ICCJ. Decizia nr. 58/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 58/2005
Dosar nr. 260/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul municipiului Bucureşti, emis la data de 19 ianuarie 1998, au fost trimişi în judecată:
- inculpata Z.M., precum ş.
- inculpatul N.M., ambii pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
S-au reţinut următoarele fapte:
În după amiaza zilei de 22 aprilie 1997, în jurul orei 16.45, S.E., conducător auto la Serviciul de Ambulanţă al municipiului Bucureşti, a primit dispoziţie să se deplaseze până la intersecţia străzii Liviu Rebreanu cu B-dul 1 Decembrie, pentru a ridica un bolnav.
Deplasându-se cu autosanitara ce o avea în primire, conducătorul auto S.E. a găsit la locul indicat, pe N.C., aflat în stare de mizerie fiziologică, pe care l-a transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca, unde l-a prezentat la camera de gardă pentru boli interne, în jurul orei 18.25.
După ce l-a consultat şi a ajuns la concluzia că starea bolnavului nu constituia o urgenţă medicală, medicul de gardă M.F. a luat legătura, telefonic, cu Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Pantelimon, în raza căruia îşi avea domiciliul, bolnavul, obţinând avizul să-l transfere la acel spital.
În urma dispoziţiei de transfer date de medicul M.F., conducătorul auto S.E. l-a transportat pe bolnavul N.C., la Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Pantelimon, prezentându-l medicului de gardă G.V.
După efectuarea analizelor uzuale, medicul de gardă G.V., stabilind diagnosticul „suspect TBC pulmonar secundar", a dispus transferarea bolnavului la Spitalul Clinic de specialitate Doctor Victor Babeş.
Pentru efectuarea transportului, medicul de gardă G.V. a luat legătura cu Serviciul de Ambulanţă al municipiului Bucureşti, reuşind, abia în jurul orei 00.30 din noaptea de 22 spre 23 aprilie 1995, să obţină repartizarea unei autosanitare, având ca şofer pe inculpatul N.M., iar ca asistent medical, pe inculpata Z.M.
În jurul orei 00.45, autosanitara solicitată a sosit la Spitalul Clinic de Urgenţă Sfântul Pantelimon, de unde a fost ridicat bolnavul N.C., actele medicale şi buletinul de identitate al acestuia fiind preluate de inculpata Z.M.
Ajungând la Spitalul Clinic Doctor Victor Babeş în jurul orei 1.30 din noaptea respectivă, inculpata Z.M. s-a prezentat la medicul de gardă D.E., care s-a deplasat la autosanitară, unde l-a examinat pe bolnav. Punându-i diagnosticul „TBC pulmonar, lob superior bilateral", acest medic de gardă a dispus ca bolnavul, care locuia în raza Spitalului de Pneumoftiziologie Tunari, să fie transferat la acel spital.
La Spitalul de Pneumoftiziologie Tunari, medicul de gardă S.G. a verificat actele medicale şi a confirmat diagnosticul, după care, constatând că bolnavul avea domiciliul în sectorul 2, a dispus ca acesta să fie transportat la o secţie a Spitalului Tunari (Sfânta Ecaterina), la care trebuiau internate persoanele suferinde de TBC pulmonar, domiciliate în sectorul 2.
În loc să se conformeze dispoziţiei primite, după plecarea de la Spitalul de Pneumoftiziologie Tunari, inculpata Z.M. a luat legătura, prin staţia radio, cu operatorul-registrator R.G. de la dispeceratul Serviciului de Ambulanţă al municipiului Bucureşti, solicitând să i se explice cum să procedeze în situaţia creată.
După ce a luat legătura cu medicul G.V. de la Spitalul Pantelimon, R.G. a transmis inculpatei Z.M., să încerce să lase bolnavul la Spitalul Tunari, însă aceasta, făcând un nou apel prin staţia radio, i-a comunicat că îl va lăsa acasă.
Între timp, găsind într-o pungă aparţinând bolnavului, buletinul de identitate al acestuia, inculpatul N.M. i l-a dat coinculpatei Z.M. Constatând că în buletinul de identitate al bolnavului era menţionat că acesta locuieşte pe strada I.H., la nr. 9, inculpata Z.M. i-a cerut coinculpatului N.M. să conducă autosanitara spre strada respectivă.
