Art. 209 Cod penal Furtul calificat INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Capitolul IV
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Art. 209

Furtul calificat

Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;

c) de către o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra;

e) într-un loc public;

f) într-un mijloc de transport în comun;

g) în timpul nopţii;

h) în timpul unei calamităţi;

i) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase,

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani.

Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi furtul privind:

a) un bun care face parte din patrimoniul cultural;

b) un act care serveşte pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau identificare.

Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

"a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigaţii;

c) componente ale reţelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene, ori în caz de dezastru;

f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 4 la 18 ani.

Furtul care a produs consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

În cazul prevăzut la alin. 3 lit. a), sunt considerate tentativă şi efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport al ţiţeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea, în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror altor dispozitive de prindere ori perforare.

Cod penal actualizat prin:

Ordonanţă de urgenţă nr. 10/2001 - pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 271/2000 privind regimul activităţilor de transport, comercializare şi recuperare a ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului lichid şi stabilirea regimului de urmărire şi judecare în procedură urgentă a unor fapte penale din 11 ianuarie 2001, Monitorul Oficial 62/2001;

Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 - privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, Monitorul Oficial 594/2000;

Ordonanţă de urgenţă nr. 10/2001 - pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 271/2000 privind regimul activităţilor de transport, comercializare şi recuperare a ţiţeiului, gazolinei, condensatului şi etanului lichid şi stabilirea regimului de urmărire şi judecare în procedură urgentă a unor fapte penale din 11 ianuarie 2001, Monitorul Oficial 62/2001;

Ordonanţă de urgenţă nr. 207/2000 - privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, Monitorul Oficial 594/2000;

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 209 Cod penal Furtul calificat  INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Comentarii despre Art. 209 Cod penal Furtul calificat INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

     

# alina petrea 12-Iulie-2012
a) Furtul săvârşit dintr-o locuinţă luminată, într-o zi din luna februarie, în jurul orelor 19 - când afară este întuneric - se consideră a fi furt comis "în timpul nopţii", în sensul art. 208,209 lit. e) C. pen.

b) Poate constitui obiect material al furtului şi un bun cumpărat de persoana vătămată cu bani proveniţi dintr-un împrumut acordat de inculpat

C. Apel. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 74/A/1996

NOTĂ. Referindu-se la "timpul nopţii'', art 209 lit. e) C. pen. are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp în care întunericul s-a substituit luminii, până când lumina va lua locul întunericului. De aceea, atunci când se verifică dacă un furt a fost comis "în timpul nopţii" trebuie să se aibă în vedere realitatea, apreciată în fiecare căz în parte, în raport cu anotimpul, cu data calendaristică (v. N. Conea, Discuţii în legătură cu forma calificată a furtului săvârşit în timpul nopţii, Dr. nr. 7/1996, p. 102). Este ceea ce a şi făcut în speţă, instanţa de apel.

Pe de altă parte, furtul se consideră săvârşit "în timpul nopţii" indiferent dacă noaptea a înlesnit sau nu săvârşirea faptei (Plen TS, dec. de îndrumare nr. 3/1970, RRD nr. 5/1970, p. 120; Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 510/1985, RRD nr. 1/1986, p. 77) sau dacă locul de unde s-a sustrat lucrul era luminat (Tm. Bucureşti, s. El-a pen. nr. 161/1985, R. 3, p. 123).
Răspunde
 
# alina petrea 12-Iulie-2012
Sustragerea - prin smulgere - a unui far de la un autoturism parcat într-un loc public constituie infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. c) şi g) C. pen.

Folosirea forţei la smulgerea farului implică exercitarea unei violenţe asupra lucrului, ceea ce înseamnă că furtul s-a comis prin efracţie. Efracţia, ca mijloc de săvârşire a furtului, presupune o acţiune care învinge obstacolele şi ale cărei consecinţe pot consta, uneori, în lezarea substanţei lucrului, iar alteori în înlăturarea unui obstacol sau dispozitiv de închidere.

C. Apel. Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 91/1996

NOTĂ. Decizia atribuie noţiunii de efracţie un înţeles care excede sensul său real.

Toate cele trei împrejurări agravante, prevăzute în art. 209 lit g) c. pen. - efracţia, escaladarea şi folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase - au o caracteristică comună, aceea că se referă la violarea închizătorilor sau a îngrădirilor (v.: V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 478).

Prin "efracţie", în înţelesul art. 209 lit. g) C. pen., se înţelege ruperea, spargerea, demontarea din locul său a oricărui dispozitiv de închidere, precum şi orice alte acţiuni pentru realizarea cărora este necesară folosirea forţei şi care au ca rezultat fie înlăturarea unui dispozitiv de închidere, fie punerea lui în situaţia de a face posibilă intrarea făptuitorului în locul care este închis sau accesul acestuia la bunurile care se află acolo (v.: T. Vasiliu ş.a., Codul penal alRSR, comentat şi adnotat, Partea specială, voi. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 274).

în literatura juridică mai veche s-a arătat, în acelaşi sens, că efracţia constă în spargerea, ruperea sau în orice altă activitate similară, prin care orice încuietoare, legătură sau dispozitiv de închidere - naturale sau artificiale - este pus, prin violenţă, în situaţia de face posibilă agentului fie intrarea într-un loc închis, fie accesul la un lucru aflat într-un asemenea loc; deci caracteristica efracţiei este înlăturarea violentă, prin spargere, rupere sau orice altă acţiune similară, a obiectelor destinate să închidă, oprind intrarea, sau să împiedice accesul sau trecerea într-un loc închis (v. Traian Pop, în Codul penal "Carol al II-lea" adnotat, voi. în, Bucureşti, 1938, p. 434).

în practica judiciară noţiunii de efracţie i s-a recunoscut acelaşi înţeles (v.: TS, sp., dec. nr. 2252/1986, RRD nr. 8/1987, p. 76; TS, sp., dec. nr. 2086/1971, RRD nr. 1/1972, p. 155; TS, sp., dec. nr. 2495/1970, RRD nr. 3/1971, p. 149; TS, sp., dec. nr. 2394/1970, CD, p. 367; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 335/1991, Culegere II, p. 87; Tm. Bucureşti, s. D-a pen., dec. nr. 279/1991, Culegere II, p. 114, Tm. Bucureşti, s. D-a pen., dec. nr. 2558/1984, R. 3, p. 123; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 1775/1981, R. 3, 127; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1944/1976, R. 2, p. 169; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 154/1979, RRD nr. 1/1980, p. 68).

în speţă, acţiunea violentă exercitându-se asupra unui far montat la un autovehicul aflat într-un loc de parcare, nu există efracţie în sensul mai sus arătat
Răspunde
 
# alina petrea 12-Iulie-2012
Pentru o infracţiune de furt calificat (art. 208,209 lit. a) şi c) C. pen.), săvârşită în ziua de 28 septembrie 1992, inculpatei - minoră - i s-a aplicat pedeapsa de un an închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat împotriva acestei soluţii, parchetul a declarat recurs, invocând, ca temei de casare, prevederile art Pentru o infracţiune de furt calificat (art. 208,209 lit. a) şi c) C. pen.), săvârşită în ziua de 28 septembrie 1992, inculpatei - minoră - i s-a aplicat pedeapsa de un an închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiţionat pct 14 C. proc. pen.; se susţine că, întrucât inculpata este minoră, instanţa de fond trebuia să-i aplice o măsură educativă, în baza Decretului nr. 218/1977, care constituie legea penală mai favorabilă, astfel că pedeapsa privativă de libertate apare nelegală.

