ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Penal

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 851/2013

Dosar nr. 111/40/2010*

Şedinţa publică din 12 martie 2013

Deliberând asupra cauzei de faţă,

În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin rechizitoriul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Serviciul Teritorial Suceava, din 21 septembrie 2006, a fost trimis în judecată inculpatul S.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzut de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi trafic de minori prevăzut de art. 13 alin. (1) şi 4 teza a II-a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 33 lit. a), 34 C. pen.

S-a reţinut că numitul B.I. locuieşte în municipiul Botoşani împreună cu părinţii şi cele două surori B.S. şi B.A. În cursul lunii iunie 2002, B.A. a plecat în Spania, iar în cursul lunii noiembrie şi-a înştiinţat telefonic familia că se mutase în oraşul Valencia împreună cu un bărbat pe nume C. şi lucra în mai multe cluburi de noapte.

Datorită lipsei veniturilor, fraţii B.S. şi B.I. au stabilit că acesta din urmă să plece în Spania pentru a lucra cu ajutorul lui C.

În cursul lunii decembrie 2002, B.I. a fost contactat telefonic pentru prima dată de numitul C., prezentându-se mai întâi cu acest nume, iar ulterior cu numele de N. care i-a propus să găsească şi să trimită în Spania fete interesate să practice meseria de „dame de companie" în cluburi de noapte.

În aceeaşi perioadă, B.I. le-a contactat pe părţile vătămate V.C., I.N. şi I.M.A. (ultimele două fiind minore) cărora Ie-a propus să plece în Spania ca dame de companie. Conform indicaţiilor primite telefonic de la numitul C., B.I. Ie-a însoţit pe cele trei tinere până la Deva de unde urmau să ajungă în Spania cu un microbuz al unei agenţii de voiaj banii pentru transport şi obţinerea paşapoartelor fiind trimişi de către numitul C. Cele trei fete au părăsit ţara la 20 decembrie 2002, cu un microbuz aparţinând SC T.I. SRL Giurgiu, societate reprezentată de numiţii P.C., I.I.

În Spania cele trei tinere au fost aşteptate în localitatea Gulliera de numitul C. şi B.A. Din declaraţia părţii vătămate I.M.A. a reieşit faptul că numitul C. Ie-a explicat că urmau să fie introduse în cluburi de noapte unde trebuiau să ţină companie clienţilor iar la cererea acestora să întreţină raporturi sexuale cu ei.

Banii rezultaţi din aceste servicii urmau să fie împărţiţi jumătate -jumătate de fiecare dintre ele cu inculpatul. Chiar de la început, numitul C. Ie-a pus în vedere celor trei tinere că fiecare dintre ele îi datora cate 500 Euro, reprezentând cheltuielile suportate cu transportul, cazarea şi obţinerea paşapoartelor.

Datorită tratamentelor la care erau supuse (bătăi primite de la inculpat, obligaţia de a se prostitua şi lipsa banilor), părţile vătămate I.N. şi V.C. au reuşit să fugă după câteva zile, iar partea vătămată I.M.A. a reuşit să fugă la data de 08 februarie 2003, prezentându-se la o secţie de poliţie din Madrid, unde i s-a întocmit un paşaport consular cu ajutorul căruia a plecat spre ţară pe data de 18 februarie 2003.

După plecarea acestora, inculpatul l-a contactat din nou telefonic pe B.I., spunându-i să găsească alte două fete pe care să i le trimită în Spania.

Întrucât B.I. i-a comunicat că nu a găsit, inculpatul a informat că obţinuse alte două fete pe o altă filieră, însă el trebuia să le însoţească în Spania.

La mijlocul lunii martie, partea vătămată T.O. din comuna Răcari, judeţ Dâmboviţa, a fost trimisă prin intermediul lui M.B. la Botoşani de unde trebuie să plece în Spania împreună cu B.I. în ziua de 01 aprilie 2003, acesta a fost contactat telefonic de inculpat, care i-a spus că în noaptea respectivă trebuia să plece cu trenul la Bucureşti, urmând să fie aşteptat în gară de un tânăr care trebuia să-i predea fetele ce urmau a fi trimise în Spania.

Numitul M.B. l-a cunoscut pe inculpatul în cursul lunii ianuarie 2003, când se afla în Spania cu intenţia de a căuta un loc de muncă, acesta propunându-i să caute fete în România dispuse să lucreze ca dame de companie în cluburi de noapte.

În aceste împrejurări, M.B. a contactat-o pe partea vătămată T.O. propunându-i să-i faciliteze plecarea în Spania. Fiind de acord, partea vătămată i-a recomandat lui M.B. să ia legătura cu numita S.L., prin intermediul căreia a găsit-o şi pe partea vătămată Z.M.C., căreia i-a propus acelaşi lucru, ambele părţi vătămate fiind de acord să lucreze ca dame de companie în cluburi de noapte, acesta asumându-şi suportarea tuturor cheltuielilor de transport, cazare şi obţinerea paşaportului.

B.I. şi M.B. s-au cunoscut în dimineaţa zilei de 02 aprilie 2003. Conform înţelegerii anterioare, M.B. Ie-a luat pe părţile vătămate de la domiciliile lor transportându-le cu autoturismul său la domiciliul din comuna Răcari, judeţ Dâmboviţa unde au rămas cu toţii peste noapte.

în ziua când s-au cunoscut, numiţii B.I. şi M.B. au primit de la inculpat prin intermediul serviciului WU suma de 800 euro pentru a achita cheltuielile legate de transportul celor două părţi vătămate.

În dimineaţa zilei de 03 aprilie 2003, M.B. Ie-a condus pe cele două părţi vătămate şi pe B.I. cu maşina personală condusă de martorul I.A. până la Târgovişte, de unde aceştia urmau să continue deplasarea spre Spania cu un microbuz al unei agenţii de turism.

În ziua de 05 aprilie 2003, atât B.I. cât şi părţile vătămate T.O. şi Z.M.C. au fost opriţi în vama Nădlac şi reţinuţi pentru cercetări. Prima instanţă a avut în vedere mijloacele de probă administrate, respectiv declaraţiile părţilor vătămate, a martorilor I.E., I.I., B.D., H.C., B.P., L.C.Ş., S.C.I. şi P.C., procesele-verbale de prezentare pentru recunoaştere şi planşe foto, adresa LJ.P.F. Arad nr. 642577 din 05 martie 2003, cu datele de ieşire din ţară ale părţilor vătămate I.M.A., I.N. şi V.C., procesele-verbale de confruntare, aşa încât a constatat vinovăţia inculpatului dispunând condamnarea acestuia.

Cu privire la încadrarea juridică a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, această instanţă a reţinut că, prin rechizitoriu, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prevăzută şi pedepsită de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi trafic de minori prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001, în concurs real.

Privitor la această încadrare juridică, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit o infracţiune prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, parte vătămată fiind V.C. şi o altă infracţiune cu aceeaşi încadrare juridică comisă însă în formă continuată, părţi vătămate fiind T.O. şi Z.M.C. Forma continuată de săvârşire a acestei din urmă infracţiuni este pusă în evidenţă de acelaşi interval de săvârşirea şi de modalitatea similară în care a acţionat inculpatul, ajutat de numiţii B.I. şi M.B.

Referitor la infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 678/2001, s-a constatat că aceasta a fost comisă în condiţiile descrise de alin. (1), alin. (3) teza I şi alin. (4) teza a II-a şi, de asemenea, în formă continuată deoarece priveşte pe părţile vătămate minore la acea dată I.N. şi I.M.A. Cu privire la această infracţiune s-au reţinut şi dispoziţiile art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), deoarece a fost săvârşită sub imperiul reglementării iniţiale a Legii nr. 678/2001, formă care prevedea o pedeapsă mai uşoară decât cea prevăzută de reglementarea actuală.

Pentru aceste considerente, instanţa de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpat în sensul celor prezentate mai sus. Cu privire la latura civilă, s-a constatat că partea vătămată I.M. s-a constituit parte civilă cu suma de 100.000 RON, reprezentând daune morale, iar în ce o priveşte pe partea vătămată I.N.M., procurorul a exercitat din oficiu acţiunea civilă, solicitând obligarea inculpatului la plata unor daune morale.

Având în vedere starea de minoritate a celor două părţi vătămate, la data săvârşirii faptei şi suferinţele fizice şi psihice la care au fost supuse, instanţa a apreciat că se justifică obligarea inculpatului la plata unor sume de cate 50.000 RON cu titlu de daune morale.

Această sentinţă a fost apelată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi inculpat.