După ce au ajuns în strada I.H., negăsind imobilul cu nr. 9, inculpata Z.M. i-a cerut coinculpatului N.M. să oprească autosanitara într-un loc pe care l-a stabilit, prin deducţie, că ar putea fi în faţa casei cu nr. 9.
După oprirea autosanitarei, cei doi inculpaţi, sprijinind cu braţele pe bolnavul N.C., l-au transportat până în faţa imobilului unde au presupus că ar locui. Apoi, după ce Z.M. a încercat să deschidă poarta de la intrare, fără să reuşească, cei doi inculpaţi au lăsat pe bolnav în faţa imobilului, sprijinit de poartă.
Locul unde inculpaţii au abandonat pe bolnavul N.C., nu era în faţa locuinţei sale, poarta de care l-au sprijinit, fiind de la un imobil al SC C. SA.
După ce au încercat încă o dată să deschidă poarta, fără să reuşească, cei doi inculpaţi au părăsit locul respectiv, plecând cu autosanitara spre staţia de salvare de care aparţineau, pentru a-şi continua programul.
Rămas singur, în locul în care a fost abandonat, bolnavul N.C. a decedat după aproximativ 4 ore, moartea datorându-se insuficienţei acute cardio-respiratorii, cu pleurezie masivă şi atelectazie pulmonară, consecutivă, pe fondul unei afecţiuni cardio-vasculare cronice, la un individ denutrit, în condiţiile neacordării asistenţei medicale de specialitate, cu expunere prelungită la frig şi umiditate.
S-a motivat că există legătură de cauzalitate între neacordarea asistenţei medicale şi decesul victimei, o terapie medicamentoasă susţinută putându-i oferi şanse de supravieţuire. S-a relevat că expunerea victimei la frig şi umiditate a constituit un factor favorizant care s-a supraadăugat în tanatogeneză.
Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 337 din 29 octombrie 1998, a condamnat:- pe inculpata Z.M., la 3 ani închisoare şi interzicerea timp de 2 ani, a dreptului prevăzut în art. 64 lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen., dispunând, în baza art. 81 din acelaşi cod, suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar pe inculpatul N.M., la 3 luni şi 12 zile închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, prevăzută de art. 314 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, din art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen., constatând că acest inculpat a executat pedeapsa.
Inculpaţii au fost obligaţi, solidar, să plătească părţii civile R.N., suma de 3.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri reprezentând cheltuieli făcute cu înmormântarea victimei N.C.
S-a reţinut că din materialul probator administrat rezultă că inculpata Z.M., având calitatea de asistent medical, care i-a dat posibilitatea să prevadă că lipsirea victimei de tratamentul medical imediat ce-i era necesar, va avea ca urmare producerea decesului, nu a depus stăruinţele necesare pentru internarea acesteia în spital şi, renunţând fără justificare să o transporte la secţia medicală ce i se recomandase, a dus-o până la domiciliul ce a presupus că îl avea, unde a abandonat-o în faţa porţii de intrare.
S-a motivat că în lipsa unor acţiuni, cu intenţie directă sau indirectă, susceptibile de a fi încadrate în art. 174 alin. (1), raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen., faptele celor doi inculpaţi nu pot fi încadrate în infracţiunea de omor calificat prevăzută de acest text de lege.
Ca urmare, apreciindu-se că prin necontinuarea stăruinţelor pentru internarea victimei în spital şi abandonarea ei în faţa presupusei locuinţe, inculpata Z.M. a cauzat, din neprevedere, decesul acesteia, astfel că fapta sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C. pen.
În ceea ce priveşte pe inculpatul N.M., s-a reţinut că în lipsa oricărei calificări medicale, acestuia nu-i revenea obligaţia profesională de a acorda ajutor medical victimei şi de a prevedea rezultatul neinternării ei în spital.
S-a relevat, însă, că fapta acestui inculpat, comisă din culpă, de a lăsa fără ajutor pe victimă, care nu avea putinţa de a se îngriji, punându-i în pericol iminent viaţa, constituie infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, prevăzută de art. 314 C. pen.
Împotriva sentinţei menţionate, procurorul şi inculpaţii au declarat apel.