Conform art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen., invocat de parchet, constituie caz de casare aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; or, potrivit prevederilor art 208, 209 lit. a) şi c) art 109 C. proc. pen., aplicate de judecătorii fondului, pedeapsa de un an închisoare se situează în limitele prevăzute de textele legale sus menţionate pentru infracţiunea de furt comisă de un infractor minor. Cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen. nu este, aşadar, incident în cauză.

în speţă, nu poate fi luat în considerare, din oficiu, nici cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 20 C. proc. pen. ("când a intervenit o lege mai favorabilă inculpatului") deoarece, la data săvârşirii faptei, Decretul nr. 218/1977, considerat a cuprinde dispoziţii mai favorabile, era în vigoare, iar Legea nr. 104 din 1 octombrie 1992 - adică legea care "a intervenit", în sensul art. 3959 pct. 20 C. proc. pen. - nu constituie o lege mai favorabilă în raport cu legea existentă. Recursul, fiind nefondat, a fost respins. C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 165/1996

NOTĂ. a) Chestiunea dacă prevederile Decretului nr. 218/1977 reprezintă o lege mai favorabilă în raport cu dispoziţiile art 109 C. pen. este controversată (v., în acest sens, nota la C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 15/1996, supra nr. 143).

b) în cazul în care se admite că legea mai favorabila este Decretul nr. 218/1977 - ceea ce curtea a admis, se pare, în ultimul considerent al deciziei - soluţia comentată este inacceptabilă, pentru că dă o interpretare restrictivă, incompatibilă cu raţiunea pentru care a fost instituit, cazului de casare prevăzut în art 385^9 pct. 14 C. proc. pen. ("când s-au aplicat pedepse... în alte limite decât cele prevăzute de lege").

"Limitele" la care se referă textul sunt, desigur, în primul rând, minimul şi maximul prevăzute de textul incriminator. Dar ele nu pot fi reduse numai la atât. Motivul de casare priveşte, în egală măsură, orice limite de pedeapsă ar rezulta din aplicarea dispoziţiilor legale cuprinse în partea generală a Codului penal privitoare la stabilirea şi aplicarea pedepsei (de exemplu, în caz de concurs de infracţiuni, de recidivă, de infracţiune continuată, de circumstanţe atenuante sau agravante legale şi, desigur, în caz de "minoritate").

De asemenea, este indiscutabil că, sub incidenţa cazului de casare sus menţionat, cade şi situaţia în care instanţa a aplicat inculpatului o pedeapsă de alt gen decât cel prevăzut de lege pentru cazul respectiv (de exemplu, a aplicat o amendă, deşi, potrivit legii, nu putea pronunţa decât pedeapsa închisorii).

Pe de altă parte, nu credem că aplicabilitatea art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen., trebuie restrânsă la pedepse - pe care le vizează expres - eliminând din câmpul incidenţei sale celelalte sancţiuni de drept penal (măsuri educative, măsuri de siguranţă, sancţiuni cu caracter administrativ). Instituind principiul legalităţii incriminării, art. 2 C. pen., se referă nu numai la "pedepse" ci şi la "măsurile" ce se pot lua în cazul săvârşirii de infracţiuni; or, nu este de conceput ca atunci când cenzurează încălcarea acestui principiu, legea proce-sual-penală să folosească un instrument diferenţiat, deosebind între pedepse, pe de o parte, şi restul sancţiunilor de drept penal, pe de altă parte (v. şi nota la C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 396/1996, infra nr. 228). Odată ce legea penală a fost încălcată, sancţiunea trebuie să intervină în egală măsură - pentru a restabili legalitatea - indiferent dacă este vorba de pedepse ori de alte sancţiuni de drept penal.

De aceea credem că, în speţă, curtea nu trebuia să se limiteze la a constata că instanţele au aplicat pedeapsa privativă de libertate în limitele prevăzute de lege, ci trebuia să examineze şi dacă, în raport cu prevederile art 13 C. pen. şi dispoziţiile Decretului nr. 218/1977, inculpatului urma să i se aplice o pedeapsă ori o măsură educativă.

Observăm că, în prezent, după ce prin Legea nr. 141/1996 a fost introdus, în cuprinsul art. 385^9 C. proc. pen. pct. 17^1 ("când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii"), ar fi posibil ca nelegalitatea în aplicarea sancţiunilor de drept penal - altele decât pedepsele - să fie înlăturate şi pe calea folosirii acestui nou caz de casare
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
Inculpatul, care lucra ca zilier la o societate comercială, folosindu-se de o cheie fixă, a demontat două roţi de la un utilaj de cosit, pe care şi le-a însuşit, înlocuindu-le cu alte două roţi, uzate.

Această faptă - de furt - nu a fost comisă în condiţiile agravantei prevăzută în art. 209 lit. g C. pen. (săvârşirea furtului prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase), întrucât cheia întrebuinţată de inculpat nu a acţionat asupra unui dispozitiv de închidere, fiind doar o sculă de care s-a servit acesta pentru a demonta roţile.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 31/1998
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
nculpaţii T. M., R. V. şi T. I. au fost condamnaţi de către prima instanţă cel dintâi la 3 ani şi 6 luni închisoare şi ceilalţi doi la câte 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a, e şi i, cu aplicarea art. 74, 76 C. pen., iar inculpatul T. M. şi la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzută în art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.

S-a reţinut, în fapt, că în ziua de 13 februarie 1998 inculpaţii, găsind pe stradă o pereche de chei pentru autoturism, au identificat autoturismul, lăsând în interiorul acestuia un bilet prin care îl înştiinţau pe proprietar asupra orei în care putea să se întâlnească cu ei pentru a-şi primi cheile şi a le acorda o recompensă. Cum proprietarul nu s-a prezentat până în ziua de 16 februarie 1998, inculpaţii au hotărât să-şi însuşească autoturismul, astfel că inculpatul T. M. s-a urcat la volan, iar inculpatul R. V. s-a aşezat alături de el; cel de-al treilea inculpat - T. I. - nu i-a urmat, fiindu-i teamă, deoarece ştia că T. M. nu are permis de conducere. După 3 zile, la 19 februarie 1998, inculpaţii au revenit, cu autoturismul, la locul faptei, spre a-l identifica pe proprietar şi a-şi cere recompensa. Acesta, însă, i-a observat şi a anunţat organele de poliţie, care i-au reţinut.

