ICCJ. Decizia nr. 15/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 15/2010
Dosar nr.6615/1/2010
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1947 din 18 noiembrie 2009 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.M. împotriva rezoluţiei nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, şi s-a menţinut rezoluţia atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus, în baza dispoziţiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) şi d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de B.N. – general de poliţie în rezervă; V.P. – chestor de poliţie în rezervă şi F.C. – chestor de poliţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Împotriva acestei rezoluţii, petentul a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, plângere care a fost respinsă prin rezoluţia nr. 597/283/II/2/2009 din 15 iunie 2009.
Procurorii au reţinut că, având în vedere lipsa unei vătămări aduse intereselor legale ale unei persoane, precum şi lipsa vreunui element care să contureze intenţia, ca formă a unei pretinse vinovăţii cu care să se fi acţionat în cauză împotriva comisarului şef V.M., de către superiorii ierarhici competenţi, în cadrul desfăşurării procedurii disciplinare, se constată lipsa unora din elementele constitutive ale infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor sau de neglijenţă în serviciu.
În temeiul art. 2781 alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere împotriva rezoluţiei nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa nr. 1947 din 18 noiembrie 2009 a Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu motivarea că în mod legal şi temeinic s-a dispus neînceperea urmăririi penale a intimaţilor, având în vedere incidenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 10 lit. a) şi d) C. proc. pen.
Împotriva sentinţei de respingere a plângerii, petentul V.M. a declarat recurs.
Examinând hotărârea atacată, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul declarat de petent nu este fondat.
Din analiza actelor premergătoare efectuate nu a rezultat că intimaţii B.N. – general de poliţie în rezervă; V.P. – chestor de poliţie în rezervă şi F.C. – chestor de poliţie, ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din O.M.A.I. nr. 400/2004 cu modificările ulterioare „sancţiunea disciplinară poate fi contestată, prin cerere scrisă, adresată de poliţistul cercetat, şefului ierarhic superior celui care a aplicat sancţiunea ...", iar asupra contestaţiei, şeful ierarhic superior se pronunţă prin decizie motivată, în termen de 15 zile [alin. (5) al aceluiaşi articol].
În structura ierarhică a Ministerului Administraţiei şi Internelor, superior ierarhic secretarului general (la acea dată B.N.) era ministrul.
Ulterior depunerii contestaţiei împotriva dispoziţiei de sancţionare semnată de directorul general al Direcţiei generale management resurse umane, aceasta, împreună cu celelalte documente, au fost trimise la Corpul de control al ministrului pentru analiza motivelor contestaţiei.
Rezultatul verificărilor a fost materializat într-un raport întocmit de Corpul de control, semnat de chestorul M.C. şi aprobat prin semnătura secretarului general - chestor general B.N.
Pe baza raportului anterior menţionat, Ministerul Administraţiei şi Internelor a emis ordinul de respingere a contestaţiei formulate de V.M.
Înalta Curte mai constată, de asemenea, că aplicarea efectivă a sancţiunii disciplinare prin plata unui salariu diminuat s-a produs începând cu salariul din luna martie 2007, deci în luna ulterioară emiterii atât a dispoziţiei de sancţionare (14 februarie 2007), cât şi a ordinului prin care s-a respins de către şeful ierarhic superior contestaţia împotriva dispoziţiei de sancţionare (28 februarie 2007), iar modul de calcul a avut la bază dispoziţia nr. II/291 din 14 februarie 2007 a chestorului V.P.C. - director general al Direcţiei generale management resurse umane.
Petentul V.M. a formulat contestaţie, acţiunea acestuia fiind respinsă de către instanţele de judecată, ca nefondată, iar acesta a fost repus în drepturi ca ofiţer specialist principal cu salarizarea corespunzătoare, începând cu luna ianuarie 2009.
Înalta Curte mai reţine că, în mod corect, prima instanţă a reţinut că petentul a avut o atitudine speculativă şi subiectivă în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia sancţiunea disciplinară de „trecere într-o funcţie inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deţinut, respectiv de ofiţer specialist, corespunzătoare gradului de comisar şef, nu este prevăzută de legea penală (în sensul că nu s-a respectat, formal, exprimarea din textul de lege).
Deoarece din actele premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimaţii B.N. – general de poliţie în rezervă; V.P. – chestor de poliţie în rezervă şi F.C. – chestor de poliţie, ar fi săvârşit acte cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), în mod corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de aceştia.
În consecinţă, soluţia primei instanţe de respingere a plângerii petentului împotriva rezoluţiei nr. 372/P/2009 din 7 mai 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire penală şi criminalistică, este legală şi temeinică.
Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de petentul V.M. împotriva sentinţei primei instanţe.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul V.M. împotriva sentinţei nr. 1947 din 18 noiembrie 2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 5862/1/2009.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 149/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 150/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