Prin Decizia penală nr. 312 din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpaţi şi, admiţând apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa, numai în sensul schimbării încadrării juridice a faptelor, după cum urmează:
- în ceea ce priveşte pe inculpata Z.M., în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., pentru care a condamnat-o la 5 ani închisoare şi interzicerea timp de 2 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;
- în ceea ce priveşte pe inculpatul N.M., în complicitate la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., pentru care l-a condamnat la 5 ani închisoare şi interzicerea timp de 2 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a motivat că, fiind stabilit cu certitudine că inculpatei Z.M. i s-a indicat să prezinte bolnavul la Spitalul Sfânta Ecaterina, care era o secţie a Spitalului Tunari, precum şi că ea, neconformându-se, l-a dus până la poarta unei case şi l-a abandonat cu perfuzia în braţ, presupunând că ar locui acolo, trebuia să se reţină că atât aceasta, cât şi inculpatul N.M., care a ajutat-o să scoată bolnavul din autosanitară şi să-l aşeze în faţa porţii respective, au acţionat cu intenţie indirectă sub forma prevederii rezultatului (decesul victimei) pe care, chiar dacă nu l-au urmărit, au acceptat posibilitatea ca el să se producă. Ca urmare, s-a apreciat că prin abandonarea victimei la poarta ce au presupus că era de la imobilul unde aceasta locuia, expunând-o frigului şi umezelii, ceea ce în final i-a cauzat moartea, inculpata Z.M. a săvârşit infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen., iar inculpatul N.M., care a ajutat-o să ducă şi să aşeze pe victimă în locul unde a fost abandonată, a comis complicitate la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 26, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin Decizia nr. 81 din 10 ianuarie 2001, a admis recursurile declarate de procuror şi inculpaţi, a casat atât Decizia menţionată, cât şi sentinţa, dispunând trimiterea cauzei, pentru rejudecare, la Tribunalul Bucureşti.
S-a motivat că prin actele medico-legale aflate în dosar nu s-a stabilit existenţa unei legături de cauzalitate precise, neechivocă, între activitatea inculpaţilor, care au abandonat victima în stradă, în loc să o transporte la o altă unitate spitalicească, pentru a i se acorda îngrijiri medicale şi cauza morţii victimei, care constă în insuficienţa acută cardio-respiratorie, produsă în condiţiile unei pleurezii masive şi atelectazii pulmonare, consecutivă, pe fondul unei afecţiuni cardio-vasculare cronice.
S-a relevat că faţă de contradicţiile existente între concluziile actelor medico-legale cu privire la legătura de cauzalitate, se impune să se solicite avizul Comisiei Superioare Medico-Legale asupra tuturor actelor medicale din dosar, ceea ce nu se poate realiza decât printr-o nouă judecată în fond.
Rejudecând cauza, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 683 din 4 iulie 2002, a condamnat:
- pe inculpata Z.M., la 5 ani închisoare şi interzicerea timp de 2 ani, a dreptului de a exercita profesia de asistent medical, conform art. 64 lit. c) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.;
- pe inculpatul N.M., la 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, prevăzută de 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
S-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului N.M. este graţiată în întregime, condiţionat, potrivit art. 1 din Legea nr. 137/1997.
S-a dispus obligarea inculpaţilor să plătească suma de 3.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri, părţii civile R.N.
S-a motivat că faţă de acţiunea concretă a inculpatului N.M., nu se poate reţine o conlucrare efectivă între cei doi inculpaţi, astfel că faptele lor sunt distincte.
Relevându-se că pentru N.M., bolnavul era o persoană fără ajutor, iar pentru inculpata Z.M., un pacient ce trebuia transportat la spital, în vederea acordării îngrijirilor medicale, s-a conchis că aceşti doi inculpaţi au avut poziţii psihice distincte, cu consecinţe juridice proprii, care nu se confundă şi nici nu se exclud.
S-a învederat că din materialul probator administrat a reieşit că între inculpaţi nu a fost nici o înţelegere ca bolnavul să fie lăsat în faţa imobilului unde se presupunea că şi-ar avea domiciliul, în această privinţă impunându-se să se aibă în vedere că N.M., în calitate de conducător auto pe autosanitară, era obligat, prin regulamentul de ordine interioară, să însoţească personalul medico-sanitar, atunci când era solicitat.
Ca urmare, s-a considerat că fapta inculpatului N.M. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), deoarece, pentru el, bolnavul N.C. era o persoană în neputinţă de a se îngriji, iar părăsirea acestui bolnav a constituit o abandonare a obligaţiei ce-i revenea din lege.