Apelurile declarate de inculpaţi, care su susţinut că pedepsele ce li s-au aplicat sunt prea grele, au fost respinse ca nefondate; curtea a constatat că prima instanţă a reţinut corect situaţia de fapt, că încadrarea juridică a faptei este legală şi că pedepsele au fost just individualizate.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 225/1998

Notă: încadrarea juridică dată faptei de către prima instanţă era criticabilă - după părerea noastră - sub mai multe aspecte.

a. Este evident că, în speţă, inculpaţii au luat autoturismul cu scopul de a-l folosi pe nedrept, nu de a-l însuşi; acest lucru rezultă, neîndoielnic, din faptul că după ce l-au folosit trei zile, l-au readus la locul de unde îl luaseră, sperând să-l identifice pe proprietar, ca să primească o recompensă. Aşadar, prima instanţă trebuia să includă în încadrarea juridică a faptei şi prevederile art. 208 alin. 4 C. pen., această precizare având consecinţe asupra soluţiei ambelor laturi ale procesului.

b. Prima instanţă a încadrat fapta şi în prevederile art. 209 alin. 3 C. pen., considerând, cu alte cuvinte, că ea "a produs consecinţe deosebit de grave", ceea ce în conformitate cu prevederile art. 146 C. pen., înseamnă că a cauzat o pagubă materială mai mare de 50.000.000 lei. Or, fiind vorba de luarea unui autovehicul fără consimţământul posesorului, în scopul folosirii pe nedrept, valoarea prejudiciului relevantă din punct de vedere penal este egală - din moment ce nu s-a constatat existenţa altor pagube - cu valoarea carburanţilor, lubrifianţilor şi amortismentului pe durata folosirii (v. Plen TS, dec. de îndrumare, nr. 2/1974, CD, p. 39; TS, sp., dec. nr. 4213/1969, RRD nr. 2/1970, p. 166; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 96/1982, R. 3, p. 119; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 2452/1975, RRD nr. 3/1976, p. 65; TJ. Mehedinţi, dec. pen. nr. 153/1971, cu notă de Dionisie Galbură, RRD nr. 2/ 1972, p. 155; Tj. Gorj, dec. pen. nr. 219/1968, RRD nr. 1/1969, p. 158). Chiar dacă inculpaţii ar fi săvârşit fapta în scop de însuşire - ceea ce, repetăm, nu este cazul -, încă aceasta nu putea fi încadrată în art. 209 alin. 3 C. pen., atâta vreme cât nu s-a stabilit valoarea reală a autoturismului, în funcţie de marcă, grad de uzură etc. şi că aceasta depăşeşte 50.000.000 lei. încadrarea greşită a faptei în art. 209 alin. 3 C. pen., şi nu în alin. 1 al acestui articol, aşa cum este corect, a avut drept consecinţă aplicarea unor pedepse nelegale, căci, în condiţiile în care a reţinut în favoarea inculpaţilor circumstanţe atenuante, instanţa trebuia să coboare pedeapsa sub minimul special prevăzut de art. 209 alin. 1 C. pen., care este de 3 ani închisoare, c. Când mai multe persoane s-au înţeles să sustragă un autovehicul în scopul de a-l folosi în comun, ceea ce ulterior au şi făcut, potrivit unei păreri - la care ne asociem -, ele nu pot fi considerate coautori la furtul săvârşit. Simpla înţelegere de a sustrage autovehiculul nu este suficientă pentru a atribui fiecărui participant la acea înţelegere calitatea de coautor, dacă nu a existat din partea fiecăruia o activitate materială de realizare nemijlocită a acţiunii tipice (de luare a lucrului) care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. Dar cum o asemenea activitate materială de coautorat nu este posibilă în situaţia examinată - căci deplasarea autovehiculului nu poate fi înfăptuită decât de o singură persoană -, autor al infracţiunii va fi numai acea persoană care a pus în mişcare motorul, a pornit şi a deplasat autovehiculul, celelalte, indiferent dacă au călătorit sau nu cu autovehiculul furat, urmând a răspunde pentru complicitate materială sau morală la infracţiunea de furt, dacă au sprijinit sub una din aceste forme activitatea celei dintâi (v. G. An ton iu ş. a., Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 89; V. Timof te, Probleme de drept penal şi procesual penal din practica instanţelor din raza de activitate a Curţii de Apel Suceava, Dr. nr. 8/1998, p. 111).
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
în accepţiunea dispoziţiilor art. 209 lit. g C. pen. (devenit 209 lit. i, în urma modificării textului prin Legea nr. 140/1996), cele trei împrejurări agravante - efracţia, escaladarea şi folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase - prevăzute în acest text au o caracteristică comună, aceea că se referă la violarea închizătorilor sau a îngrădirilor. Prin efracţie în sensul legii se înţelege spargerea, ruperea, demontarea unui dispozitiv de închidere sau punerea lui în situaţia de a face posibilă intrarea făptuitorului în locul care este închis sau accesul acestuia Ia bunurile care se află acolo. Deci ceea ce caracterizează efracţia este înlăturarea violentă prin spargere, rupere sau orice altă acţiune similară a obiectelor destinate să închidă sau să împiedice accesul sau trecerea în locul închis.

în speţă, inculpatul, folosindu-se de o daltă şi un ciocan, a desfăcut inelele colectoare aflate pe rotoarele motoarelor electrice ale unor macarale turn, pe care şi le-a însuşit. Această acţiune violentă a inculpatului nu prezintă caracteristicile unei efracţii, astfel că fapta comisă de el constituie infracţiunea de furt prevăzută în art. 208 C. pen., şi nu aceea de furt calificat prevăzută în art. 209 lit. i C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. II pen., dec. nr. 479/1998
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
Inculpaţii au fost condamnaţi pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a şi g C. pen., săvârşită prin aceea că, într-o noapte, în timp ce se deplasau cu un atelaj hipo, au văzut pe marginea drumului o căruţă cu pepeni pe care s-au hotărât să şi-o însuşească; în acest scop au demontat-o, au încărcat piesele rezultate, precum şi pepenii, în propria lor căruţă şi le-au transportat la domiciliu.

Recursul prin care inculpaţii - invocând cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 17 C. proc. pen. - susţin că fapta lor nu constituie infracţiunea de furt, ci infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 C. pen., nu este fondat.

în speţă, persoana vătămată îşi lăsase, temporar, căruţa pe şosea, pentru a aduce materialele necesare reparării unei avarii, ceea ce înseamnă că ea nu pierduse paza juridică a căruţei. Or, un bun aflat în posesia subiectului pasiv - chiar în condiţiile unei întreruperi vremelnice, de moment, a contactului material cu el nu este, obiectiv, un bun pierdut şi, corespunzător, din punctul de vedere al celui care şi-1 însuşeşte, un bun găsit; de aceea însuşirea lui nu se încadrează în art. 216 C. pen., ci în art. 208 sau 209 C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1104/1998
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
Nu constituie infracţiunea de furt, lipsind elementul subiectiv -scopul însuşirii pe nedrept - fapta inculpatului care a luat, fără drept, din posesia persoanei vătămate o bicicletă, pentru a o determina să-i repare prejudiciul cauzat prin uciderea unui cal.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1163/1998

Notă: Chestiunea dacă fapta unei persoane de a lua un bun mobil din posesia alteia, fără consimţământul acesteia, în vederea determinării acelei persoane la o conduită la care făptuitorul se consideră îndreptăţit constituie sau nu furt nu se bucură, nici în doctrină, nici în jurisprudenţă, de o rezolvare unanim acceptată. într-o opinie, se consideră că, întrucât scopul însuşirii pe nedrept constituie o condiţie de existenţă a infracţiunii de furt, "ori de câte ori lipseşte acest scop, chiar dacă făptuitorul acţionează cu intenţie, în ceea ce priveşte luarea bunului, dar în alt scop, latura subiectivă a infracţiunii de furt nu este realizată şi fapta nu poate fi încadrată în dispoziţiile art. 208 C. pen." (O. L o g h i n, Tudorel To a d e r, Drept penal român, Partea specială, Casa de presă şi editură "Şansa", Bucureşti, 1997, p. 235. în acelaşi sens, v. Gh. Nistoreanu ş. a., Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 208-209; Gh. Mateuţ, Sinteză teoretică şi practică cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de furt, Dr. nr. 12/1996, p. 96-97; TS, sp., dec. nr. 626/1969, CD, p. 320).