Parchetul a criticat sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, în ceea ce priveşte încadrarea juridică a infracţiunii de trafic de persoane, prevăzută şi pedepsită de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, arătând că trebuiau reţinute la această infracţiune, dispoziţiile art. 41 alin. (2) şi 42 C. pen. faţă de toate actele materiale săvârşite de către inculpat şi nu două infracţiuni de acest gen dintre care una cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi 42 C. pen.

S-a mai arătat că schimbarea de încadrare juridică nu a fost pusă în discuţia părţilor în modalitatea reţinută de către instanţă şi pentru care inculpatul a fost condamnat. Procedând astfel, prin reţinerea a două infracţiuni, prevăzute de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 s-a creat o situaţie juridică mai grea pentru inculpat.

În ceea ce priveşte reţinerea prevederilor art. 41 alin. (2) şi art. 42 C. pen., la infracţiunea de trafic de minori, deşi instanţa a procedat corect, schimbarea de încadrare juridică dispusă nu a fost pusă în discuţia părţilor.

Inculpatul a criticat hotărârea atât sub aspectul laturii penale, cât şi sub aspectul laturii civile.

Sub aspectul laturii penale, a arătat că nu el este autorul faptelor, neexistând identitate între persoana sa şi aşa numitul „N.", „C. mână de aur". A precizat că singura probă incriminatorie este declaraţia părţii vătămate I.M.A., care are un vădit interes, respectiv obţinerea unei sume de bani, pe care nu a putut-o obţine în cadrul procesului anterior.

S-a arătat, de asemenea, faptul că, în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că, prin intermediul inculpaţilor B.I. şi M.B., le-ar fi recrutat pe părţile vătămate T.O. şi Z.M.C. scopul exploatării prin ameninţări şi violenţă. Nu s-a avut în vedere că aceste părţi vătămate aveau acces în permanenţă la telefon şi oricând puteau să informeze autorităţile despre ce li se întâmplă.

Inculpatul a criticat hotărârea şi sub aspectul încadrării juridice a faptelor. Astfel, faţă de modalitatea în care au fost săvârşite, acestea constituie infracţiunea de proxenetism, prevăzută de art. 329 C. pen. şi nu aceea de trafic de persoane, prevăzută de art. 12 şi 13 din Legea nr. 678/2001, deoarece părţile au acceptat să comită acte de prostituţie, respectiv ştiau că vor lucra ca „dame de companie", împrejurare în care urmau să întreţină şi relaţii sexuale cu diverse persoane.

Inculpatul a precizat, de asemenea, că nu se poate reţine că a urmărit racolarea de persoane minore, respectiv că ar fi cunoscut starea de minoritate a vreunei victime.

S-a criticat, de asemenea, şi greşita soluţie a instanţei de fond, sub aspectul individualizării şi aplicării pedepselor, întrucât nu s-a ţinut cont de toate datele şi împrejurările care pledau în favoarea sa, încălcându-se dispoziţiile art. 74, 72 şi 76 C. pen.

A apreciat că hotărârea instanţei de fond este criticabilă şi sub aspectul rezolvării laturii civile. Arată că nu s-a avut în vedere că între el şi partea vătămată I.M.A. a existat o relaţie de concubinaj, care la un moment dat a lăsat să se înţeleagă că se va finaliza cu o eventuală căsătorie şi care nemaiavând loc i-a cauzat victimei o decepţie, nefiind justificată acordarea vreunei sume de bani cu titlu de daune materiale sau morale.

Acceptând să fie „damă de companie" şi să practice relaţii sexuale cu diverşi clienţi, aceasta săvârşind o infracţiune pedepsită de legea română, este nefondată solicitarea de către aceasta de despăgubiri.

Pe parcursul procesului penal, inculpatul a arătat că aceasta a solicitat sume diferite cu titlu de daune morale. Astfel, în 2003, aceasta a solicitat 2.000 Euro de la numita B.A., iar în 2008 a pretins suma de 30.000 Euro de la inculpat.

Faţă de cele arătate, inculpatul a solicitat, în principal achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar, aplicarea dispoziţiilor art. 81 sau 861 C. pen., cu respingerea acţiunii civile ca nefondată.

II. Prin Decizia penală nr. 26 din 23 decembrie 2008, Curtea de Apel Suceava a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi inculpatul S.C.

A desfiinţat în totalitate Sentinţa penală nr. 270 din 04 iulie 2008 a Tribunalului Botoşani şi, în rejudecare, a condamnat inculpatul la următoarele pedepse:

- 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I, alin. (4) teza a III- din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii dispoziţiilor alin. (3) teza I din art. 13 din Legea nr. 678/2001 şi art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), părţi vătămate fiind I.N. Mariana şi I.M.A.;

- 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prev. de art. 239 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), părţi vătămate fiind V.C., T.O.şi Z.M.C., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), părţi vătămate fiind T.O. şi Z.M.C.

În temeiul art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen. S-a dedus din pedeapsa principală durata arestării de la 15 mai 2007 la 03 octombrie 2007.

S-a menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara. A fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate I.N.M. 5.000 RON, iar părţii vătămate I.M. 10.000 RON daune morale (în loc de 50.000 RON cu acelaşi titlu pentru fiecare parte vătămată), apreciindu-se că daunele acordate de către prima instanţă sunt exagerate.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii vătămate I.M.A. 700 RON cheltuieli judiciare de la instanţa de fond, iar statului 2.000 RON cu acelaşi titlu.

S-a avut în vedere de către instanţa de apel faptul că, deşi inculpatul a negat săvârşirea vreuneia din faptele penale, probele administrate în cauză dovedesc contrariul şi justifică condamnarea acestuia.

Instanţa de apel a mai reţinut şi faptul că, prin Sentinţa penală nr. 300 din 30 octombrie 2003, Tribunalul Botoşani a condamnat pe inculpaţii B.I. şi M.B. la pedepse cu închisoare pentru aceleaşi fapte pentru care inculpatul este cercetat în prezenta cauză, faţă de acesta dispunându-se disjungerea urmăririi penale, prin rechizitoriul pentru care aceştia au fost trimişi în judecată. S-a apreciat că nu poate reţine tergiversarea cercetării inculpatului în faza de urmărire penală, având în vedere că faţă de acesta s-a dispus iniţial punerea în mişcare a acţiunii penale prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava nr. 55/P/2003 din 08 aprilie 2003, fiind emis mandatul de arestare preventivă în lipsă pe o durată de 30 zile.

Deşi inculpatul nu a putut fi audiat şi nu i s-a putut prezenta materialul de urmărire penală administrat în dosarul mai sus-menţionat, organele de cercetare penală au continuat investigaţiile în ceea ce îl priveşte pe inculpat, acestea făcând demersuri în vederea depistării sale şi finalizarea cercetării, lucru ce nu a putut fi posibil decât în urma punerii sale în urmărire internaţională, prin emiterea mandatului de arestare nr. 34 din 07 septembrie 2006, emis de Tribunalul Botoşani, demers în urma căruia autorităţile spaniole au dispus arestarea provizorie a acestuia în vederea predării sale către autorităţile române.

S-a mai reţinut de către instanţa de apel că, şi în ce priveşte stabilirea pedepsei pentru inculpat, a fost corect individualizată de către prima instanţă, acesta doar prin aplicarea unei pedepse privative de libertate putându-şi corija atitudinea faţă de muncă, ordinea de drept, regulile de convieţuire socială, respect şi apreciere faţă de semeni.

De asemenea, în mod corect prima instanţă l-a obligat pe inculpat la daune morale către cele două părţi vătămate minore, apreciind însă că acestea sunt îndreptăţite la un cuantum mai mic.

S-au mai reţinut ca întemeiate susţinerile parchetului, potrivit cărora instanţa de fond a procedat la condamnarea inculpatului pentru infracţiuni faţă de care nu s-a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice, în sensul reţinerii agravantei prev. de art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 13 din Legea nr. 678/2001, având în vedere numărul minorelor traficate de inculpat. în ce priveşte cele două infracţiuni prevăzute de art. 12 din Legea nr. 678/2001, pentru reţinerea doar a unei singure infracţiuni în formă continuată, instanţa de apel a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 334 C. proc. pen.

În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 (părţi vătămate V.C., T.O. şi Z.M.C.), având în vedere că recrutarea părţilor vătămate majore în vederea exploatării lor sexuale s-a făcut cu acordul acestora, s-a apreciat de către instanţa de apel că se impune condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), procedând la schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul, care, prin apărători aleşi, a invocat cazurile de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. (1) pct. 2, pct. 10, pct. 17, pct. 18 şi pct. 14 C. proc. pen.