S-a mai subliniat că, deşi incontestabilă existenţa culpei medicale în lanţul cauzal al factorilor ce au concurat la decesul victimei, trebuie avută în vedere şi împrejurarea că, în acest lanţ cauzal, a intervenit acţiunea inculpatei Z.M., care a fost de natură să producă, prin ea însăşi, decesul victimei.
S-a motivat că această inculpată, în calitate de asistentă medicală, a fost în măsură să prevadă că, abandonând în stradă pe un om bolnav, cu perfuzie la unul din braţe, îmbrăcat numai în pijama, în condiţiile unei nopţi cu temperatură scăzută şi umiditate accentuată, îi poate cauza moartea.
S-a mai motivat că între acţiunea inculpatei Z.M. şi producerea rezultatului letal există legătură de cauzalitate, aceasta reieşind din succesiunea efectelor relevate prin rapoartele medico-legale.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 809/A din 12 decembrie 2002, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţi şi, admiţând apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa, iar pe fond:- a schimbat încadrarea juridică a faptei inculpatului N.M., în complicitate la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen., pentru care l-a condamnat la 3 ani închisoare şi interzicerea timp de 3 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen.;- a majorat pedeapsa aplicată inculpatei Z.M., la 7 ani închisoare şi interzicerea timp de 4 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
S-a motivat, în esenţă, că din moment ce inculpatul N.M., prin ajutorul ce l-a dat pentru transportarea victimei şi prin acordul ca aceasta să fie lăsată într-un loc unde era expusă frigului şi umezelii, a contribuit la producerea decesului victimei, se impune încadrarea faptei sale în complicitate la infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
S-a mai motivat că în raport cu impactul social al faptei comise de inculpata Z.M. care, în calitate de asistentă medicală, avea datoria să acorde îngrijiri victimei, pedeapsa ce i s-a aplicat de prima instanţă nu corespunde criteriilor de individualizare prevăzute de lege, fiind prea mică, astfel că se impune să fie majorat atât cuantumul sancţiunii privative de libertate, cât şi a celei privative de drepturi.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, procurorul şi inculpaţii.
Prin Decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins, ca nefondat, recursul declarat de procuror şi, admiţând recursurile inculpaţilor, a casat Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 683 din 4 iulie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, cu privire la condamnarea inculpatului N.M. şi la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M.
Făcându-se aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului N.M. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. d) şi i), cu aplicarea art. 74 şi 76 C. pen.
Totodată, ca urmare a casării deciziei instanţei de apel cu privire la pedeapsa aplicată inculpatei Z.M., au fost menţinute dispoziţiile sentinţei penale nr. 683 din 4 iulie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, referitoare la această inculpată.
S-a motivat că din materialul probator administrat rezultă în mod incontestabil că schimbarea destinaţiei de conducere a bolnavului N.C., de la Spitalul Sfânta Ecaterina, spre domiciliu, pentru a-l lăsa acasă, a fost decisă de inculpata Z.M., între cei doi inculpaţi nepurtându-se discuţii cu privire la modul cum să procedeze cu acest bolnav.
S-a învederat că inculpatul N.M., angajat şofer pe autosanitară de aproximativ două luni, nu cunoştea şi nici nu avea posibilitate să cunoască starea medicală a bolnavului şi deciziile medicale ce se luaseră, în această privinţă având atribuţii numai coinculpata Z.M.
Subliniindu-se că inculpatul N.M. s-a conformat dispoziţiilor primite de la asistenta medicală Z.M., pe care le-a executat atât prin transportarea bolnavului la mai multe spitale, cât şi prin coborârea acestuia din autocisternă şi lăsarea la domiciliu, s-a relevat că în lipsa oricărei înţelegeri sau discuţii cu asistenta respectivă, nu se poate reţine săvârşirea, de către el, a vreunei fapte cu vinovăţie.
S-a motivat că din moment ce coborârea bolnavului din autosanitară, cu targa, a constituit o activitate obişnuită pentru inculpatul N.M., în perioada celor două luni ce au urmat după angajarea sa, iar prin felul cum a acţionat în cazul bolnavului N.C., din dispoziţia asistentei medicale Z.M., nu s-a abătut de la procedeele uzuale în astfel de situaţii, nu se poate reţine nici un aspect de vinovăţie în sarcina sa.
