ICCJ. Decizia nr. 61/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 61/2005
Dosar nr. 318/2004
Şedinţa publică din 14 martie 2005
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 22 iulie 2003, petiţionarul D.F. s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu plângere penală formulată împotriva magistraţilor C.P. şi S.N., judecători la Tribunalul Giurgiu, precum şi a magistraţilor M.I., C.M. şi M.D., judecători la Curtea de Apel Bucureşti, imputându-le săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 246 şi 248 C. pen.
În legătură cu plângerea menţionată, este de observat că prin Decizia penală nr. 295 din 18 septembrie 2000, a Tribunalului Giurgiu, judecătorii C.P. şi S.N., admiţând recursul procurorului, au desfiinţat sentinţa penală nr. 1015/1999, a Judecătoriei Giurgiu şi l-au condamnat pe inculpatul D.F., la câte un an închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966 şi de art. 288 alin. (1) C. pen., precum şi la câte 6 luni închisoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 35 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966 şi de art. 291 alin. (1) C. pen., pentru toate infracţiunile cu aplicarea art. 37 lit. b) din acelaşi cod, iar prin Decizia penală nr. 1960 din 24 noiembrie 2000, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de acest inculpat.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, inculpatul D.F. a formulat contestaţie în anulare.
Prin Decizia penală nr. 366 din 5 martie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis contestaţia în anulare şi a desfiinţat Decizia atacată, dispunând rejudecarea recursului în aceeaşi şedinţă de judecată.
La solicitarea apărătorului ales al inculpatului, care a cerut amânarea judecăţii, în vederea formulării motivelor de recurs, Curtea a dispus suspendarea şedinţei de judecată, pentru a da posibilitate apărătorului inculpatului, să ia cunoştinţă de actele dosarului.
La reluarea şedinţei, apărătorul ales nu s-a mai prezentat, motiv pentru care Curtea a dispus amendarea acestuia şi a numit apărător din oficiu, care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., susţinând că, în cauză s-a făcut o greşită aplicare a legii.
În urma rejudecării, Curtea, prin aceiaşi decizie, a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat împotriva deciziei penale nr. 295 din 18 septembrie 2000, a Tribunalului Giurgiu.
Prin plângerea penală formulată, condamnatul D.F. a susţinut că judecătorii C.P. şi S.N., care au făcut parte din completul de judecată ce a pronunţat Decizia în apel, precum şi judecătorii M.I., C.M. şi M.D., care au făcut parte din completul de judecată ce a pronunţat Decizia penală nr. 366 din 5 martie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP) referitoare la recidiva postexecutorie, ar fi reţinut în mod neîntemeiat că el a negat săvârşirea faptelor, precum şi că susţinerile sale ar fi contrazise de declaraţiile martorilor, că factura de provenienţă a autoturismului ce a folosit-o, nu trebuia considerată act oficial, iar situaţia de fapt reţinută este greşită.
De asemenea, s-a susţinut că după admiterea contestaţiei în anulare, judecarea recursului s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 171 C. proc. pen. şi ale art. 6 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, precum şi că a fost menţinut abuziv în stare de arest, ca urmare a lipsei temeiului legal după admiterea contestaţiei.
Prin referatul din 12 noiembrie 2003, procurorul desemnat să examineze plângerea, a ajuns la concluzia că prin aceasta, petiţionarul a invocat motive de casare a hotărârilor la care se referă, fără a releva situaţii de fapt susceptibile a oferi un minim de indicii cu privire la săvârşirea de fapte penale de către judecătorii ce i-a vizat.
La data de 13 noiembrie 2003, s-a comunicat condamnatului D.F., că plângerea pe care a formulat-o, a fost respinsă, deoarece din cercetările efectuate nu au rezultat indicii cu privire la săvârşirea vreunei fapte prevăzute de legea penală.
Condamnatul D.F. s-a adresat, la data de 7 ianuarie 2004, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu plângere împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale, menţionând că, deşi a formulat plângere la procuror împotriva acelei rezoluţii, plângerea respectivă nu a fost soluţionată în termenul prevăzut de art. 2781 alin. (2) C. proc. pen.
După înregistrarea plângerii la instanţă, prin rezoluţia din 29 ianuarie 2004, procurorul desemnat, între timp, să efectueze cercetări, a dispus neînceperea urmăririi penale, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi 248 C. pen., faţă de judecătorii C.P. şi S.N. de la Tribunalul Giurgiu, precum şi faţă de judecătorii M.I., C.M. şi M.D. de la Curtea de Apel Bucureşti, soluţie comunicată petiţionarului, la data de 3 februarie 2004.
La termenul de judecată din 11 iunie 2004, petiţionarul a cerut admiterea plângerii formulate împotriva rezoluţiei din 13 noiembrie 2003, precizând că extinde plângerea şi împotriva soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 29 ianuarie 2004, dată în dosarul nr. 14/P/2004.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 144 din 11 iunie 2004, a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiţionarul D.F. împotriva rezoluţiei nr. 33996/6543 din 13 noiembrie 2003 şi a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale din 29 ianuarie 2004, dată în dosarul nr. 14/P/2004.
S-a motivat că plângerea este inadmisibilă, deoarece în speţă nu s-a dat nici una dintre soluţiile susceptibile de a fi atacate la instanţă potrivit art. 2781 C. proc. pen., întrucât, considerându-se că faptele de pronunţare a hotărârilor judecătoreşti, la care petiţionarul s-a referit, fac obiectul criticilor specifice ce pot fi formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti, nu s-a constituit dosar penal şi s-a dat o rezolvare administrativă care a fost comunicată.
Petiţionarul D.F. a declarat recurs împotriva sentinţei, fără să formuleze motive de casare.
Aşa fiind şi cum din examinarea cauzei, în raport cu actele dosarului, nu se constată că sentinţa ar fi supusă vreunui motiv de casare susceptibil de a fi luat în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat de inculpat să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiţionarul D.F. împotriva sentinţei nr. 144 din 11 iunie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Obligă pe petiţionar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 58/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 73/2005. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