III. Prin Decizia penală nr. 3163 din 08 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a admis recursul declarat de inculpat împotriva Deciziei penale nr. 26 din 23 decembrie 2008 a Curţii de Apel Suceava - secţia minori şi familie, a casat decizia atacată şi Sentinţa penală nr. 270 din 04 iulie 2008 a Tribunalului Botoşani şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Botoşani, menţinându-se măsura obligării de a nu părăsi ţara, dispusă faţă de inculpat.

S-a avut în vedere la pronunţarea deciziei faptul că inculpatul a fost trimis în judecată atât pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane prev. în art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, care se judecă după regula publicităţii şedinţei de judecată, cât şi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001, care se judecă în condiţii de nepublicitate.

Prin urmare, s-a apreciat că în mod greşit atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au procedat la judecarea cauzei în condiţii de nepublicitate.

S-a avut în vedere că lipsa de publicitate a şedinţei de judecată în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 13 şi art. 18 din Legea nr. 678/2001, la care fac referire dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 678/2001 a fost prevăzută doar în interesul părţii vătămate minoră, victimă a unor astfel de infracţiuni.

În prezenta cauză, fiind supuse judecăţii şi alte infracţiuni decât cele prevăzute în art. 24 din Legea nr. 678/2001, instanţele trebuiau să desfăşoare şedinţele de judecată în condiţii de publicitate şi doar atunci când se proceda la audierea părţii vătămate minore aveau posibilitatea să ia măsuri pentru desfăşurarea şedinţelor de judecată potrivit art. 290 alin. (2) - (4) C. proc. pen., în condiţii de nepublicitate.

IV. Reînvestit cu judecarea cauzei, Tribunalul Botoşani a dispus din nou citarea părţilor şi a martorilor din lucrări, iar prin Sentinţa penală nr. II din 25 ianuarie 2011, în baza probelor administrate în cauză, atât la urmărirea penală, cât şi în timpul cercetării judecătoreşti, a reţinut din nou vinovăţia inculpatului, în baza aceleiaşi situaţii de fapt deduse judecăţii, dar prin schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, aşa după cum au reţinut şi primele instanţe, iar în consecinţă:

A condamnat pe inculpatul S.C., zis „N." sau „C. Mână de Aur" pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de:

- art. 13 alin. (1), 3 teza I, alin. (4) teza a III-a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii dispoziţiilor alin. (3) teza I din art. 13 din Legea nr. 678/2001, cu art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (părţi vătămate I.N.M. şi I.M.A.), la pedeapsa de 5 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, b C. pen., pe o durată de 2 ani;

- art. 329 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (părţi vătămate V.C., T.O. şi Z.M.C.), prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 (parte vătămată V.C.) şi infracţiunea de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41, 42 C. pen. (părţi vătămate T.O. şi Z.M.C.), la pedeapsa de 4 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., pe o durată de 2 ani.

În temeiul art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate, inculpatul urmând a executa pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

A făcut în cauză aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

A dedus din pedeapsa principală de executat durata arestării de la 15 mai 2007 la 03 octombrie 2007.

A menţinut măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă prin încheierea Tribunalului Botoşani din 02 octombrie 2007, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

A obligat inculpatul să plătească părţii vătămate I.N. Mariana suma de 5.000 RON, iar părţii vătămate I.M.A. să-i plătească suma de 10.000 RON, cu titlu, de daune morale.

De asemenea, a obligat inculpatul să plătească părţii vătămate I.M.A. suma de 700 RON cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu avocat angajat, iar statului să plătească, cu acelaşi titlu, suma de 3.250 RON, din care suma de 1.350 RON, reprezentând onorariu avocaţi oficiu pentru părţile vătămate, s-a dispus a fi achitată Baroului de Avocaţi Botoşani din fondurile Ministerului Justiţiei.

S-a reţinut în primul rând faptul că încadrarea juridică din rechizitoriu nu este în concordanţă cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, întrucât activitatea infracţională a inculpatului se răsfrânge atât asupra a trei persoane majore (V.C., T.O. şi Z.M.C.), precum şi a două persoane minore (I.N.M. şi I.M.A.); că persoanele majore au cunoscut faptul că în Spania vor lucra ca dame de companie, împrejurare care presupunea şi relaţii sexuale, servicii pentru care erau plătite şi cu care au fost de acord, ceea ce înseamnă că în cauză este vorba despre infracţiunea de proxenetism prevăzute şi pedepsite de art. 329 alin. (2) C. pen., în formă continuată şi nu despre o infracţiune prevăzută de Legea nr. 678/2001, care apără dreptul la libertate de voinţă.

Cu privire la infracţiunea de trafic de minori, s-a dispus schimbarea încadrării juridice, întrucât faptele s-au săvârşit prin ameninţare şi violenţă, în formă continuată, fiind dată în cauză şi o situaţie de aplicare a legii mai favorabile, prevăzute de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), întrucât Legea nr. 678/2001 a suferit schimbări legislative după apariţia ei din anul 2001.

S-a apreciat că se impune ca şi anterior, aplicarea de pedepse complementare, iar la stabilirea şi individualizarea judecătorească a pedepsei, s-au reţinut pe lângă criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, fără antecedente penale, poziţia nesinceră în instanţă, pericolul social al faptelor săvârşite, amploarea acestora, care sunt greu de controlat, amploare generată în primul rând de motive economice, sărăcie, lipsa educaţiei, elemente care i-au facilitat inculpatului activitatea infracţională.

S-a mai reţinut că faptele săvârşite sunt deosebit de grave, că aceste fapte sunt un fenomen tot mai prezent în sfera criminalităţii organizate, că tot mai multe femei devin victime ale traficului de persoane, cu toate că pleacă în străinătate cu alte vise, trezindu-se singure printre străini, sechestrate, ameninţate, abuzate, devenind adevărate sclave ale persoanelor care săvârşesc aceste fapte, ceea ce presupune o ripostă fermă a autorităţilor statului, aşa încât inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii cu executare, cu deducerea perioadei cât a fost arestat preventiv şi cu menţinerea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara dispuse prin încheierea din 2 octombrie 2007 a Tribunalului Botoşani.

Ca şi prima instanţă de apel, s-a apreciat că se justifică, în rezolvarea laturii civile a cauzei, din sumele pretinse de către cele două părţi vătămate, suma de 10.000 RON daune morale pentru I.M.A. şi 5.000 RON pentru I.N.M. cu acelaşi titlu, celelalte părţi vătămate neconstituindu-se părţi civile în cauză.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat în continuare apel inculpatul şi procurorul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, din nou, la instanţa de fond.

S-a arătat în motivele de apel că s-a procedat la schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, din infracţiunea de trafic de persoane în proxenetism, fără a fi pusă în discuţia părţilor această schimbare, că în mod greşit la dezbatere a participat un procuror care nu făcea parte din structura Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Botoşani, că s-au încălcat prevederile art. 44 din Legea nr. 678/2001 vizând asistarea juridică obligatorie a victimelor, inculpatul arătând pe de altă parte faptul că solicită să se dispună revocarea măsurii interdicţiei de a părăsi ţara, care nu se mai justifică în cauză.

V. învestită cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Suceava, prin Decizia penală nr. 49 din 8 iunie 2011, a admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani şi de inculpatul S.C. împotriva Sentinţei penale nr. 11 din 25 ianuarie 2011, pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia penală în Dosarul nr. 111/40/2010.

A desfiinţat în totalitate Sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

A fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., dispusă prin încheierea din data de 02 octombrie 2007 a Tribunalului Botoşani, secţia penală pronunţată în Dosarul nr. 111/40/2010, faţa de inculpatul S.C.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a apreciat că motivele de apel invocate în cauză sunt întemeiate, în primul rând cu privire la modul şi data cum s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de persoane la proxenetism, schimbare care nu a fost pusă în discuţia părţilor, aşa cum prevede art. 334 C. proc. pen., schimbarea fiind dispusă direct prin sentinţă, situaţie care contravine inclusiv din punct de vedere al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în cauză inculpatul S.C. fiind cel care, în acest mod, nu a beneficiat de un proces echitabil, iar cu privire la revocarea măsurii interdicţiei de a nu părăsi ţara, s-a apreciat că, întrucât această măsură durează de aproape patru ani, ea nu se mai justifică, fiind de natură să restrângă nejustificat libertatea de circulaţie a inculpatului.

Inculpatul personal a criticat sentinţa pe lângă aspectele sus-arătate, şi sub aspectul, faptului că părţile vătămate nu au fost asistate din oficiu la soluţionarea cauzei de către un avocat şi că s-a dispus nelegal condamnarea sa, aşa cum s-a arătat prin concluzii şi prin motivele de apei depuse în scris ia dosar.