Ca urmare, s-a ajuns la concluzia că se impune achitarea acestui inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Totodată, relevându-se că inculpata Z.. care cunoştea starea gravă a bolnavului N.C., nu a respectat indicaţia primită de la Spitalul Tunari, de a-l interna la Spitalul - secţie Sfânta Ecaterina, ci a luat din proprie iniţiativă hotărârea de a-l transporta la domiciliu, doar pe baza presupunerii că nici la această secţie medicală nu va reuşi să-l interneze, s-a ajuns la concluzia că ea şi-a asumat în exclusivitate riscul unei astfel de decizii care, având drept consecinţă producerea decesului bolnavului respectiv, impune încadrarea faptei sale, comisă cu intenţie indirectă, în infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
S-a învederat, însă, că reţinerea condiţiilor concrete în care inculpata Z.M. a acţionat, factorii externi voinţei sale, care au contribuit la producerea morţii victimei, ca şi conduita sa anterioară bună, impun aprecierea că prima instanţă a individualizat corect pedeapsa ce i-a aplicat-o, astfel că se impune să fie menţinută, înlăturându-se majorarea efectuată în apel.
Împotriva ultimelor trei hotărâri, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare.
Invocându-se temeiul înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., s-a susţinut că, dispunând achitarea inculpatului, instanţa de recurs a comis o gravă eroare de fapt, precum şi că fapta acestuia trebuia încadrată în art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. proc. pen.
În acest sens, s-a relevat că trebuia să se reţină că inculpatul N.M. a avut reprezentarea că, lăsând în timpul unei nopţi friguroase şi umede, la poarta unui imobil, pe un bolnav grav, îmbrăcat sumar şi în stare de inconştienţă, îi poate înrăutăţi starea sănătăţii, cu consecinţa producerii decesului.
S-a mai învederat că, în raport cu modul cum inculpatul N.M. a contribuit, împreună cu coinculpata Z.M., la scoaterea bolnavului N.C. din autosanitară şi abandonarea lui la poarta unui imobil despre care nici măcar nu aveau convingerea că putea fi domiciliul bolnavului respectiv, mai trebuie să se constate că el a comis alături de această coinculpată, cu intenţie indirectă, acte de coautorat la infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate în ceea ce priveşte pe inculpatul N.M. şi condamnarea acestui inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) şi i) C. pen.
Recursul în anulare este fondat, în sensul celor ce urmează.
În adevăr, faţă de prevederile art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen., potrivit cărora fapta se consideră săvârşită cu intenţie şi atunci când infractorul „prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui", ajutorul dat de inculpatul N.M. la transportarea bolnavului N.C., până la poarta imobilului unde s-a presupus că ar locui, de către asistenta medicală Z.M., căreia el se subordona, este susceptibil de interpretare în legătură cu împrejurarea dacă el a avut reprezentarea că abandonarea bolnavului în acel loc va avea drept consecinţă agravarea stării sănătăţii sale şi producerea decesului.
Dar, aşa cum corect s-a subliniat prin considerentele deciziei instanţei de recurs, lăsarea bolnavului rezemat de poarta din faţa presupusului domiciliu, în loc să fie încredinţat familiei, este imputabilă în exclusivitate asistentei medicale Z.M., care a decis să se procedeze astfel, iar nu şi inculpatului N.M., care a acţionat din dispoziţia acesteia.
În această privinţă, conduita inculpatului N.M. şi intenţia cu care a acţionat, nu pot fi apreciate decât în contextul general al faptelor ce au legătură cauzală cu producerea decesului victimei, iar nu doar în raport cu ceea ce a făcut el din dispoziţia asistentei medicale căreia i se subordona.
Se impune, deci, să se aibă în vedere că inculpatul N.M., angajat şofer pe autosanitară de aproximativ două luni, nu putea şi nici nu avea obligaţia să cunoască starea medicală a bolnavului şi deciziile adoptate de medicii de specialitate, o atare obligaţie revenind asistentei medicale care conducea echipajul.
Este adevărat că, executând dispoziţiile primite de la asistenta medicală căreia i se subordona, inculpatul N.M. a ajutat la scoaterea bolnavului din autosanitară şi ducerea lui în faţa imobilului unde asistenta medicală a presupus că ar locui.
În lipsa oricărei înţelegeri cu asistenta sanitară Z.M., prealabilă sau concomitentă cu conducerea victimei până la poarta presupusului ei domiciliu, nu se justifică, însă, reţinerea împrejurării că el ar fi avut şi reprezentarea că, participând la ducerea victimei în acel loc, contribuie la agravarea stării sănătăţii acesteia, cu posibilitatea producerii decesului.