Teza contrară - aceea a existenţei infracţiunii de furt - este dominantă în practica judiciară (v., în acest sens: TS, sp., dec. nr. 1015/1978, R. 2, p. 165; TS, sp., dec. nr. 2704/1984, RRD nr. 12/1985, p. 73; C. Apel Cluj, dec. pen. nr. 108/1997, RDP nr. 4/1998, p. 144; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1932/ 1983, R. 3, p. 119; Tj. Ilfov, dec. pen. nr. 1114/1974, cu note de C. Pascu şi V. Papadopol, RRD nr. 4/1977, p. 51; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 851/1973, RRD nr. 11/1973, p. 171). în sprijinul acestui punct de vedere se pot arăta cele ce urmează:

"Un lucru se socoteşte însuşit în momentul în care făptuitorul îl ia în stăpânire şi poate dispune de el, adică poate să-l consume, să-l folosească sau să-l înstrăineze" (v. V. Dongoroz ş. a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. III. Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 600). Această luare în stăpânire a bunului trebuie să fie efectivă şi definitivă, căci dacă, după ce a fost trecut temporar sub puterea de dispoziţie a făptuitorului, bunul ar fi restituit celui deposedat, s-ar putea vorbi numai de folosirea, nu şi de însuşirea lui. Aşadar, un bun este luat din posesia sau detenţia altuia în scopul însuşirii pe nedrept ori de câte ori făptuitorul urmăreşte să treacă, fără îndreptăţire şi în mod definitiv, acel bun în stăpânirea sa efectivă, spre a dispune de el ca şi când i-ar aparţine. Or, în cazurile în care făptuitorul a sustras un obiect pentru a determina victima să aibă o anumită comportare nu lipseşte cerinţa subiectivă "în scopul însuşirii pe nedrept", deoarece, în momentul sustragerii, autorul acţionează cu intenţia de a-şi însuşi, efectiv şi definitiv, obiectul, dacă persoana vătămată nu va îndeplini condiţia pusă. Legea nu cere ca însuşirea pe nedrept să devină o realitate în momentul sustragerii, ci numai ca subiectul să acţioneze având în minte un asemenea scop, chiar dacă nu-1 va atinge niciodată. Dacă subiectul condiţionează însuşirea de o anumită acţiune a persoanei vătămate, aceasta nu_exclude existenţa scopului cerut de lege, ci numai realizarea efectivă şi imediată a scopului însuşirii, realizare amânată până se va clarifica dacă victima va îndeplini sau nu condiţia pusă. Dar - cum s-a arătat - atingerea efectivă a scopului nu este cerută de lege, fiind suficient să se dovedească_numaLcă făptuitorul a urmărit scopul însuşirii pe nedrept (v. G. A n t o n i u, ş. a.,Practica judiciară penală, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 108).

In sensul punctului de vedere exprimat mai sus, Curtea Supremă de Justiţie a decis că scopul însuşirii pe nedrept "ia care se referă art. 208 C. pen. există şi în situaţia în care lucrul este reţinut pe nedrept de inculpat în scopul de a determina persoana vătămată să îndeplinească, în afara cadrului legal, pretenţiile sale derivând dintr-un litigiu patrimonial, întrucât, în aceste situaţii, persoana vătămată este constrânsă să îndeplinească pretenţiile făptuitorului pentru redobândirea bunurilor, altfel făptuitorul urmând să dispună de ele" (CSJ, sp., dec. nr. 1732/1995, RDP nr. 4/1995, p. 160).
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
Luând hotărârea de a sustrage cupru din incinta unei societăţi comerciale, inculpatul a escaladat gardul şi apoi, printr-o fereastră, a pătruns în magazie, de unde a luat mai multe platbande de cupru pe care le-a încărcat în trei saci; după aceea a scos sacii prin aceeaşi fereastră şi a transportat unul din ei până la gardul unităţii, dar nu a reuşit să-l treacă peste gard deoarece a fost surprins de poliţie.

Prin încărcarea în saci a platbandelor de cupru, infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 alin. 1 lit. i C. pen. s-a consumat -nerămânând în faza tentativei, cum susţine inculpatul prin motivele de recurs -, deoarece prin această acţiune s-a realizat deposedarea părţii vătămate şi trecerea obiectului material al infracţiunii sub puterea de dispoziţie a inculpatului. împrejurarea că, după consumare, inculpatul a fost surprins la locul faptei, cu bunurile luate asupra sa, este nerelevantă sub aspectul formelor infracţiunii care, odată consumată, nu se poate converti într-o formă imperfectă, pentru motivul că inculpatul nu a putut păstra posesia bunurilor sustrase.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1305/1998
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
în timp ce se aflau cu vitele la păşunat în apropierea unui şantier de construcţii, inculpaţii au observat cum o persoană, rămasă necunoscută, a scos din şantier 7 ţevi de metal pe care le-a dus într-un păpuriş, iar după plecarea acesteia au luat ţevile şi le-au transportat la domiciliul lor.

Fiind condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a C. pen., inculpaţii au susţinut, prin motivele de recurs, că fapta comisă de ei nu constituie infracţiunea reţinută în sarcina lor, ci infracţiunea de însuşire a bunului găsit, prevăzută în art. 216 alin. 1 C. pen.

Recursul nu este fondat deoarece, pentru ca un bun să fie considerat găsit, în accepţiunea art. 216 C. pen., este necesar ca el să fi fost pierdut, în sensul că a ieşit din posesia proprietarului; or, în speţă, faptul că o altă persoană a transportat ţevile din incinta unităţii pe un teren pendinte tot de şantier nu semnifică o pierdere a posesiei de către partea vătămată; pe de altă parte, inculpaţii, văzând de unde au fost luate ţevile, şi-au dat seama că ele aparţin şantierului şi, deci, nu sunt bunuri pierdute.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 1403/1998
Răspunde
 
# diana 14-Iulie-2012
în fapt, s-a reţinut că, în zilele de 19 şi 23 august 1995, inculpaţii V. G. şi T. T., în timp ce se aflau în serviciu, au cerut şefului lor, inculpatul C. M., permisiunea de a merge să procure saci, pentru aîncărca ciment de la o întreprindere din apropiere, unde era garat un tren cu ciment vrac; învoirea solicitată fiindu-le acordată - cu toate că C. M. şi-a dat seama că cei doi vor fura ciment -, V. G. şi T. T. au mers la linia unde era garat trenul, au desfăcut cu o cheie fixă capacul unuia din vagoane şi, lăsând să curgă ciment, au încărcat în cele două zile în totul 35 de saci cu ciment pe care şi i-au însuşit.

Pentru săvârşirea acestor fapte inculpaţii V. G. şi T. T. au fost condamnaţi, de către prima instanţă, la câte două pedepse de câte 2 ani fiecare, în baza art. 208,209 lit. a, c şi g C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a şi art. 34 lit. a C. pen., iar inculpatul C. M. a fost condamnat la două pedepse de 1 an închisoare, în baza art. 26 raportat la art. 208,209 lit. a, c şi g C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a şi 34 lit. a C. pen.; executarea ambelor pedepse rezultante - de 2 ani şi, respectiv, 1 an închisoare - a fost suspendată condiţionat.