Odată cu trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Botoşani, instanţa de apel a indicat în motivele de trimitere, faptul că prima instanţă, cu ocazia rejudecării, va pune în discuţie orice schimbare de încadrare juridică a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată conform art. 334 C. proc. pen.; urmând să fie avute în vedere şi celelalte motive de apel, adică în concret, dacă procurorul de şedinţă, care nu face parte din structurile Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor^ de Criminalitate Organizată şi Terorism, poate în mod legal să pună concluzii în cauză şi să participe la judecata în fond şi, în sfârşit, dacă se poate sau nu reţine vinovăţia inculpatului.

VI. Tribunalul Botoşani s-a reînvestit în prezentul dosar cu rejudecarea cauzei, dispunând citarea din nou a tuturor părţilor implicate, inculpatul fiind prezent în instanţă şi fiind asistat de apărător angajat, iar pentru părţile vătămate, care nu s-au prezentat în instanţă cu toate că au fost legal citate, a fost numit un apărător din oficiu.

La termenul din 22 septembrie 2011, apărătorul inculpatului a formulat cerere de recuzare scrisă a procurorului de şedinţă, cerere soluţionată separat, de către o altă instanţă, prin încheierea din 22 septembrie 2011 a Tribunalului Botoşani, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, conform dosarului anexat, ceea ce înseamnă că în prezenta cauză, procurorul de şedinţă nu este socotit incompatibil şi a putut să pună concluzii în cauză, unul dintre motivele care a condus la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, fiind astfel soluţionat.

În consecinţă, instanţa s-a socotit legal învestită cu soluţionarea cauzei, acordând trei termene de judecată, pentru asigurarea apărării inculpatului, pentru citarea legală a tuturor părţilor, pentru rezolvarea cererii de recuzare a procurorului, cât şi pentru punerea în discuţie a încadrării juridice a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, inculpatul fiind audiat pe fond la termenul de astăzi, când a arătat ca şi în declaraţiile date în mod constant în cauză, că nu recunoaşte săvârşirea infracţiunilor pentru care este cercetat, că nu doreşte să beneficieze de procedura de judecată în cazul recunoaşterii vinovăţiei, prevăzute de art. 320¹ C. proc. pen. şi că nu este de acord să despăgubească în nici un fel pe părţile vătămate constituite părţi civile, solicitând tot la termenul de astăzi, aşa cum s-a arătat prin concluzii, probe care au fost respinse de către instanţă, întrucât rejudecarea cauzei în prezent se impune a fi efectuată doar în limitele prevăzute de Decizia de desfiinţare cu trimitere nr. 49 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Suceava, în conformitate cu art. 385 C. proc. pen., deoarece în cauză situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului, aşa cum s-a statuat şi prin încheierea de şedinţă de la termenul de judecată din 20 octombrie 2011.

Tot la termenul de judecată din 20 octombrie 2011, în concordanţă cu aceeaşi decizie a curţii, cât şi cu celelalte hotărâri judecătoreşti pronunţate până în prezent în cauză, în şedinţă publică, instanţa a pus în discuţie schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, iar prin încheiere, a dispus schimbarea acestor încadrări:

- din infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 (părţi vătămate majore V.C., T.O. şi Z.M.C.) în infracţiunea de proxenetism în formă continuată şi cu aplicarea legii mai favorabile prev. de art. 329 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP);

- din infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) şi 4 teza a II-a din Legea nr. 678/2001 în infracţiunea prev. de art. 13 alin. (1); alin. (3) teza I; alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

Conform încheierii, schimbarea încadrării s-a datorat faptului că pentru părţile vătămate majore V.C., T.O. şi Z.M.C. este dată infracţiunea de proxenetism în formă continuată şi nu de trafic de persoane, întrucât infracţiunile s-au săvârşit cu acordul celor trei părţi vătămate, de unde se deduce şi forma continuată a infracţiunii, fiind dată o situaţie de aplicare a legii mai favorabile prevăzute de art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), ca urmare a modificărilor legislative pe care Legea nr. 678/2001 Ie-a suferit în timp.

De asemenea, în legătură cu părţile vătămate minore, I.N.M. şi I.M.A., schimbarea de încadrare se impune, deoarece aceste două părţi vătămate minore au fost obligate la prostituţie prin ameninţare, violenţă sau alte forme de constrângere, din numărul părţilor vătămate deducându-se forma continuată a infracţiunii săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, fiind dat, de asemenea, ca şi în primul caz, o situaţie de aplicare a legii mai favorabile, datorită modificărilor aduse în timp Legii nr. 678/2001.

în consecinţă, ca urmare a schimbării încadrării juridice a infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, instanţa s-a socotit legal învestită cu soluţionarea pe fond a săvârşirii de către inculpat a acestor infracţiuni, diferite de încadrările din rechizitoriu, în baza aceleiaşi situaţii de fapt reţinute şi anterior, care rămâne neschimbată, cu luarea în consideraţie a faptului că, în dosarele anterioare, partea vătămată I.M.A. s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 100.000 RON daune morale, iar pentru partea vătămată minoră I.N.M., s-a exercitat de către procuror acţiunea civilă din oficiu vizând obligarea inculpatului la daune morale.

Pe baza probelor administrate în cauză până în prezent şi în concordanţă cu cele sus arătate, în cadrul situaţiei de fapt, instanţa de fond a reţinut în esenţă faptul că inculpatul este cercetat şi trimis în judecată pentru faptul că în cursul lunii decembrie 2002, a recrutat prin intermediul numiţilor B.I., M.B. şi S.L. pe părţile vătămate V.C. şi minorele I.N., I.M., pe care Ie-a dus în Spania, unde Ie-a cazat şi, prin ameninţare şi violenţă, Ie-a exploatat obligându-le să practice prostituţia. De asemenea, la începutul lunii aprilie 2003, prin intermediul numiţilor B.I. şi M.B., inculpatul Ie-a recrutat pe părţile vătămate T.O. şi Z.M.C., în scopul exploatării, prin ameninţare şi violenţă, faptele fiind descoperite, iar părţile vătămate fiind oprite în Vama Nădlac în timp ce erau transportate în Spania, infracţiuni care au fost negate în mod constant de către inculpat, arătându-se în declaraţiile date în cauză că nu el este autorul infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată şi pentru care s-a schimbat încadrarea juridică, după cum sus s-a arătat. În pofida acestei poziţii procesuale, rezultă însă din probele dosarului că este real şi exact faptul că inculpatul şi nu o altă persoană este cei care a săvârşit aceste fapte.

Aşa cum au reţinut şi celelalte instanţe şi cum a reţinut şi instanţa de fond, situaţia de fapt a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă: declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile martorilor I.E., I.I., B.D., H.C., B.P., L.C.Ş., S.C.I., P.C., procesele-verbale de prezentare pentru recunoaştere şi planşe fotografice, adresa I.J.P.F. Arad nr. 642577 din 05 martie 2003, cu datele de ieşire din ţară ale părţilor vătămate I.M.A., I.N. şi V.C. şi procesele-verbale de confruntare.

Pe tot parcursul procesului penal, inculpatul a negat în mod constant săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa, susţinând că nu ar fi el numitul N. sau C. mână de aur

A invocat în instanţă faptul că nu au fost identificate toate părţile vătămate pentru a fi audiate şi că nu este îndeplinită cerinţa legii pentru procedarea la judecarea cauzei, că urmărirea penală nu a fost efectuată în mod corespunzător şi practic actul de sesizare a instanţei este lovit de nulitate absolută, el neparticipând la efectuarea urmăririi penale şi nici la efectuarea cercetării judecătoreşti până când a fost adus în stare de arest preventiv, neexistând posibilitatea de a se apăra, motive pentru care a solicitat ia termenul de astăzi, probe noi, care au fost respinse de către instanţă.

Vinovăţia inculpatului, cât şi faptul că nu se impune administrarea de noi probe în condiţiile actualei învestiri a instanţei, reies din probele dosarului, care a fost corect întocmit la urmărirea penală, în lipsa inculpatului, întrucât acesta s-a sustras un timp de la urmărirea penală, fiind necesară intervenţia autorităţilor spaniole pentru predarea lui din Spania în România, lipsa părţilor vătămate care au dat declaraţii în timpul urmăririi penale, plecate în străinătate, neîmpiedecând judecata în fond a cauzei.