De aceea, ceea ce a făcut inculpatul N.M., pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiei primite de la asistenta medicală Z.M., fără să rezulte că a depăşit în vreun fel limitele acelei dispoziţii, este subsumat acţiunii de ansamblu a asistentei respective, care a iniţiat-o în exercitarea atribuţiilor sale profesionale, astfel că întreaga răspundere, pentru urmările produse prin executarea a ceea ce ea a decis, revine numai acesteia.
A considera altfel, ar însemna să fie atribuite răspunderi unei persoane pentru consecinţe pe care ea nu le-a prevăzut şi nici nu avea obligaţia să le prevadă, datorită rolului subaltern, de simplu executant al unei dispoziţii fără aparenţă contrară legii.
Pentru ceea ce a urmat, însă, după momentul în care bolnavul a fost lăsat la poarta imobilului, fără a fi încredinţat familiei, se impune să se examineze dacă, în ansamblul ei, conduita inculpatului nu-i este imputabilă.
Sub acest aspect, este de observat că bolnavul N.C., faţă de starea vizibil gravă în care se afla, cu perfuzie la un braţ şi îmbrăcat sumar, apărea în mod vădit ca o persoană care nu are putinţa de a se îngriji.
Cum, în condiţiile de umiditate şi temperatură scăzută, de 4-5 grade, din acea noapte, era de neconceput ca inculpatul să nu-şi fi dat seama că, prin lăsarea unui bolnav grav în faţa unei porţi închise, chiar dacă ar fi fost de la imobilul în care locuia, îi expune sănătatea şi chiar viaţa la un pericol iminent.
Aşa fiind, se impunea ca instanţa de recurs, examinând motivele de casare invocate, precum şi, din oficiu, în ansamblu hotărârile pronunţate în cauză, să constate că fapta inculpatului N.M. constituie infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, prevăzută de art. 314 alin. (1) C. pen., pentru care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 683 din 4 iulie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.
Reţinerea săvârşirii, de către inculpatul N.M., a acestei infracţiuni, este justificată de atitudinea sa de ansamblu după abandonarea bolnavului N.C. în faţa porţii de intrare de la presupusul său domiciliu.
Astfel, inculpatul N.M., care, faţă de atribuţiile funcţiei sale de conducător auto, nu a conlucrat efectiv cu asistenta medicală Z.M., ci a executat dispoziţiile acesteia, a avut, totuşi, reprezentarea că bolnavul N.C. nu mai are putinţa de a se îngriji şi, cu toate acestea, l-a lăsat fără ajutor, singur, îmbrăcat sumar, cu perfuzie la un braţ, în condiţii de noapte cu umiditate accentuată şi temperatură scăzută, punându-i în pericol iminent sănătatea şi viaţa.
Cum fapta menţionată se suprapune în mod riguros pe cerinţele înscrise în art. 314 alin. (1) C. pen., instanţa de recurs era datoare să caseze, sub acest aspect, Decizia pronunţată în apel şi să menţină atât încadrarea juridică dată de prima instanţă, faptei inculpatului N.M., pedeapsă ce i s-a aplicat, constatarea graţierii acesteia şi celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În consecinţă, urmează a se admite recursul în anulare în sensul arătat, a se casa Decizia instanţei de recurs cu privire la inculpatul N.M. şi a se desfiinţa soluţia pronunţată în apel referitor la acest inculpat, menţinându-se dispoziţia de condamnare a sa pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), pedeapsa ce i s-a stabilit şi constatarea graţierii, precum şi celelalte dispoziţii ale sentinţei ce a fost pronunţată după rejudecarea cauzei, în părţile care îl privesc.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Casează Decizia nr. 4262 din 7 octombrie 2003, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, numai cu privire la soluţionarea recursului inculpatului N.M.
Admite recursul declarat de inculpatul N.M. împotriva deciziei nr. 809/A din 12 decembrie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează Decizia menţionată cu privire la admiterea apelului procurorului şi desfiinţarea sentinţei penale nr. 683 din 4 iulie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, numai faţă de inculpatul N.M., menţinând dispoziţia de condamnare a acestuia, la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 314 alin. (1), cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu constatarea graţierii totale a pedepsei, conform art. 1 din Legea nr. 137/1997, precum şi celelalte dispoziţii ale acelei sentinţe în partea care îl priveşte.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 56/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 61/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