Tribunalul, sesizat numai cu apelul inculpatului C. M., l-a admis şi a pronunţat achitarea acestuia, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C. proc. pen., considerând că, în raport cu modalitatea de săvârşire a furturilor de către ceilalţi doi inculpaţi, el nu a contribuit la comiterea acestora; totodată, făcând aplicarea art. 371 C. proc. pen., a extins efectul apelului în favoarea inculpaţilor V G. şi T. T., pe care i-a achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. b' C. proc. pen., cu aplicarea art. 181 C. pen., apreciind că, dată fiind modalitatea în care au fost săvârşite, faptele reţinute în sarcina lor nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Parchetul a declarat recurs, criticând soluţia de achitare a tuturor inculpaţilor.

Această critică nu este fondată în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C. M., deoarece împrejurarea că ei le-a permis coinculpaţilor de a lipsi din staţie pentru a procura saci în scopul de a sustrage ciment nu constituie o activitate de complicitate la infracţiunile săvârşite de aceştia, atâta vreme cât complicitatea presupune intenţia de a ajuta sau înlesni săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.

în mod greşit, însă, tribunalul a apreciat că, în modalitatea în care au fost comise, faptele săvârşite de inculpaţii V. G. şi T. T. nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, căci periclitarea valorilor sociale ocrotite de legea penală nu a fost minimă.

în consecinţă, se va admite recursul declarat de parchet, se va casa decizia atacată numai cu privire la dispoziţia de extindere a efectului apelului declarat de inculpatul C. M. faţă de inculpaţii V. G. şi T. T., se va înlătura această dispoziţie de extindere şi se va menţine soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce îi priveşte pe aceşti inculpaţi.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 1237/1998

Notă: a. Din punct de vedere obiectiv, actele de complicitate sunt acte anterioare executării infracţiunii, dar a cărei săvârşire o ajută sau o înlesnesc; contribuţia complicelui, constând în acte de sprijinire a activităţii autorului, deşi indirectă, se integrează în antecedenţa cauzală a infracţiunii şi aceasta este tocmai raţiunea sancţionării lor. "înlesnirea" - ca modalitate a complicităţii - se exprimă prin acte îndeplinite anterior începerii executării sau, cu alte cuvinte, în acte preparatorii, cum ar fi: procurarea de mijloace, luarea de măsuri sau crearea oricăror condiţii de natură să uşureze săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.

Din punct de vedere subiectiv, complicitatea presupune intenţia directă sau indirectă; complicele are reprezentarea activităţii autorului şi prevede rezultatul ei socialmente periculos, după cum are, de asemenea, conştiinţa că, prin acţiunea sa, contribuie la săvârşirea infracţiunii de către autor şi -dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei - voieşte să comită acea acţiune.

Dacă raportăm aceste considerente la fapta săvârşită de inculpatul C. M. -de a fi creat inculpaţilor G. V. şi T. T. condiţiile pentru procurarea sacilor necesari încărcării cimentului pe care îl vor sustrage, în deplină cunoştinţă cu privire la activitatea pe care o vor desfăşura aceştia constatăm că sunt îndeplinite toate condiţiile obiective şi subiective ale complicităţii; ea se inserează în antecedenţa cauzală a furtului, iar din punct de vedere subiectiv acest inculpat a avut reprezentarea atât a activităţii desfăşurate de cei doi autori şi a urmărilor ei, cât şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta sa şi acele urmări, la producerea cărora a acceptat să contribuie, b. în altă ordine de idei, motivarea deciziei şi soluţia adoptată de curte lasă să se înţeleagă că, în concepţia acesteia, efectul extensiv al apelului reglementat prin art. 373 C. proc. pen. ar opera facultativ şi că extinderea ar fi supusă cenzurii instanţei de recurs. Căci altfel nu s-ar explica de ce casarea s-a făcut cu privire la dispoziţia de extindere şi de ce, prin soluţia adoptată s-a înlăturat această dispoziţie. Or, această concepţie nu corespunde nici literei, nici spiritului art. 373 C. proc. pen.

în sistemul Codului de procedură penală anterior - care consacra regula extinderii din oficiu a efectelor căii de atac (art. 443 alin. 1) -, extinderea era concepută în sensul că, după ce s-a judecat calea de atac şi după ce s-a obţinut un rezultat care se răsfrânge obiectiv şi indivizibil asupra întregii cauze, acest rezultat, favorabil pentru apelant sau recurent, este extins şi faţă de alte părţi ce aparţin aceluiaşi grup procesual, care profită post judicium de rezultatul obţinut în calea de atac în care nu s-au implicat. Obiectul extinderii îl constituia, deci, rezultatul căii de atac, care radia asupra tuturor părţilor cu o poziţie procesuală comună. în concepţia Codului de procedură penală în vigoare - care nu mai vorbeşte de extinderea efectelor căii de atac, ci numai de examinarea cauzei prin extindere - nu efectele sunt cele care profită părţii care nu a declarat apel sau recurs, ci însuşi faptul folosirii căii de atac de către o altă parte componentă a aceluiaşi grup procesual; cu alte cuvinte, odată ce una din părţi a utilizat calea de atac, instanţa superioară este obligată să examineze cauza şi în privinţa celorlalte părţi din acelaşi consortium litis, putând hotărî şi cu privire la ele, fără a le îngreuna situaţia - şi aceasta indiferent de soluţia ce ar pronunţa referitor la partea care a atacat hotărârea. De data aceasta, obiectul extinderii îl constituie, deci, nu rezultatul căii de atac, ci însuşi exerciţiul acesteia. Aşadar, în speţă, din moment ce unul din inculpaţi a declarat apel, instanţa era obligată - indiferent de motivele invocate de inculpatul apelant şi de soluţia dată în calea de atac exercitată de el - să examineze cauza prin extindere şi cu privire la inculpaţii care nu au atacat hotărârea. Extinderea fiind o obligaţie legală instanţa nu poate dispune sau nu extinderea, care nu este lăsată la latitudinea sa, ci aceasta operează automat, ori de câte ori una din părţile ce aparţin grupului procesual respectiv a atacat hotărârea; tot astfel, dacă soluţia adoptată de instanţa de apel faţă de partea beneficiară a extinderii este nelegală sau netemeinică, instanţa de recurs, casând decizia atacată, nu poate înlătura dispoziţia de extindere - căci extinderea a operat ex lege -, ci doar soluţia pronunţată în urma extinderii, c. Cu privire la posibilitatea de a se invoca aplicarea sau greşita aplicare a art. 181 ca motiv de recurs, părerile sunt împărţite. în sensul că acest lucru nu este posibil, v.: V. D o b r i n i u, Neaplicarea art. 18' C. pen. poate constitui motiv de recurs?, RDP nr. 1/1994, p. 127; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 478/1996, Culegere VII, p. 273; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 357/ 1995, Culegere VI, p. 179; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 646/1995, Culegere VI, p. 205; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 293/1994, Culegere V, p. 97. în sens contrar, v.: C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 626/1994, Culegere V, p. 87; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 640/1994, Culegere V, p. 88; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 125/1995, Culegere IV, p. 87. în ceea ce ne priveşte, credem că aprecierea făcută de prima instanţă şi de instanţa de apei asupra gradului de pericol social al faptei săvârşite, în cadrul reglementat prin art. 18' C. pen., nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, căci, în sistemul legii noastre procesual-penale, recursul este o cale de atac preponderent de drept iar situaţiile în care instanţa de casare poate face aprecieri de fapt sunt strict limitate prin art. 385^9 C. proc. pen. şi situaţia în discuţie nu figurează printre acestea.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Inculpaţii, hotărându-se să sustragă cablu electric multifilar din aluminiu de la o linie electrică de înaltă tensiune dezafectată, au mers la locul faptei iar acolo unul dintre ei, urcându-se pe o scară improvizată, a spart cu un ciocan izolatorii ceramici de susţinere, reuşind să desprindă şi astfel să-şi însuşească cablul electric de pe o distanţă de 70 de metri.

