ICCJ. Decizia nr. 314/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 314/2014
Dosar nr. 27387/3/2009
Şedinţa publică din 30 ianuarie 2014
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
I. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 25/ A din 5 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile formulate de reclamantele Z.G.S., R.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 281 din 13 februarie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
A obligat pe reclamante la 2.500 lei cheltuieli de judecată către apelanţii - pârâţi C.V. şi C.M.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că nu există identitate între noţiunile de „preluare fără titlu valabil” şi „preluare abuzivă ” .
Deşi este adevărat că preluarea imobilului s-a făcut de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, ceea ce face ca preluarea să fie, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, abuzivă, Curtea a apreciat că, în condiţiile în care autoarea reclamantelor nu intra sub incidenţa dispoziţiilor acestui act normativ, preluarea este nu numai abuzivă ci şi fără titlu valabil.
Art. 6 din Legea nr. 213/1998 face vorbire în mod expres de bunurile preluate fără titlu valabil.
Cu referire la susţinerea potrivit căreia ar exista un interes în formularea cererii de constatare a nevalabilităţii titlului statului numai în ipoteza în care aceasta ar însoţi o cerere de revendicare prin comparare de titluri, Curtea a reţinut că, în speţă, cererea ce constatare a nevalabilităţii titlului statului este însoţită de o cerere de revendicare imobiliară, însă faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, conform cărora instanţele de judecată au competenţa de a constata valabilitatea titlului statului, cererea putea fi primită şi distinct de formularea acţiunii în revendicare.
De asemenea, nu este fondată critica privitoare la inadmisibilitatea primului capăt de cerere prin raportare la dispoziţiile art. 3 C. proc. civ., având în vedere că cererea de constatare a nevalabilităţii titlului statului este distinctă de cererea de revendicare imobiliară, chiar dacă în mod uzual se regăsesc în cuprinsul aceleiaşi cereri de chemare în judecată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale active este susţinută de apelanţii-pârâţi C. din perspectiva lipsei înscrisurilor doveditoare a calităţii acestora de moştenitoare ale defunctei C.O. şi a lipsei de identitate între persoanele care figurează drept proprietari ai imobilului în litigiu şi părinţii C.O.
Sub aspectul calităţii apelantelor – intimate - reclamante de moştenitoare ale defunctei C.O., Curtea a reţinut că acestea sunt fiica, moştenitor legal rezervatar, respectiv moştenitoarea testamentară a acesteia, care au avut calitatea de părţi, disputându-şi calitatea de moştenitoare în Dosarul nr. 3396/1996 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, soluţionat prin hotărâre judecătorească de expedient, prin care şi-au recunoscut în mod reciproc calitatea de moştenitoare ale defunctei C.O. Deşi are caracter declarativ, această hotărâre judecătorească produce efecte juridice sub aspectul dovezii calităţii de moştenitoare a celor două reclamante şi, fără a da naştere unor drepturi sau obligaţii în sarcina terţilor, nu poate fi ignorată de aceştia.
Curtea a reţinut că apelanţii-pârâţi C. nu au combătut sentinţa civilă nr. 5206 din 10 octombrie 1996, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin alte dovezi în sensul că alte persoane sunt succesorii defunctei C.O., ori că moştenirea acesteia a fost declarată vacantă, ci au apreciat că, urmare caracterului declarativ al hotărârii aceasta nu ar avea forţă probantă. Or, prin aceste susţineri, apelanţii-pârâţi ignoră efectul substanţial de care se bucură hotărârea judecătorească, ca şi act jurisdicţional, respectiv prezumţiile de validitate şi regularitate.
Cu referire la identitatea dintre A.G., soţul E.G. şi A.G., tatăl defunctei C.O., născută la 11 noiembrie 1914 şi decedată la data de 20 martie 1996, Curtea a reţinut că, potrivit certificatelor de naştere, căsătorie şi deces depuse la dosar, C.O. a fost fiica lui A.G. În consecinţă aceste acte de stare civilă sunt în deplină concordanţă cu actele de vânzare-cumpărare datate 1912, respectiv 1913, în care A.G. apare în calitate de soţ al E.G.
