi amploarea fenomenului infracţional în acest domeniu, fiind vorba, aşadar, atât de o infracţiune privind viaţa şi integritatea corporală a persoanei cât şi de infracţiuni care aduc atingere relaţiilor privind convieţuirea socială, precum şi de o infracţiune care împiedică înfăptuirea justiţiei. În acest context se impune o apreciere strictă a condiţiilor în care persoana care este trimisă în judecată şi condamnată pentru comiterea unor asemenea infracţiuni poate fi lăsată în libertate, avându-se în vedere frecvenţa unor astfel de fapte cu rezonanţă deosebită, de natură a genera sentimente de insecuritate şi teamă, iar circumstanţele care particularizează faptele ce formează obiectul cauzei, astfel cum au fost descrise până în prezent, justifică presupunerea că lăsarea în libertate a inculpatului arestat preventiv ar crea un potenţial risc de amplificare a activităţii infracţionale de această natură.
Asupra cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, formulată la acelaşi termen de judecată de către inculpat, Curtea a reţinut că aceasta este nefondată în contextul în care actele dosarului nu relevă că ar fi intervenit elemente noi, de natură a justifica susţinerea că punerea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Curtea a constatat că nu se impune înlocuirea măsurii arestării preventive, câtă vreme ansamblul probator relevă indicii şi probe temeinice care conduc la bănuiala privind implicarea inculpatului în faptele ce formează obiectul judecăţii, iar menţinerea arestării preventive este necesară pentru atingerea scopurilor procesului penal şi buna desfăşurare a acestuia, întrucât lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru ca instanţa să stabilească dacă mai subzistă temeiurile ce au determinat luarea măsurii arestării preventive, trebuie avute în vedere aspectele referitoare atât la pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, cât şi caracterul rezonabil al duratei detenţiei preventive.
Or, ţinând cont de gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul de modalitatea şi de împrejurările în care au fost săvârşite, Curtea a constatat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă, în continuare, un pericol concret pentru ordinea publică, subzistând şi temeiurile avute în vedere la luarea iniţială a măsurii arestării preventive faţă de inculpat.
S-a apreciat că nu se poate ignora realitatea faptică cu privire la poziţia procesuală a majorităţii martorilor cauzei dar şi a părţii vătămate, care, pe timpul judecăţii, şi-au schimbat declaraţiile nefavorabile inculpatului - date în cursul urmăririi penale - în declaraţii favorabile lui, declaraţii care tind să ateste prezenţa inculpatului la momentul faptei de tentativă de omor calificat a în alt loc decât locul faptei, contrar unora dintre transcrierile convorbirilor telefonice interceptate.
Curtea a constatat,, în acest moment procesual, că indiciile concrete şi plauzibile cu privire la încercările directe ale inculpatului şi ale soţiei sale, inculpat în aceeaşi cauză, de a zădărnici aflarea adevărului ar fi putut avea urmări directe în poziţia procesuală actuală a martorilor şi a părţii vătămate nefiind lipsită de relevanţă nici constatarea făcută de Curte prin încheierea din data de 18 septembrie 2012 - rămasă definitivă cu privire la măsura preventivă, prin respingerea recursului inculpatului - privind lipsa de cooperare a inculpaţilor cauzei, inclusiv a inculpatului arestat.
Curtea de Apel a constatat că în cauză există un interes public ce se circumscrie necesităţii asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi garantării aflării adevărului, care impune privarea sa de libertate, în continuare, durata detenţiei preventive, potrivit considerentelor arătate, nedepăşind, până în prezent, un termen rezonabil în raport cu stipulaţiile art. 5, parag. 1 lit. a), raportat la art. 6, parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi, de drept ori de fapt, care să justifice punerea în libertate a inculpatului şi înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanţă, fiind deja condamnat pentru faptele pentru care s-a dispus trimiterea lui în judecată.
Împotriva acestei încheieri, inculpatul A.S. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea încheierii şi, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive (în principal) sau înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea (în subsidiar), conform art. 1451 raportat la art. 145 C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând încheierea atacată în raport cu criticile formulate,în conformitate cu dispoziţiile art. 141 C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
În raport cu stipulaţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 23 din Constituţia României, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile de a se bănui că aceasta a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară, astfel, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, asigurarea desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Or, în raport cu probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpatul A.S. este acuzat de săvârşirea unor fapte de o gravitate deosebită, fiind vorba despre tentativă la infracţiunea de omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, instigare la mărturie mincinoasă şi port fără drept de armă albă, fapte pentru a fost deja condamnat (nedefinitiv) de prima instanţă la o pedeapsă rezultantă de 7 ani şi 6 luni închisoare, în regim de detenţie.
Pornindu-se de la temeiurile care au fost avute în vedere la menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului se reţine că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 din acelaşi cod şi dacă inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.
Condiţiile art. 143 C. proc. pen. se referă la existenţa probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.
În cauză, se constată că există probe, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că inculpatul ar fi săvârşit faptele pentru care este cercetat şi anume: tentativă la omor calificat, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, instigare la mărturie mincinoasă neurmată de executare, şi portul cuţitului, fără drept, în locuri şi împrejurări în care s-ar putea primejdui viaţa ori integritatea corporală a persoanelor.