Prima instanţă şi instanţa de apel au încadrat - corect - această faptă în dispoziţiile art. 208, 209 lit. a, e şi g C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 26/1998

Notă: în speţă, noţiunii de efracţie i s-a atribuit un înţeles care excede sensul său real.

Toate cele trei împrejurări agravante prevăzute în art. 209 lit. g C. pen. -efracţia, escaladarea şi folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase - au o caracteristică comună, aceea că se referă la violarea închizătorilor sau a îngrădirilor (v. V. D o n g o r o z, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, voi. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 478). Prin "efracţie", în înţelesul art. 209 lit. g C. pen. (devenit lit. i, în urma modificării textului prin Legea nr. 140/1996), se înţelege ruperea, spargerea, demontarea din locul său a oricărui dispozitiv de închidere, precum şi orice alte acţiuni pentru realizarea cărora este necesară folosirea forţei şi care au ca rezultat fie înlăturarea unui dispozitiv de închidere, fie punerea lui în situaţia de a face posibilă intrarea făptuitorului în locul care este închis sau accesul acestuia Ia bunurile care se află acolo (v. T. Va s i 1 i u ş. a., Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea specială, voi. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 274).

în literatura juridică mai veche s-a arătat, în acelaşi sens, că efracţia constă în spargerea, ruperea sau în orice altă activitate similară, prin care orice încuietoare, legătură sau dispozitiv de închidere - naturale sau artificiale -sunt puse, prin violenţă, în situaţia de a face posibilă agentului fie intrarea într-un loc înehis, fie accesul la un lucru aflat într-un asemenea loc; deci caracteristica efracţiei este înlăturarea violentă, prin spargere, rupere sau orice altă acţiune similară, a obiectelor destinate să închidă, oprind intrarea, sau să împiedice accesul sau trecerea într-un loc închis (v. Tr. Pop, în Codul penal "Carol al II-lea" adnotat, voi. III, Bucureşti, 1938, p. 434).

în speţă, acţiunea violentă exercitându-se asupra unor izolatori ceramici de susţinere de la o linie electrică de înaltă tensiune, nu există efracţie în sensul mai sus-arătat.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Fapta inculpatului de a fi deblocat geamul contorului electric şi de a fi fixat cu o bucată de carton discul acestuia, făcând ca energia electrică consumată să nu mai fie contorizată, constituie infracţiunea de furt calificat, săvârşit prin efracţie, prevăzută în art. 208 alin. 1 şi 2, 209 lit. 1 C. pen.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în fapt, inculpatul, intenţionând să fure furaje din incinta unei unităţi comerciale - aşa cum a recunoscut el însuşi în faţa instanţei -, a escaladat gardul unităţii, având asupra sa doi saci goi în care voia să pună furajele sustrase, şi s-a apropiat de locul unde se aflau furajele, dar a fost surprins în acel moment.

Activitatea desfăşurată de inculpat nu constituie o tentativă de furt calificat, prevăzută în art. 20 raportat la art. 208, 209 lit. g şi i C. pen. - faptă penală pentru care a fost condamnat -, ci simple acte pregătitoare, care nu se pedepsesc. Ar fi existat tentativă numai dacă inculpatul ar fi ajuns la locul unde se aflau furajele şi ar fi început să le încarce.

în consecinţă, prin admiterea recursului, inculpatul va fi achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. a C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 491/1998

Notă: Ni se pare că în operaţia de deosebire a actelor de executare - deci de tentativă - de actele pregătitoare, criteriul subiectiv, care şi-a găsit o largă răspândire în doctrina penală, este cel mai în măsură să ne apropie de o rezolvare corectă.

Potrivit concepţiei subiective asupra actelor de executare, o anumită activitate este considerată act de executare dacă prin ea însăşi, singură sau unită cu alte împrejurări, reflectă scopul în vederea căruia a fost săvârşită sau, cu alte cuvinte, pune în lumină latura subiectivă a infracţiunii; altfel este act pregătitor. în alţi termeni, actele de executare sunt univoce, pentru că vădesc în mod cert legătura lor cu infracţiunea proiectată, pe când actele de pregătire sunt echivoce, deoarece, prin substanţa lor, nu-şi relevă semnificaţia şi lasă câmp deschis oricărei ipoteze. Tentativa începe, aşadar, când actul ilicit dobândeşte univocitate în privinţa infracţiunii încercate; până atunci - atâta timp cât este echivoc - el rămâne act pregătitor. Raportând cele de mai sus la situaţia din speţă, ni se pare că acţiunea inculpatului - escaladarea gardului unităţii, cu doi saci goi asupra sa, şi apropierea de locul unde se aflau furajele - este edificatoare asupra scopului urmărit de inculpat: sustragerea de furaje. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în faţa unor acte de executare - nu de pregătire - ale infracţiunii de furt. Cu privire la concepţia subiectivă în baza căreia am ajuns la această concluzie, la criticile ce i s-au adus şi la celelalte concepţii privitoare la criteriile de delimitare a actelor de executare de cele pregătitoare, v., pe larg, G.Antoniu, Tentativa, Editura societăţii Tempus, Bucureşti, 1995,p. 58 şi urm. Ase vedea, de asemenea, Gheorghiţă M a t e u ţ, Sinteză teoretică şi practică cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de furt, Dr. nr. 12/1996, p. 98; Gh. D ă r â n g ă, Criterii distinctive între tentativă şi infracţiunea consumată în materie de furt, Dr. nr. 8/1969, p. 89.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută în art. 208, 209 lit. e C. pen., reţinându-se, în fapt, că în ziua de 3 mai 1997, în jurul orei 13, folosindu-se de o cheie mincinoasă, a pătruns în autoturismul unei persoane, a smuls firele de contact şi a pornit motorul, începând deplasarea, dar în acel moment a apărut proprietarul maşinii, care l-a imobilizat.