Sub aspectul identităţii mamei defunctei C.O., Curtea a reţinut că declaraţia de notorietate autentificată în anul 1945, la care apelanţii-pârâţi fac referire este un înscris autentificat dar care are valoarea probatorie a unei declaraţii extrajudiciare de martor. Ea poate fi valorificată sub aspect probatoriu ca început de dovadă şi se coroborează cu alte înscrisuri, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 29 august 1946 şi certificatul de moştenitor nr. x/1965, în care se menţionează că S.G. era cunoscută şi sub numele de E.G.
Sunt concordante şi datele cuprinse în declaraţia de notorietate privitoare la vârsta persoanei, respectiv 67 de ani în august 1945, din certificatul de deces rezultând că S.G. a decedat în anul 1965, luna martie, la vârsta de 86 de ani.
De asemenea, este pertinent şi motivul pentru care S.G. a fost apelată cu prenumele de E., acesta fiind numele de botez pe care i 1-a ales chiar mama sa, căreia nu i-a plăcut prenumele oficial al fiicei sale.
Cu referire la lipsa de interes a reclamantelor în formularea cererii de chemare în judecată, Curtea a reţinut că hotărârea de expedient a avut rolul de a lămuri situaţia calităţii de moştenitor şi a masei partajabile între cele două reclamante, astfel că nu se poate aprecia că acestea au înţeles să renunţe la formularea în viitor a unei acţiuni în revendicare. Ceea ce rezultă din tranzacţie, prin raportare şi la data la care a fost încheiată, 10 octombrie 1996, când fusese adoptată Legea nr. 112/1995, este că cele două părţi au convenit să-şi recunoască drepturi egale asupra imobilului respectiv.
Cu referire la apelul declarat de apelantele-reclamante, Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, în mod corect tribunalul a constatat că imobilul revendicat face parte din categoria bunurilor preluate abuziv în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi intră sub incidenţa acestui act normativ.
Problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs, conform art. 3307 alin. (4) C. proc. civ.
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: „De principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.) ” .
în susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat că: „Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute [art.18 lit. c, art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit ” .
De altfel, un alt punct de vedere nu poate fi reţinut, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite.
Pentru a exista concurs între legea specială şi legea generală este necesar să se stabilească dacă bunul face obiectul Legii nr. 10/2001, iar, pentru a se putea reţine că regimul juridic al unui bun este cel prevăzut de norma specială, trebuie să se stabilească data preluării şi modul în care a fost preluat, împrejurări în raport de care se poate retine existenta obligaţiei transmiterii notificării către unitatea deţinătoare.
În speţă, reclamantele nu au urmat procedura instituită de dispoziţiile legii speciale, imobilul în litigiu fiind preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 3014. Aşadar, în cauza pendinte obiectul acţiunii în revendicare îl reprezintă un imobil care făcea obiectul Legii nr. 10/2001, aspect reţinut, de altfel, şi prin sentinţa apelată.
Curtea a mai reţinut că, prin aceeaşi decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
Prin urmare, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei convenţionale, astfel cum stabileşte art. 2 alin. (2) din legea fundamentală.
Prin problematizarea prioritizării Convenţiei, în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, şi prin evaluarea măsurii în care o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, în sensul art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care instanţa internă să poată înlătura neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001, ca lege specială, instanţa supremă nu face decât să dea eficienţă principiului subsidiarităţii, care rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 1, 13 şi 35 din Convenţie, conform căruia instanţele naţionale sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dispoziţiile convenţionale, acestea fiind cel mai bine plasate pentru a aplica şi interpreta dreptul intern, prin raportare la Convenţie, judecătorul naţional fiind „primul judecător” sau „Judecătorul de drept comun al Convenţiei”.