În dosarul de urmărire penală, părţile vătămate au dat declaraţii amănunţite cu privire la activitatea infracţională desfăşurată de către inculpat, acestea fiind confruntate atât cu inculpatul, cât şi cu numiţii M.B. şi B.I., inculpaţi în Dosarul nr. 2962/2003. Numitele I.M.A., T.O. şi Z.M.C. au fost audiate şi de către instanţa de fond cu ocazia primei judecăţi.

Nu în ultimul rând trebuie arătat faptul că prin Sentinţa penală nr. 300 din 30 octombrie 2003, pronunţată în Dosar nr. 2962/2003 al Tribunalului Botoşani, au fost condamnaţi ceilalţi inculpaţi implicaţi în cauză, B.I. şi M.B., la pedepse cu închisoarea, pentru aceleaşi fapte pentru care inculpatul este cercetat în prezenta cauză, prin acel rechizitoriu disjungându-se urmărirea penală faţă de actualul inculpat S.C., din probele acelui dosar rezultând faptul că inculpatul S. şi nu altă persoană este cel care a participat împreună cu ceilalţi doi inculpaţi la săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii.

În sfârşit, s-a reţinut că celelalte probe de la dosar relatează aspecte izolate din viaţa inculpatului, declaraţiile părţilor vătămate I.M.A., T.O., Z.M.C. au relatat în mod amănunţit modalitatea recrutării lor, implicarea inculpatului în activitatea infracţională desfăşurată atât în ţară prin intermediul numiţilor B.I. şi M.B., cât şi în străinătate.

Relevante sunt şi procesele-verbale încheiate cu ocazia recunoaşterii din planşe fotografice a inculpatului de către părţile vătămate I.M.A., V.C. şi I.N.M., în prezenţa martorilor asistenţi H.C. şi L.C.Ş.

De asemenea, este dovedită în cauză relaţia dintre inculpat şi numiţii B.I. şi M.B., dat fiind procesele-verbale încheiate cu ocazia verificării telefoanelor mobile şi procesele-verbale de confruntare între S.L. şi partea vătămată Z.M.C.

Nu pot fi ignorate nici declaraţiile martorilor P.C. şi B.P., care atât la urmărirea penală, cât şi în instanţă, au relatat în mod amănunţit împrejurările în care au transportat pe părţile vătămate I.M.A., V.C. şi I.N.M. din localitatea Deva în Spania, localitatea Gulliera, în această localitate fiind aşteptaţi de inculpat, pe care l-au şi recunoscut în planşele fotografice cu ocazia prezentării de către organele de cercetare penală, reieşind din declaraţiile acestora că acesta a achitat contravaloarea transportului.

Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice şi a procedat la condamnarea lui potrivit legii.

La individualizarea judecătorească a pedepselor aplicate inculpatului, instanţa a avut în vedere, pe lângă criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi pe cele referitoare la persoana inculpatului, fără antecedente penale, cu o conduită procesuală incorectă, pericolul social concret deosebit de grav al infracţiunilor săvârşite, consecinţele pe care aceste infracţiuni le-au avut asupra părţilor vătămate, dintre care două minore, contextul social şi economic în care s-au săvârşit aceste infracţiuni, apreciindu-se că pentru condamnarea şi reeducarea inculpatului, se impune aplicarea unor pedepse cu închisoarea cu executare în regim de detenţie, cât şi a unor pedepse complementare, dar cu respectarea principiului neagravării situaţiei inculpatului în propria sa cale de atac, pedepse care nu pot să depăşească ultimele pedepse ce i-au fost aplicate de către Tribunalul Botoşani prin Sentinţa penală nr. II din 25 ianuarie 2011, rejudecarea cauzei fiind dispusă şi ca efect al apelului inculpatului.

Drept urmare, s-a apreciat că pedepsele aplicate pot fi situate între aceleaşi limite ca şi celelalte aplicate anterior, iar soluţionarea laturii civile a cauzei s-a impus a fi rezolvată între aceleaşi limite, justificându-se despăgubirea celor două părţi vătămate constituite părţi civile, cu sumele de 10.000 RON şi respectiv 5.000 RON.

Cu privire la măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, stabilită anterior în sarcina inculpatului, instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost revocată prin Decizia penală nr. 49 din 8 iunie 2011 a Curţii de Apel Suceava, aşa încât instanţa de fond nu a dispus cu privire ia această măsură.

Împotriva Sentinţei penale nr. 261 din 21 noiembrie 2011 a tribunalului Botoşani, în termen legal, a declarat apel inculpatul S.C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, pentru motivele prezentate în scris şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2012.

Prin Decizia penală nr. 70 din 28 iunie 2012, Curtea de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul S.C.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat următoarele: Inculpatul apelant S.C., prin apărător, a criticat Sentinţa penală a primei instanţe, în primul rând, pentru motive de procedură, respectiv faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 678/2001 conform cu care urmărirea penală pentru infracţiunile reglementate de actul normativ amintit se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în speţă cele mai multe acte de urmărire penală fiind efectuate de către lucrători de poliţie judiciară delegaţi de către procuror (practic, a arătat inculpatul apelant, s-au încălcate normele procedurale privind competenţa după materie, urmărirea penală fiind lovită de nulitate absolută). Tot la aceeaşi finalitate (nulitatea absolută a urmăririi penale) a dus, în opinia inculpatului apelant, şi faptul că obiectivele stabilite în ordonanţele de delegare a lucrătorilor de poliţie judiciară (identificarea şi audierea unor persoane implicate în cauză) nu au fost atinse în totalitate. De asemenea, a mai criticat inculpatul apelant faptul că nu a avut un proces echitabil în cursul urmăririi penale, în condiţiile în care faţă de el s-a dispus disjungerea cercetărilor (iar el nu şi-a putut face nicio apărare), acestea continuând faţă de ceilalţi inculpaţi, soldându-se în final cu o sentinţă de condamnare definitivă a acestora.

Cu privire la aceste critici, Curtea a reţinut că sunt neîntemeiate.

S-a constata că art. 21 din Legea nr. 678/2001 prevede că „urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege se efectuează în mod obligatoriu de către procuror şi se judecă în primă instanţă de către tribunal". Conform art. 217 alin. (4) C. proc. pen. însă „în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către procuror, acesta poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare. Legea specială amintită nu prevede că acest ultim text C. proc. pen. nu ar fi aplicabil infracţiunilor de crimă organizată pe care le reglementează (dimpotrivă, din analiza textelor legale anterior menţionate rezultă că art. 217 alin. (4) C. proc. pen. este pe deplin aplicabil şi urmăririi penale a infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/2001). Prin urmare, Curtea îşi însuşeşte punctul de vedere potrivit căruia art. 21 din Legea nr. 678/2001 nu exclude aplicarea art. 217 alin. (4) C. proc. pen.

Nici faptul că prin delegare nu s-a reuşit audierea tuturor persoanelor implicate în activitatea infracţională, nu este o cauză de nulitate absolută a urmăririi penale. Cele mai multe dintre obligaţiile stabilite de procuror în sarcina lucrătorilor de poliţie judiciară prin ordonanţele de delegare au fost îndeplinite, iar procurorul de caz a considerat implicit că administrarea altor probe nu mai este posibilă ori nu mai este utilă cauzei (contrar celor susţinute de apărare).

De asemenea, împrejurarea că faţă de inculpatul apelant s-a dispus disjungerea cauzei la un moment dat în cursul urmăririi penale, cauza iniţială fiind finalizată fără participarea acestuia, nu este de natură a aduce o încălcare a vreunei norme de procedură penală, în condiţiile în care această operaţiune s-a datorat tocmai faptului că inculpatul apelant S.C. se sustrăgea urmăririi penale (conform art. 38 C. proc. pen. disjungerea fiind permisă în cazul de indivizibilitate prev. de art. 33 lit. a) C. proc. pen.). Faptul că rechizitoriul din cauza de faţă este similar cu cel prin care au fost trimişi iniţial în judecată ceilalţi inculpaţi este un fapt normal, în condiţiile în care vorbim despre aceeaşi activitate infracţională (este vorba despre cazul de indivizibilitate prev. de art. 33 lit. a) C. proc. pen. - la săvârşirea aceloraşi infracţiuni au participat mai multe persoane). De asemenea, faptul că s-au folosit în prezenta cauză, pentru trimiterea în judecată a inculpatului apelant, mijloace de probă din dosarul de urmărire penală iniţial (din care s-a făcut disjungerea) nu este de natură a aduce o încălcare a vreunei norme de procedură penală, fiind vorba despre aceeaşi activitate infracţională. Mai mult, din actele dosarului de urmărire penală nu rezultă că ceilalţi inculpaţi implicaţi şi martorii audiaţi s-ar fi înţeles între ei pentru a arunca întreaga vină pe inculpatul apelant S.C. şi nici că organele de urmărire penală le-ar fi influenţat în vreun fel cu prilejul audierilor, cum a susţinut apărarea.