Această faptă a fost corect încadrată în textele de lege menţionate, constituind infracţiunea - consumată - de furt calificat, chiar dacă până în momentul descoperirii autoturismul parcursese doar 3-5 metri de Ia locul de parcare.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 552/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Fapta inculpatului - condamnat în baza art. 208, 209 lit. e, g şi i C. pen. - de a fi pătruns prin efracţie, în timpul nopţii, într-un autoturism, de unde a luat o lanternă, o instalaţie de alarmă şi 8 casete video, fiind surprins cu ele asupra sa, de către proprietar, mai înainte de a fi ieşit din autoturism, constituie o infracţiune consumată de furt calificat, şi nu doar o tentativă a acestei infracţiuni; furtul s-a consumat în momentul în care inculpatul a trecut bunurile menţionate în stăpânirea sa, împrejurarea că nu a avut timpul material să iasă din maşină fiind nerelevantă sub aspectul formei de săvârşire a infracţiunii.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 554/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Fapta inculpatului - taximetrist - care, într-o noapte, a sustras de la persoana vătămată, aflată în stare de ebrietate, ce călătorea în autoturismul său, mai multe bijuterii din aur, constituie infracţiunea de furt calificat, prevăzută în art. 208, 209 lit. g C. pen.

Chiar dacă susţinerea inculpatului - nedovedită - că persoana vătămată şi-ar fi uitat bijuteriile în maşină, încă fapta sa constituie furt, şi nu infracţiunea de însuşire a bunului găsit, aşa cum se pretinde prin motivele de recurs, deoarece inculpatul ştia cui aparţin acele bijuterii.

în cazul infracţiunii prevăzute în art. 216 C. pen. făptuitorul nu cunoaşte proprietarul bunului.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1034/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Inculpatul a fost condamnat de prima instanţă la 3 ani şi două luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. g şi i C. pen. şi la 2 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută în art. 192 alin. 2 C. pen., dispunându-se să execute pedeapsa cea mai grea. în fapt s-a reţinut că, într-o noapte, a pătruns prin efracţie în locuinţa persoanei vătămate, care lipsea de acasă, de unde şi-a însuşit o butelie şi un telelvizor.

Instanţa de apel, sesizată cu apelul inculpatului, l-a admis şi, considerând că violarea de domiciliu este absorbită în infracţiunea de furt calificat săvârşită prin efracţie - art. 209 alin. 1 lit. i C. pen. a pronunţat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a, cu referire la art. 10 lit. a C. proc. pen., achitarea inculpatului pentru acea infracţiune.

împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs parchetul, care susţine că achitarea inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prin aplicarea art. 10 lit. a C. proc. pen. ("fapta nu există"), este contrară legii căci, în materialitatea ei, fapta de violare de domiciliu există, dar, fiind săvârşită prin efracţie, ea s-a absorbit în infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. i C. pen.; în aceste condiţii - mai susţine parchetul -, instanţa de apel trebuia să dispună, în temeiul art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice din două infracţiuni - violare de domiciliu şi furt calificat - aflate în concurs, în infracţiunea complexă de furt calificat prevăzută în art. 209 alin. 1 lit. i C. pen., şi nu să dispună achitarea inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu.

în mod corect instanţa de apel nu a reţinut în sarcina inculpatului infracţiunea de violare de domiciliu, considerând că ea este absorbită de infracţiunea de furt calificat prevăzută în textul sus-menţionat.

Dar faptul că, din punct de vedere procedural, în speţă, trebuia să se procedeze la schimbarea încadrării juridice, în sensul arătat de parchet, şi nu să se pronunţe achitarea inculpatului pentru infracţiunea de violare de domiciliu, nu este de natură să conducă la casarea deciziei, fiind doar un aspect formal, iar în condiţiile schimbării încadrării juridice, în sarcina inculpatului nu s-ar fi putut reţine decât tot o singură infracţiune - cea de furt calificat -, ca şi prin decizia instanţei de apel.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 912/1998

Notă: a. Prima problemă pe care o ridică speţa este aceea dacă în cazul săvârşirii unui furt prin efracţie, escaladare sau folosirea fără drept a unei chei adevărate sau a unei chei mincinoase există o singură infracţiune -complexă - de furt calificat (art. 209 alin. 1 lit. i C. pen.) sau două infracţiuni concurente: violare de domiciliu şi furt calificat.

în sensul că furtul săvârşit în condiţiile art. 209 lit. i C. pen. absoarbe infracţiunea de violare de domiciliu - soluţie promovată în speţă şi de cele două instanţe de control judiciar -, (v.: CSJ, sp., dec. nr. 1016/1995, RDP nr. 1/1996, p. 78; TS, sp., dec. nr. 2175/1976, RRD nr. 4/1977, p. 62; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 136/1994, RDP nr. 1/1995, p. 133; C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 410/1996, Culegere VII, p. 330; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 262/1993, Culegere IV, p. 275; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 99/1992, Culegere III, p. 370; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. 118/1985, R. 3, p. 123; Tj. Constanta, dec. pen. nr. 2/1989, RRD nr. 5/1989, p. 74; Tj. Gorj, dec. pen. nr. 558/1975, cu notă de S. Duicu, RRD nr. 5/1977, p. 58; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 644/1978, R. 2, p. 71; Cristina V1 ă d e s c u, Infracţiunea continuată, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr. 4/1997, p. 88; C. Tu r i a nu, Fr. G â r b a c i, Furt calificat şi violare de domiciliu, Dr. nr. 1/1997, p. 96; Simona C r i s t e a, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr. 2/1998, p. 120). în susţinerea acestui punct de vedere se porneşte, în general, de la teza că, spre deosebire de absorbţia legală - în cazul căreia legea prevede expres reunirea într-o singură infracţiune a conţinuturilor mai multor infracţiuni -, există şi o absorbţie naturală care are loc atunci când elementele unei infracţiuni (absorbite) sunt cuprinse implicit, dar în mod necesar în conţinutul altei infracţiuni (absorbante), aşa cum este descris în norma de incriminare. Or, acesta este tocmai cazul infracţiunilor de violare de domiciliu şi furt calificat prevăzut în art. 209 alin. 1 lit. i C. pen. în oricare dintre situaţiile prevăzute în acest text infractorul - înlăturând, prin violenţă, dispozitivul de închidere, escaladând îngrădirea sau folosind, fără îndreptăţire, cheia adevărată sau mincinoasă, pentru a comite furtul - în mod necesar pătrunde, fără drept, într-o locuinţă, încăpere sau loc împrejmuit, realizând astfel conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu. Folosirea oricăruia dintre mijloacele arătate în art. 209 alin. 1 lit. i C. pen. implică întotdeauna şi prin ea însăşi, datorită specificului acţiunii, şi o violare de domiciliu; furtul comis în aceste condiţii este de neconceput fără violarea domiciliului persoanei vătămate.