Astfel, consecventă principiului stabilit în considerentele şi dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, conform căruia nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, întrucât s-ar încălca principiul „specialia generalibus derogant” instanţa supremă nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, chiar în condiţiile existenţei legii speciale, Legea nr. 10/2001, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala de un „bun”, ca noţiune autonomă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional, astfel încât este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, principala modificare pe care decizia de recurs în interesul legii o aduce în soluţionarea acţiunilor în revendicare întemeiate pe dreptul comun este deplasarea analizei pe care instanţele naţionale o realizau din perspectiva dreptului intern a comparării titlurilor de proprietate exhibate de părţile aflate în conflict, întemeiată pe criteriile jurisprudenţiale (titlul mai vechi şi mai bine caracterizat), spre o analiză întemeiată pe dispoziţiile convenţionale, în special cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu mai puţin pe art. 6 din Convenţie, care impune verificarea existenţei unui „bun” sau a unei „speranţe legitime” în patrimoniul părţilor, ca noţiuni autonome, a stabilirii ingerinţei în dreptul de proprietate al părţilor şi a condiţiilor în care această ingerinţă este una legitimă, respectiv aceasta este prevăzută de o lege accesibilă şi previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Tot astfel, este important de subliniat că, prin statuarea de către instanţa supremă a necesităţii analizei, în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei acţiuni, inclusiv din perspectiva incidenţei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, se dă expresie deplinei jurisdicţii a unei instanţe independente şi imparţiale, care să stabilească asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, ce formează obiectul de aplicabilitate al unui proces echitabil în materie civilă şi constituie garanţia dreptului de acces la un tribunal, componentă materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În Cauza Păduraru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, reafirmându-se, de fapt, opinia exprimată în Cauza Kopecky contra Slovaciei, următoarele: „Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia”..., dar, „deşi Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate şi cu atât mai puţin de a dispune de ele conform atributelor dreptului de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii”.
Aşadar, numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept al autoarei reclamantelor, nefiind vorba de un nou drept, iar această recunoaştere este determinantă în a aprecia în ce măsură această cale specială este sau nu una efectivă, ca atare, pentru a stabili dacă, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern.
Pe de altă parte, conform jurisprudenţei CEDO, un reclamant nu poate pretinde o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi. Noţiunea „bunuri" poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr.39.794/98, § 69, CEDO 2002-VH).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, § 34, 4 martie 2003). În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr.44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX).
Dacă interesul patrimonial în cauză are natura juridică a unei creanţe, el nu poate fi considerat o „valoare patrimonială ” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, § 52).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consacră o deosebită importanţă momentului de la care persoana care s-a prevalat de legile de reparaţie devine titularul unui drept la restituirea bunului sau la despăgubire. Astfel, în cauza Măria Atanasiu contra României Curtea Europeană a constatat, ţinând cont de sensul autonom al noţiunii „bunuri" şi de criteriile reţinute în jurisprudenţă sa, că existenţa unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administraţiei de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor, care ţine de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Păduraru, §§ 65 şi 75).
Curtea a mai constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o „valoare patrimonială ” , în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu au recunoscut reclamantelor în mod definitiv dreptul de a li se restitui în natură apartamentul în litigiu. Prin urmare, imobilul în litigiu nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.
Susţinerile apelantelor-reclamante, în sensul că intimaţii-pârâţi persoane fizice nu deţin un bun în sensul Convenţiei nu sunt fondate, având în vedere că valabilitatea titlului lor de proprietate nu a fost contestată în termenul special de prescripţie şi nu s-a dovedit reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995.
În raport de considerentele expuse, în condiţiile în care apelantele-reclamante nu deţin un bun actual în sensul Convenţiei, nu se poate da eficienţă titlului lor pentru considerentul că intimaţii, persoane fizice ar beneficia de modalităţi mai eficiente de despăgubire, independent de cuantumul preţului plătit.
În consecinţă, tribunalul nu era ţinut să procedeze la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi conform dispoziţiilor art. 480 C. civ.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamantele Z.G.S. şi R.C., precum şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti au declarat recurs.
Criticile formulate de reclamante vizează următoarele considerente:
Decizia instanţei de apel este nelegală întrucât ambele instanţe au constatat nevalabilitatea titlului statului, deci s-a recunoscut cu efect retroactiv, că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a ieşit niciodată din patrimoniul autoarei reclamantelor.