Mai mult, o parte din neregulile procedurale invocate sunt, în opinia instanţei de apel, sancţionate cu nulitatea relativă conform art. 197 alin. (1), (4) C. proc. pen.; or, acestea au fost invocate tardiv, pentru prima dată în faţa instanţei de apel.

Pe fondul cauzei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, prima instanţă a reţinut o stare de fapt conformă cu realitatea şi sprijinită pe interpretarea şi analiza judicioasă a mijloacelor de probă administrate în cauză.

Curtea a apreciat, raportat la ansamblul probator, la care a făcut referire detaliată prima instanţă (Curtea însuşindu-şi pe deplin analiza probelor făcută de prima instanţă, aspect pe care nu îl va mai relua), în esenţă, că, în cursul lunii decembrie 2002, apelantul inculpat S.C. a recrutat prin intermediul numitului B.l., pe părţile vătămate V.C., I.N.M. şi I.M.A. (ultimele două fiind minore la acea dată), după care Ie-a dus în Spania, unde Ie-a cazat şi, prin ameninţare şi violenţă, Ie-a exploatat obligându-le să practice prostituţia pe cele două părţi vătămate minore, partea vătămată majoră V.C. nefiind constrânsă în vreun fel să practice prostituţia; de asemenea, la începutul lunii aprilie 2003, prin intermediul numiţilor B.l., S.L. şi M.B., apelantul inculpat S.C. Ie-a recrutat pe părţile vătămate T.O. şi Z.M.C., în scopul exploatării prin practicarea prostituţiei, cu acordul acestora, fără a fi constrânse în vreun fel, părţile vătămate fiind oprite de poliţie în Vama Nădlac în timp ce erau transportate spre Spania.

Criticile inculpatului apelant, în sensul că privitor la numitele T.O. şi Z.M.C. este incidenţă cauza de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzut de art. 10 lit. c) C. proc. pen., „fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat, în condiţiile în care cele două victime îl identificăm doar pe numitul M.B. ca fiind persoana ce Ie-a racolat în vederea practicării prostituţiei în Spania, au fost apreciate ca nefondate. În declaraţiile date T.O. a arătat că urma să meargă în Spania să se prostitueze pentru un anume „N." sau „C." (s-a stabilit pe baza de probe certe că inculpatul a pretins lui B.I. să i se adreseze cu apelativul „N."), persoană cu care a şi vorbit de la telefonul numitului B.l. Z.M.C. a arătat în declaraţiile sale că urma să se prostitueze în Spania pentru un anume „C.", persoană care vorbea des la telefon cu B.l. şi M.B. Mai mult, din declaraţiile numiţilor B.I. şi M.B., date ulterior în faza de urmărire penală (aceştia nu au recunoscut iniţial implicarea în vreo activitate infracţională), rezultă în mod clar că ei se ocupau în România de racolarea de fete pentru practicarea prostituţiei în Spania în folosul inculpatului apelant S.C., şi că în cazul numitelor T.O. şi Z.M.C. au acţionat sub coordonarea telefonică a inculpatului apelant S.C.

De asemenea, Curtea a apreciat ca nefondată şi critica inculpatului apelant, în sensul că privitor la numitele V.C., I.N.M. şi I.M.A. este incidenţă cauza de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii^ penale, prev. de art. 10 lit. a) C. proc. pen., „fapta nu există. Din declaraţiile numitului B.l. rezultă că acesta, la solicitarea inculpatului apelant S.C. a fost cel care Ie-a racolat pe numitele V.C., I.N.M. şi I.M.A., în vederea practicării prostituţiei în Spania (de altfel, pentru această faptă B.I. a şi fost condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 300/2003 a Tribunalului Botoşani). Din declaraţiile martorilor P.C. şi B.P., rezultă că numitele V.C., I.N.M. şi I.M. au fost transportate în Spania cu un autocar condus de către aceştia, fiind aşteptate şi preluate de către inculpatul apelant S.C. (au mai arătat cei doi martori că de îmbarcarea fetelor în autocar s-a ocupat numitul B.I.). Numita I.M.A. a arăta în declaraţiile sale că după ce a ajuns în Spania a fost sechestrată, bătută, ameninţată şi obligată să se prostitueze în folosul inculpatului apelant. A mai arătat această parte vătămată că numitele V.C. şi I.N.M., când au văzut tratamentul violent la care erau supuse de inculpatul apelant în Spania, au fugit după aproximativ o săptămână, iar ea un pic mai târziu (de altfel, după ce cele trei fete amintite au fugit de la inculpatul apelant, acesta l-a sunat pe B.I., spunându-i să îi facă rost de altele - „bagaje" - aşa cum rezultă din interceptările convorbirilor telefonice ale inculpatului apelant cu numitul B.I.).

Într-adevăr, până în prezent nu s-a reuşit audierea numitelor V.C. şi I.N.M., însă acest lucru s-a datorat doar imposibilităţii obiective a organelor de urmărire penală şi ale instanţelor implicate de a mai găsi aceste persoane (plecate în străinătate fără a se cunoaşte o adresă a lor). Cu toate acestea, celelalte mijloace de probă administrate dovedesc pe deplin vinovăţia inculpatului apelant, chiar în lipsa declaraţiilor celor două persoane amintite, după cum a reţinut şi prima instanţă.

Raportat la situaţia de fapt reţinută s-a stabilit corect încadrarea juridică legală a infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului apelant S.C., respectiv infracţiunea de proxenetism prev. de art. 329 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (privitor la numitele V.C., T.O. şi Z.M.C.) şi infracţiunea de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I, alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (părţi vătămate fiind I.N.M. şi I.M.A.), ambele în concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen.

Criticile inculpatului apelant, în sensul că privitor la victima I.M.A. nu trebuia reţinută infracţiunea de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I, alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001, ci infracţiunea de proxenetism prev. de art. 329 alin. (2) (sau 3) C. pen., a fost considerată neîntemeiată, în condiţiile în care, în decembrie 2002 deşi aceasta nu împlinise 18 ani, a fost dusă în Spania, unde prin ameninţare şi violenţă, a fost obligată să practice prostituţia, de către inculpatul apelant. Contrar celor susţinute de către inculpatul apelant, acesta a fost cel care a primit-o pe I.M.A. atunci când aceasta a ajuns în Spania la 16 ani şi tot el a fost cel care a luat paşaportul acesteia (a se vedea în acest sens declaraţiile martorilor P.C. şi B.P., şoferii care au transportat-o pe I.M.A. în Spania). Prin urmare inculpatul apelant S.C. a cunoscut vârsta acesteia, având mai multe posibilităţi de a o afla (după Constituţia fizică a acesteia, observând-o direct -martorul P.C. arătând că aceasta părea foarte mică, motiv pentru care a trezit suspiciunile vameşilor la ieşirea din ţară, sau din paşaportul acesteia pe care I-a primit). Faptul că în Spania I.M.A. a fost exploatată prin obligarea la practicarea prostituţiei de către inculpatul apelant rezultă din declaraţiile numitului B.I. (cel care a racolat-o tocmai în acest scop), din declaraţiile numitei I.E. (mama victimei, ce fost sunată din Spania de către aceasta, spunându-i că este bătută şi sechestrată), din declaraţiile victimei I.M.A. (care a declarat că a fost bătută, ameninţată şi obligată să se prostitueze în folosul inculpatului apelant), precum şi din planşa foto cu urmele de violenţă de pe corpul victimei.

În ceea ce priveşte sancţiunile penale aplicate inculpatului apelant S.C. de către prima instanţă, Curtea a constatat că acestea au fost în mod just individualizate, în raport de criteriile prev. de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)

Într-adevăr, având în vedere, împrejurările concrete în care au fost săvârşite faptele, scopul imoral al obţinerii în mod facil şi nelegal a unor sume mari de bani, precum şi atitudinea nesinceră a apelantului inculpat pe parcursul procesului penal, Curtea a apreciat că aplicarea unor pedepse de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de proxenetism, prevăzută de art. 329 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), respectiv de 5 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I, alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), este în măsură să răspundă cerinţelor de sancţionare, coerciţie şi reeducare prevăzute de art. 52 C. pen. (şi nu se impune reducerea acestora).

De asemenea, având în vedere cele de mai sus, Curtea a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 81 alin. (1) lit. c) C. pen., respectiv de art. 86¹ alin. (1) lit. c) C. pen., pentru a se putea dispune suspendarea (condiţionată sau sub supraveghere) a pedepsei rezultante aplicate.