împotriva acestui punct de vedere, cvasiunanim acceptat în practica judiciară, s-ar putea arăta că, aşa cum se prevede în art. 33 C. pen., ori de câte ori două infracţiuni se află într-un raport de conexitate etiologică, ele îşi păstrează autonomia, constituind termenii unui concurs. Această regulă îşi încetează aplicarea numai în acele cazuri în care, potrivit termenilor expreşi ai incriminării, infracţiunea mijloc se absoarbe în infracţiunea scop; or, dispoziţiile art. 209 alin. 1 lit. i C. pen. nu numai că nu consacră expres absorbţia infracţiunii de violare de domiciliu în cea de furt, dar nici măcar nu cuprinde o cât de vagă referire la conţinutul celei dintâi. Mai mult, nu toate furturile ce se comit prin efracţie (de exemplu, cele săvârşite prin forţarea încuietorilor unui dulap sau a unei casete) implică şi o violare de domiciliu; legătura dintre cele două infracţiuni nu este deci o legătură necesară - repetabilă în toate cazurile concrete ce se subsumează incriminării -, ci una de circumstanţă, care nu poate genera o absorbţie naturală prin încălcarea prevederilor art. 33 C. pen. (v., în sensul acestei opinii minoritare: G. A n t o n i u ş. a.,Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 126; C. M i t r a c h e, Furt şi violare de domiciliu, RDP nr. 1/1995, p. 124; C. Butiuc, Furt prin efracţie. Violare de domiciliu, RDP nr. 1/1997, p. 46; Simona Cristea, Furt prin efracţie şi violare de domiciliu, RDP nr. 4/1997, p. 92; C. Duvac, Violare de domiciliu şi furt calificat, RDP nr. 4/1998, p. 85).

b. Dacă ne situăm pe poziţia adoptată, în speţă, de instanţele de apel şi de recurs - aceea că, în situaţia în discuţie, violarea de domiciliu se absoarbe în aceea de furt calificat (infracţiune complexă) -, se pune întrebarea: ce soluţie trebuie să pronunţe instanţa atunci când prin actul de trimitere în judecată cele două infracţiuni au fost considerate ca fiind în concurs? Răspunsul este simplu: în situaţia în discuţie, instanţa trebuie să recalifice întreaga activitate infracţională şi să pronunţe condamnarea inculpatului în baza textului de lege care prevede infracţiunea complexă, neputând să dea, separat, o soluţie de achitare pentru infracţiunea abosrbită în conţinutul acesteia (v. S. Milutin, notă la Tr. Iaşi, dec. pen. nr. 1543/1962, JN nr. 2/1964, p. 149; TS, col. pen., dec. nr. 1564/1857, CD, p. 430; Tr. Crişana, dec. pen. nr. 141/1965, JN nr. 5/1965, p. 174). în asemenea caz, unitatea infracţiunii impune pronunţarea unei soluţii unice, ceea ce înseamnă că nu se poate pronunţa achitarea pentru infracţiunea absorbită în conţinutul infracţiunii complexe, ci numai o soluţie de condamnare pentru infracţiunea complexă în ansamblu. Infracţiunea complexă este o unitate infracţională indivizibilă şi de aceea nu poate fi tratată, atât sub aspectul încadrării juridice, cât şi sub acela al sancţionării, decât ca un întreg.

Este adevărat - dacă ne referim la speţă - că atât în soluţia pronunţată de instanţa de apel (achitare pentru violare de domiciliu şi condamnare pentru furt calificat), cât şi în soluţia corectă (schimbarea încadrării juridice şi condamnare numai pentru furt calificat), situaţia inculpatului este, practic, aceeaşi: el va avea de executat numai pedeapsa aplicată pentru furt calificat. Nu credem, însă, că acesta este - aşa cum se afirmă în decizie - un simplu aspect formal. în realitate, respingând recursul, curtea a consfinţit şi o încălcare a legii de drept substanţial. Căci achitându-l pe inculpat, în baza art. 10 lit. a C. pen. ("fapta nu există"), pentru infracţiunea de violare de domiciliu, instanţa de apel a fracţionat în mod nelegal conţinutul indivizibil al infracţiunii complexe de furt calificat şi l-a golit de unul din elementele sale componente.
Răspunde
 
# lory 08-Martie-2013
buna ziua, in octombrie 2002 am fost condamt definitiv la 3ani si 10 luni pentru furtul unui autoturism. va rog sa-mi spuneti daca e posibil ,de ce nici in 2013 nu sa prescris acest caz ,precizez ca mam sustras pedepsei .multumesc
Răspunde
 
# IULIANICULA 28-Mai-2013
mie mi sa furat actul de cadastru si intabulare la ce articol intra persoana si in numele meu a scos acte de la primarie
Răspunde
 
# sergyu 07-Octombrie-2013
salutare ... am furat si eu 2 casetofane din 2 masini in 2011 si mau prins am inapoiat casetofoanele si am mers la procuror si mea zis sa fiu cuminte ca nu ma mai iarta data viitoare si acuma am primit citatie ca sunt chemat la tribunal din partea celor 2.... si nu stiu ce sa fac sau ce o sami dea daca o sami dea ,,,,......... astept si eu un raspuns ...multumesc
Răspunde
 
# ana maria 06-Decembrie-2013
o persoana fiind de paza a chemat alti doi prieteni(noaptea) si au luat niste fier vechi,au fost reclamati de fiirma ,au recunoscut fapta,ce pedeapsa primeste cel care a fost de paza si cum se poate apara
Răspunde
 
# Daniel petarda 01-Februarie-2014
imi poate spune si mie ce prevede in noul cod penal art 208 , 209 pt furt calificat , sau cum se prescrie pedepsele .
Răspunde
 
# bogdan 02-Februarie-2014
unde e noul cod penal? din 2014
Răspunde
 
# defara 03-Februarie-2014 Răspunde
 
# defara 04-Februarie-2014
Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):
► Art. 229 "(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere,
se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani."

Detalii: legeaz.net/.../art-229
Răspunde
 
# ana 12-Aprilie-2014
cine ma poate ajuta va rog frumos cu obiectul juridic ..am de facut la licenta si nu stiu ce sa scriu :(
Răspunde
 
# Oana 20-Mai-2014
daca o persoana are un bun pe propietatea ta si nu vrea sa il ia de pe propietatea ta, iar tu il iei ca sa iti eliberezi propietatea in ce categorie de furt intri?
Răspunde
 
# Ion 17-Iulie-2014
Buna ziua.
Ma numesc Ion,si am o intrebare,spunetimi va rog se considera ca furt faptul cind eu am procurat un imobil,prin contract de vinzare cunparare autentificat la notar. Si deci eu deja sunt proprietar cu derept de proprietate. Asa dar, fostul proprietar avea de sustras bunurile sale de uz casnuic (dulapuri,mese,alte lucruri prin gospodarie s.m.d.),deci, eu dumnealui iam lasat o perioada de tinp de 7 luni ca sasi ridice bunurilr fara ca eu sa locuesc acolo, la care el lea ridicat partial,din motiv ca nu are unde sa le duca si unde sa le puie,unde eu am venit dupa perioada de 7 luni si am incuiat locuinta cu bunurile ramase acolo. La care fostul proprietar venea periodic si lua tot cite un bun si nu pe toate odata ca sal realizeze cueva,pe mine acest lucru ma deranja foarte tare la care eu iam interzis in genere sa mai vina si deranjinduma sasi ia lucrurile. La care dumnealui a depus o plingere la politie precum ca eu iam luat si nui dau bunurile.La care politia ma oblica pe mine sa ii restitui toate lucrurilr indicate de fost proprietar,necatind la aceia ca el a indicat si lucruri care nu au fost acolo,inventate in favoarea lui,si plus la aceia politia a clasificat cazul ca FURT cu cauza penala,unde pe mine ma apreciat ca banuit. (Ca printre altele eu stiu faptul ca fostul proprietar are cunostinte in politie de rang inalt Comisarul s.m.d. ei sustinindul pe dinsul foarte bine. ) Spunet va rog ce pot eu sa fac,cum ramine cu fostul proprietar si cu lucrurile lui? Si este corect decizia politiei? Politia in conformitate cu legea corect au clasificat cazul, deschizind cauza penala? Spuneti va rog cum pot eu sa ma apar,si unde sa ma adresez? Va MULTUMESC anticipat.
Răspunde