Totodată se constată că, prima condiţie prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la săvârşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, este îndeplinită, avându-se în vedere infracţiunile reţinute în sarcina acestuia.
Cu privire la cea de a doua condiţie a art. 148 lit. f) C. proc. pen. "există probe că lăsat în libertate prezintă un period pentru ordinea publică " se constată că şi aceasta este îndeplinită în cauză.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpatului A.S., Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din circumstanţele reale de comitere a faptelor -înarmat cu un cuţit şi un topor a pătruns într-un local public, în prezenţa unui număr mare de persoane; modalitatea de comitere - a aplicat o lovitură cu cuţitul în zona toracică a părţii vătămate A.l. (nepotul său), agresiune în urma căreia viaţa acesteia a fost pusă în pericol, după care a luat legătura cu martorii prezenţi pentru a-i determina să relateze organelor judiciare o altă situaţie decât cea reală.
Pericolul pentru ordinea publică îşi găseşte expresia şi în starea de nelinişte, în sentimentul de insecuritate în rândul societăţii, generate de faptul că persoane bănuite de săvârşirea unor infracţiuni grave sunt cercetate şi judecate în stare de libertate.
De asemenea, Curtea a mai constatat că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului, pot determina o stare de pericol pentru comunitate, justificând astfel luarea măsurii arestării preventive, cel puţin pentru o anumită durată de timp.
Noţiunea de pericol pentru ordinea publică nu trebuie înţeleasă doar ca o primejdie concretă şi imediată, constând în posibilitatea comiterii unor noi fapte penale grave ori similare, ci ca o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă, actuală şi persistentă a infracţiunilor de violenţă şi a celor săvârşite în conexitate cu acestea.
Or, recrudescentei infracţiunilor cu violentă, lăsarea în libertate a inculpatului despre care există bănuiala că a săvârşit astfel de fapte, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment de neîncredere în buna desfăşurare a activităţii specifice a justiţiei, iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Ca urmare, se apreciază că se justifică sau se susţine, în prezent, un pericol real pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate a inculpatului astfel încât, la acest moment procesual, nu se impun măsuri preventive alternative deţinerii.
Referitor la cel de al doilea temei al menţinerii arestării preventive - art. 148 lit. b) C. proc. pen. - analizând actele şi lucrările din dosar, Înalta Curte constată că acesta subzistă şi în prezent. Astfel, nu trebuie ignorat nici că, imediat după săvârşirea faptelor inculpatul A.S. a luat legătura, direct şi prin intermediari, cu martorii prezenţi la locul faptei, pentru a-i determina să relateze o altă situaţie de fapt şi nici că, pe parcursul cercetării judecătoreşti, atât martorii cât şi partea vătămată şi-au schimbat declaraţiile, declaraţii care tind să ateste prezenţa inculpatului la momentul tentativei la infracţiune de omor într-un alt loc, încercând astfel să îl scape pe inculpat de răspundere penală.
Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969); riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), să comită noi infracţiuni (Matzenetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969) sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991 şi Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea din 5 iulie 2007).
Nici critica formulată de apărător privind depăşirea caracterului rezonabil a măsurii arestării preventive nu este întemeiată.
Din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, termenul şi caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază niciodată in abstracto, ci in concreto, ţinându-se seama de natura şi complexitatea cauzei, comportamentul autorităţilor şi al celui arestat, iar menţinerea detenţiei este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.
Doctrina juridică în materie a explicat faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reţinerii sau arestării preventive şi se sfârşeşte la data pronunţării unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, chiar nedefinitivă.
După pronunţarea unei asemenea hotărâri, privarea de libertate este autorizată de existenţa condamnării, chiar nedefinitivă, pronunţată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea vinovăţiei, consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracţiuni, cât şi aplicarea unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.
Jurisprudenţa instanţei de contencios european a stabilit că perioada detenţiei în timpul procedurilor în apel sau în casaţie nu poate fi examinată prin prisma art. 5 parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în ansamblul său or, în speţă, inculpatul a fost deja condamnat în primă instanţă.
Înalta Curte constată că, raportat la baza factuală reţinută, necesitatea realizării unei protecţii reale şi eficiente a ordinii de drept justifică în continuare plasarea inculpatului în detenţie.
În raport cu cele expuse, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara se învederează a fi neîntemeiată. Circumstanţele personale ale inculpatului (lipsa antecedentelor penale, faptul că a colaborat cu organele de anchetă, conduita acestuia în societate, faptul că este bolnav şi că, în perioada de arest preventiv, şi-ar fi format o atitudine corespunzătoare faţă de regulile de convieţuire socială) nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelaţie cu interesul public, respectiv, protejarea în faţa riscului repetării unor astfel de fapte, iar în cauză, după cum s-a arătat, protejarea ordinii publice şi asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal fac necesară menţinerea arestării preventive a inculpatului A.S.
Pentru considerentele expuse, în conformitate cu art. 3851 alin. (2) coroborat cu art. 141 C. proc. pen. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1927/104/2011.
Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A.S. împotriva Încheierii din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 1927/104/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 201/2013. Penal. Conflict de competenţă... → |
|---|