Scopul imoral al obţinerii în mod facil şi nelegal a unor sume mari de bani, lipsa de minimă compasiune faţă de victimele minore, agresivitatea apelantului inculpat, precum şi atitudinea nesinceră a apelantului inculpat pe parcursul procesului penal, nu sunt de natură a induce concluzia că simpla condamnare constituie un avertisment pentru inculpat şi că aceasta, chiar fără executarea pedepsei nu va mai săvârşi infracţiuni, chiar dacă inculpatul apelant nu este cunoscut cu antecedente penale şi a trecut o perioadă mare de timp de la data săvârşirii faptelor.

Pentru aceleaşi motive, Curtea a apreciat că în cauză nu este oportună reţinerea de circumstanţe atenuante judiciare, conform art. 74 C. pen., în favoarea inculpatului S.C. Faptul că victimele majore au cunoscut faptul că urmează a merge în Spania să practice prostituţia nu constituie o împrejurare care să poată fi considerată circumstanţă atenuantă (art. 16 din Legea nr. 678/2001 invocat de apărare nu instituie obligativitatea reţinerii vreunei circumstanţe atenuante, mai ales că în cazul victimelor majore, în urma schimbării încadrării juridice nu s-a mai reţinut vreo infracţiune de trafic de persoane în sarcina inculpatului apelant).

Cu privire la latura civilă a cauzei, Curtea a apreciat că prima instanţă, a" făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

În condiţiile în care a reţinut ca fiind întrunite în persoana inculpatului apelant S.C. a elementelor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 şi urm. din Vechiul C. civ. (în vigoare la acea dată), în mod corect prima instanţă l-a obligat pe acesta la plata de despăgubiri civile către părţile civile I.N.M. şi I.M.A. (reprezentând daune morale).

Dauna morală constă în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Din această perspectivă, prin traficarea celor două părţi civile în Spania, unde sub ameninţări şi violenţe au fost obligate să practice prostituţia în favoarea inculpatului apelant, celor două părţi civile minore li s-a adus o atingere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar durerile psihice provocate de atari acţiuni ale inculpatului apelant, pot şi trebuie compensate prin acordarea unor despăgubiri.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, s-a reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele acţiunilor inculpatului, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială şi socială.

Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei agresiunii, în cazul de faţă.

Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate, şi pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Faţă de cele reţinute, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a considerat că partea civilă I.N.M. este îndreptăţită la despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 5.000 de RON, iar partea civilă I.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 10.000 de RON.

Împotriva Deciziei penale nr. 70 din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori a declarat recurs inculpatul S.C., criticând hotărârea atacată pentru netemeinicie şi nelegalitate.

În motivele de recurs formulate în scris şi expuse pe larg în şedinţă publică, în ceea ce priveşte latura penală, apărătorul ales al recurentului inculpat a arătat că, pentru faptele pentru care inculpatul a fost trimis în judecată a intervenit prescripţia specială a răspunderii penale, în speţă fiind incidente dispoziţiile legii penale mai favorabile respectiv prevederile art. 124 C. pen. în forma anterioară modificării dispoziţiilor Codului Penal prin Legea nr. 63/2012.

De asemenea, a mai arătat că, în cauză instanţele au realizat o gravă eroare de fapt în aprecierea declaraţiilor părţilor vătămate care au precizat că nu l-au cunoscut pe inculpat şi deci nu este dovedit faptul că inculpatul este cel cate a săvârşit faptele ce îi sunt imputate.

În ceea ce priveşte modalitatea de efectuare a actelor de urmărire penală, apărătorul ales al recurentului inculpat a susţinut că acestea sunt lovite de nulitate în raport de dispoziţiile Legii nr. 678/2001 care prevede obligativitatea ca, în cazul infracţiunilor reglementate de această lege, actele de urmărire penală să se realizeze de procuror or, în speţă, parte din actele de urmărire penală au fost efectuate de organele poliţiei judiciare.

În final, raportat la individualizarea judiciară a pedepsei, a invocat greşita apreciere asupra circumstanţelor atenuante judiciare, care ar fi trebuit să fie avute" în vedere şi astfel pedeapsa să fie diminuată sub minimul legal.

În ceea ce priveşte latura civilă, inculpatul a arătat că pretenţiile părţilor vătămate sunt neîntemeiate şi nedovedite.

Faţă de motivele de recurs invocate de inculpat şi circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 385⁹ pct. 14, 17² şi 18, Înalta Curte apreciază recursul fondat cu următoarele distincţii.

1. În ceea ce priveşte latura civilă Înalta Curte apreciază că prima instanţă, a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Faţă de critica inculpatului cu privire la faptul că suma solicitată de partea vătămată şi acordată de instanţă cu titlu de daune morale nu este dovedită, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă.

Spre deosebire de despăgubirile pentru daune materiale, care se stabilesc pe bază de probe, despăgubirile pentru daune morale se stabilesc pe baza evaluării instanţei de judecată. O astfel de evaluare a despăgubirilor pentru daune morale - în scopul de a nu fi una pur subiectivă sau de a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei - trebuie să ţină seamă de suferinţele fizice şi morale susceptibile în modo rezonabil a fi fost cauzate prin fapta săvârşită de inculpat precum şi toate consecinţele acesteia, relevate de probele administrate.

În speţă, daunele morale au rolul de a acorda părţii vătămate o reparaţie materială pentru traumele fizice şi psihice suferite care afectează în mod negativ dezvoltarea psihică, percepţia asupra valorilor morale, participarea acestora la viaţa socială şi de familie, comparativ cu situaţia anterioară faptei săvârşite de inculpat. De asemenea, este de reţinut faptul că valoarea despăgubirilor nu poate fi limitată în raport de posibilităţile de plată ale inculpatului.

Faţă de argumentele expuse şi în raport de situaţia de fapt reţinută, Înalta Curte va avea în vedere faptul că cele două părţi vătămate erau minore la data săvârşirii faptei şi au fost supuse unor agresiuni fizice şi psihice care atrag, fără echivoc, răspunderea civilă pentru fapta proprie a inculpatului în condiţiile reglementate de art. 998 şi următoarele din C. civ. în vigoare la acea dată.

Astfel, instanţa de fond a stabilit în mod corect că partea civilă I.N.M. este îndreptăţită la despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 5.000 de RON, iar partea civilă I.M.A. este îndreptăţită la despăgubiri pentru daune morale în cuantum de 10.000 de RON.

2. În raport de poziţia inculpatului cu privire la intervenţia prescripţiei speciale a răspunderii penale, Înalta Curte constată critica neîntemeiată şi urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

În procesul de stabilire a termenului de prescripţie, pedeapsa de referinţă la care se raportează dispoziţiile art. 122 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 154 NCP) este pedeapsa stabilită de lege pentru infracţiunea săvârşită.

În speţă infracţiunile pentru care este judecat inculpatul S.C. sunt aceea de proxenetism prevăzută de art. 329 alin. (2) C. pen. pentru care pedeapsa prevăzută de lege este 10 ani şi infracţiunea de trafic de minori, prevăzută de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I, alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 pentru care legea prevede o pedeapsă de 20 de ani.

Faţă de cuantumul acestor pedepse, prescripţia specială, în reglementarea art. 122 nemodificat prin Legea nr. 63/2012 pentru infracţiunea de proxenetism este de 12 ani iar în ceea ce priveşte infracţiunea de trafic de minori, termenul de prescripţie este de 22,5 ani.

Astfel, Înalta Curte constată că termenul de prescripţie specială a răspunderii penale nu este împlinit pentru niciuna dintre infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat şi judecat astfel că susţinerea apărării este nefondată.

3. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18, Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi urmează să îl respingă.

Înalta Curte apreciază că faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt pe deplin dovedite, având în vedere întreg materialul probator existent la dosar.

Astfel, se constată că atât numita T.O. cât şi Z.M.C. au declarat că urmau să meargă în Spania pentru a se prostitua pentru un anume „N." sau „C." persoană cu care T.O. a vorbit de la telefonul lui B.I. cât şi declaraţiile lui B.I. şi M.B., din care rezultă în mod clar că aceştia racolau fete în România, care ulterior erau trimise în Spania pentru practicarea prostituţiei în folosul recurentului inculpat S.C. şi că, în cazul numitelor T.O. şi Z.M.C., au acţionat sub coordonarea telefonică a recurentului inculpat. în acest sens, se are în vedere şi procesul-verbal de transcriere a convorbirilor telefonice aflat la pag. 69 - 78 din dosarul de urmărire penală.