Constatarea în mod definitiv a nevalabilităţii titlului statului are drept consecinţă naşterea unei speranţe legitime, a unui interes patrimonial aflat sub protecţia Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, acela de a redobândi posesia asupra bunului ca urmare a promovării acţiunii în revendicare.
Reclamantele nu tind să obţină dreptul de proprietate asupra unui bun ci posesia prin compararea titlului lor cu cele ale pârâţilor. Dreptul de proprietate al reclamantelor este recunoscut şi actual.
Prin soluţia pronunţată, curtea de apel a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Atât tribunalul cât şi curtea de apel au considerat în mod greşit că în cauza de faţă se impune să se ţină seama de criteriile de preferabilitate instituite în baza Deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. Reclamantele se prevalează de un bun pentru a cărui revendicare nu putea fi posibilă recurgerea la procedura Legii nr. 10/2001.
În urma comparării titlului reclamantelor cu cel al pârâţilor trebuie să se dea prioritate titlului reclamantelor care provine de la un verus dominus. Or, chiriaşii nu puteau cumpăra de la stat imobilele ce nu fuseseră trecute la stat cu titlu. Acordul de voinţă dintre părţile care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 rămâne valabil însă acest acord nu produce efectul transmiterii dreptului de proprietate. Eventuala bună-credinţă a chiriaşilor cumpărători nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului proprietar titular.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a invocat faptul că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât nu a reţinut excepţia lipsei de interes cu privire la primul capăt de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.
Prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Potrivit art. 111 C. proc. civ. se poate promova o acţiune în constatare dacă partea nu are la dispoziţie o acţiune în realizare. Reclamantele au la dispoziţie această acţiune şi o promovează.
2.2. Analiza recursurilor
Recursurile nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentelor-reclamante, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Măria Atanasiu împotriva României.
Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ.
Pe de altă parte, trebuie stabilit dacă, în cadrul acţiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamantele se pot prevala de un „bun” care să le facă admisibil demersul.
Or, sub acest din urmă aspect, este de reţinut faptul că reclamantele nu sunt titulare ale unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât acestea nu deţin „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului” (par. 140, cauza Atanasiu împotriva României).
Anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamantele nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului.
Susţinerea reclamantelor, în sensul că, odată ce instanţele de fond au constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, trebuiau să reţină că acestora li s-a născut speranţa legitimă de a redobândi posesia asupra bunului, urmare a promovării acţiunii în revendicare, nu poate fi primită.
„Speranţa legitimă” de a redobândi un bun preluat de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 nu poate fi privită independent de respectarea cerinţelor legilor speciale de reparaţie. Numai în măsura în care reclamantele ar fi urmat procedura instituită prin aceste legi s-ar fi putut considera că, la data introducerii acţiunii în revendicare, aveau „speranţa legitimă” că acţiunea lor urma să fie admisă. Aşadar, „speranţa legitimă” trebuie să existe la momentul promovării acţiunii în revendicare, neputându-se pretinde că aceasta apare în funcţie de ce se întâmplă pe parcursul revendicării. Pe cale de consecinţă, reclamantele nu au un „bun” în sensul Convenţiei, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare, întrucât numai în procedura Legii nr. 10/2001 intervine recunoaşterea retroactivă a dreptului de proprietate al autoarei reclamantelor.
Având în vedere cele mai sus arătate, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a legii materiale incidente în cauză, precum şi a celor statuate jurisprudenţial de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care aspectele deduse analizei prin cererea de recurs nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nu este întemeiat nici recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Reclamantele nu au promovat o acţiune în constatare întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., a cărei inadmisibilitate să fie constată prin raportare la caracterul subsidiar faţă de acţiunea în revendicare.
Capătul principal de acţiune îl constituie revendicarea, urmând ca, incidental şi în prealabil să se stabilească nelegalitatea preluării. Or, din acest punct de vedere nu se poate susţine că demersul reclamantelor este lipsit de interes procedural.
Ca atare, criticile formulate de către pârât nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELELEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele Z.G.S., R.C. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 25/ A din 5 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 311/2014. Civil. Strămutare. Fond | ICCJ. Decizia nr. 7/2014. Civil. Grăniţuire. Recurs → |
|---|