În ceea ce le priveşte pe V.C., I.N.M. şi I.M.A., din declaraţiile numitului B.I. rezultă că acesta, la solicitarea recurentului inculpat S.C. Ie-a racolat în vederea practicării prostituţiei în Spania fiind transportate cu un autocar condus de martorii P.C. şi B.P.

Numita I.M.A. a arăta în declaraţiile sale că după ce a ajuns în Spania a fost sechestrată, bătută, ameninţată şi obligată să se prostitueze în folosul recurentului inculpat şi că numitele V.C. şi I.N.M., când au văzut tratamentul violent la care erau supuse de recurentul inculpat, au fugit după aproximativ o săptămână, iar ea un pic mai târziu. De asemenea martora I.E., mama păţii civile I.M.A. a declarat faptul că a fost sunată de fiica sa care se afla în Spania, aceasta spunându-i că a fost obligată să se prostitueze de numitul „C.".

Ulterior, recurentul inculpat l-a sunat pe B.I., spunându-i să îi facă rost de altele - „bagaje" - aşa cum rezultă din interceptările convorbirilor telefonice ale inculpatului apelant cu numitul B.I.

În ceea ce priveşte declaraţia olografă a^ părţii vătămate V.C. depusă la dosarul cauzei de recurentul inculpat, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită având în vedere prevederile art. 77 coroborat cu art. 75 C. proc. pen.

Faţă de dovezile analizate anterior, Înalta Curte constată deplin dovedită starea de fapt astfel cum în mod corect a fost reţinută atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de prim control judiciar.

4. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 17², Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiat şi urmează să îl respingă.

Este adevărat faptul că în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 678/2001, „Urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege se efectuează în mod obligatoriu de către procuror şi se judecă în primă instanţă de către tribunal." dar, aceste dispoziţii legale trebuie coroborate cu dispoziţiile Codului de procedură penală care, în art. 217 alin. (4) stabileşte faptul că procurorul poate dispune prin ordonanţă ca anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele poliţiei judiciare.

Din verificarea actelor existente în rechizitoriu rezultă faptul că, actele de urmărire penală au fost efectuate de procuror şi nu de organele poliţiei judiciare astfel cum s-a susţinut de către apărare, iar în cazul în care astfel de acte au fost desfăşurate exclusiv în faţa organelor poliţiei judiciare, respectiv declaraţii ale martorilor, inculpatului şi părţilor vătămate, acestea au fost efectuate ulterior şi în faţa reprezentantului parchetului.

În ceea ce privesc interceptările telefonice, acestea au fost realizate de către Serviciul Român de Informaţii cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acea dată, în baza autorizaţiei emise de procuror, această instituţie fiind singura în drept la acea dată să desfăşoare astfel de activităţi. o

5. În ceea ce priveşte motivul de recurs circumscris cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 14, Înalta Curte constată că acesta este întemeiat şi urmează să îl admită.

Sub aspectul individualizării pedepsei aplicate, Înalta Curte apreciază că în cauza pendinte instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar nu au făcut o corectă individualizare a pedepsei, prin evaluarea tuturor criteriilor specifice acestui proces de alegere a sancţiunii celei mai adecvate, în vederea atingerii finalităţii acesteia.

Individualizarea pedepselor priveşte deopotrivă stabilirea şi aplicarea acestora dar şi adaptarea în funcţie de gradul de pericol social al faptei şi de periculozitatea şi persoana făptuitorului.

Pedeapsa, pe lângă funcţia de constrângere, îndeplineşte şi un rol educativ, de exemplaritate şi de reeducare a infractorului, fiind menită să determine înlăturarea deprinderilor antisociale ale condamnatului.

Funcţia de exemplaritate a pedepsei nu se poate restrânge la exemplaritatea pedepsei aplicate, în sensul de gravitate, ce ar viza maximul sau minimul pedepsei prevăzute pentru respectiva infracţiune, astfel încât în procesul de individualizare a pedepsei trebuie avute în vedere toate criteriile referitoare la dispoziţiile dreptului penal general, limitele speciale ale pedepsei, gradul de pericol social al faptei comise, persoana infractorului şi împrejurările care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Circumstanţele atenuante sunt fapte sau împrejurări prevăzute de lege sau lăsate la aprecierea instanţei care, deşi nu înlătură caracterul penal al faptei, relevă un pericol social redus al acesteia sau o periculozitate redusă a făptuitorului şi care permit judecătorului să aplice o pedeapsă sub minimul special prevăzut de lege.

Individualizarea pedepselor trebuie să respecte principiul proporţionalităţii pedepsei cu natura şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, avându-se în vedere drepturile şi libertăţile fundamentale sau alte valori sociale protejate care au fost vătămate prin comiterea infracţiunii.

Conform art. 72 alin. (1) C. pen., „La stabilirea şi aplicare a pedepsei se ţine seama de dispoziţiile părţii generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixat în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală." Art. 74 C. pen. cuprinde împrejurări de fapt care raportate la cauza pendinte, pot dobândi prin aprecierea instanţei valenţe atenuante. Recunoaşterea unor date şi împrejurări ale realităţii ca circumstanţe atenuante nu este posibilă decât dacă circumstanţele avute în vedere de instanţă reduc în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau îl caracterizează de o asemenea manieră pe inculpat, încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită în concret, satisface imperativul justei individualizări a pedepsei.

Faţă de critica formulată de recurentul inculpat în sensul că instanţa de fond şi instanţa de prim control judiciar, în mod nejustificat nu au reţinut şi circumstanţele prevăzute de art. 74 alin. (2) C. pen., respectiv inculpatul are un loc de muncă stabil, are doi copii minori în întreţinere, are o stare de sănătate precară precum şi timpul lung scurs de la data săvârşirii faptelor, Înalta Curte apreciază că aceasta este întemeiată.

Faţă de întreg materialul probator, fapta recurentului inculpat este pe deplin dovedită şi prezintă un grad de pericol social ridicat raportat la împrejurarea că în activitatea infracţională au fost implicate şi persoane minore, traficul de persoane şi proxenetismul fiind fapte care aduc atingere unor valori sociale importante respectiv libertatea de voinţă şi acţiune a persoanei şi apărarea bunelor moravuri în relaţiile de convieţuire socială şi de asigurare licită a mijloacelor de existenţă.

Totuşi, Înalta Curte nu poate face abstracţie de circumstanţele personale favorabile ale recurentului inculpat, respectiv faptul că acesta are o familie, un loc de muncă stabil, are copii minori în întreţinere, nu are antecedente penale şi împrejurarea că, de la data săvârşirii faptelor a trecut o perioadă de 10 ani ceea ce a0 determinat estomparea gradului de pericol concret al inculpatului, care, în această perioadă nu a mai săvârşit alte fapte de natură penală, şi-a întemeiat o familie dând astfel dovadă de îndreptare.

În raport de circumstanţele cauzei, gravitatea faptelor precum şi pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl poate prezenta făptuitorul Înalta Curte apreciază că, în speţă se impune reducerea cuantumului pedepselor sub minimul special prevăzut de lege cu executarea pedepsei în regim de detenţie.

Faţă de aspectele menţionate, Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze decizia penală recurată şi în parte Sentinţa penală nr. 261 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Botoşani şi, rejudecând:

Condamnă pe inculpatul S.C., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 329 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 74 alin. (2) C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare şi doi ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (părţi vătămate V.C., T.O. şi Z.M.C.).

Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

Condamnă pe acelaşi inculpat, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 13 alin. (1), alin. (3) teza I, alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) şi art. 74 alin. (2) C. pen., la o pedeapsă de 4 ani închisoare şi doi ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. (părţi vătămate I.N.M. şi I.M.A.).

Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 şi art. 35 C. pen., contopeşte pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 4 ani închisoare şi 2 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b C. pen.

Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 15 mai 2007 la 03 octombrie 2007. Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de inculpatul S.C. împotriva Deciziei penale nr. 70 din 28 iunie 2012 a Curţii de Apel Suceava, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Casează decizia penală recurată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 261 din 21 noiembrie 2011 a Tribunalului Botoşani şi, rejudecând:

Face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 71 şi 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 15 mai 2007 la 03 octombrie 2007.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentului inculpat, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu pentru intimatele părţi vătămate I.M.A., T.O., V.C., I.N.M., Z.M.C., în sumă de câte 150 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

← ICCJ. Decizia nr. 865/2013. Penal. Infracţiuni la legea privind...		ICCJ. Decizia nr. 815/2013. Penal →

ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Penal

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 851/2013. Penal