ICCJ. Decizia nr. 1132/2010. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1132/2010
Dosar nr. 6361/120/2007
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa la 12 februarie 2007, reclamantul V.G. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa, solicitând obligarea acestuia la plata de daune materiale, în cuantum de 2000000 lei şi morale, în cuantum de 1500000 lei, pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat ca urmare a activităţii conjugate a organismelor statului, în sensul cercetării şi inculpării sale de inspectori ai D.G.F.P. Dâmboviţa şi SC C. SA Dâmboviţa şi, ca urmare, a grevării sale de libertate prin măsura reţinerii dispusă de Poliţia Târgovişte şi propunerea de arestare preventivă şi luarea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor SC V. SRL, al cărui unic asociat şi administrator este reclamantul.
Reclamantul a arătat, în motivarea acţiunii că, în urma verificărilor făcute de organele fiscale la SC V. SRL, SC G.M. şi SC G.V., unde are calitatea de asociat unic şi administrator, control finalizat prin procesele verbale nr. 1137, 1188 şi 1189 din 31 mai 2001 şi referatului nr. 642 din 27 martie 2001, s-a stabilit că a întocmit facturi fictive pe care le-a înregistrat în contabilitate, în scopul obţinerii unor sume considerabile de la bugetul statului.
În urma sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgovişte s-a început urmărirea penală pentru infracţiunile de evaziune fiscală (art. 13 din Legea nr. 87/1994), fals intelectual (art. 40 din Legea 87/1991 cu referire la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP)) şi fals în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C. pen.), iar în baza ordonanţei nr. 105436 din 20 martie 2003, emisă de Poliţia Târgovişte a fost reţinut 24 de ore, cu propunerea de arestare preventivă, înlocuită cu măsura interzicerii de a părăsi localitatea.
Reclamantul a precizat că, prin sentinţa penală nr. 489 din 26 aprilie 2004, Judecătoria Târgovişte l-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru infracţiunile menţionate, sentinţa fiind menţinută prin Decizia penală nr. 55 din 28 ianuarie 2005 a Tribunalului Dâmboviţa.
Ambele hotărâri au fost desfiinţate prin Decizia penală nr. 468 din 13 mai 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond.
După rejudecare, prin sentinţa penală nr. 1379 din 26 septembrie 2006 a Judecătoriei Târgovişte a fost din nou condamnat la pedeapsa rezultantă de 6 luni închisoare, această hotărâre cât şi Decizia penală nr. 35 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa fiind casate prin Decizia penală nr. 548 din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, atât pe latura civilă cât şi pe latura penală, reclamantul fiind achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Reclamantul a mai arătat că, în cursul lunii mai 2004, reprezentanţii D.G.F.P. au introdus, cu rea credinţă, acţiune în vederea declanşării falimentului SC V. SRL, în final, urmare a expertizelor contabile, Curtea de Apel Ploieşti reţinând că activele şi creanţele acestei societăţi depăşeau cu mult datoriile.
Reclamantul a susţinut că introducerea în faliment a SC V. a determinat plata, de către această societate, a unor cheltuieli de peste un miliard lei şi de către el a peste 200 miliarde lei, sume a căror recuperare a solicitat de la Statul Român.
În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit, reclamantul a arătat că acesta este justificat de faptul că erorile judiciare i-au afectat relaţiile sociale, domeniul afectiv şi viaţa personală, aducând atingere demnităţii, onoarei, prestigiului, sănătăţii şi libertăţii sale.
Prin sentinţa civilă nr. 4477 din 19 februarie 2009, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea şi a obligat Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor să plătească reclamantului suma de 100.000 lei daune morale şi 4160 daune materiale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, în mod nelegal, reclamantul a fost privat de libertate 24 ore prin Ordonanţa nr. 105436 din 20 martie 3003, nelegalitatea acestei măsuri fiind constatată prin Decizia penală nr. 548 din 21 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care acesta a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile pentru care fusese trimis în judecată, constatându-se că faptele nu există.
Cu privire la prejudiciul moral s-a reţinut că suma de 100.000 lei este suficientă pentru acoperirea acestuia având în vedere criteriile referitoare la consecinţele suferite pe plan fizic şi psihic, expunerea la dispreţul public în calitate de inculpat, atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii sale, lipsirea ilegală de libertate timp de 24 ore, refuzul eliberării paşaportului pe o perioadă de câte 7 zile, începând cu data de 16 septembrie 2003 şi, respectiv, 22 aprilie 2004 şi menţinerea măsurii de a nu părăsi localitatea.
Cu privire la prejudiciul material s-a reţinut că acesta a fost dovedit numai în limita sumei de 4160 lei, reclamantul neprobând împrejurarea că declanşarea falimentului acestuia o consecinţă directă a reţinerii sale şi a desfăşurării procesului penal finalizat cu achitarea sa.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul, pârâtul cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
În apelul său, reclamantul a criticat sentinţa sub aspectul cuantumului daunelor materiale şi morale, susţinând că prejudiciul moral este deosebit de complex în raport de suferinţa psihică la care a fost supus o perioadă de 6 ani, iar expertiza contabilă întocmită în dosarul de faliment al SC V. a concluzionat că datoriile acestei societăţi sunt cele reţinute prin rechizitoriu.
La rândul lor, pârâtul şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa au susţinut că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 130 din 22 iunie 2009, a admis apelurile declarate de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Dâmboviţa şi a schimbat în parte sentinţa anulată în sensul reducerii cuantumului daunelor morale la 30.000 lei.
S-au menţinut restul dispoziţiilor sentinţei şi s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Prin considerentele deciziei menţionate, instanţa de apel a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., că nu se impune completarea probatoriului administrat de prima instanţă, respingând cererea reclamantului în acest sens.
Referitor la apelul reclamantului sub aspectul daunelor materiale s-a considerat că sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. civ., care circumscriu despăgubirile la prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară, în speţă, factorul prejudiciabil fiind determinat de reţinerea şi aplicarea de a nu părăsi localitatea de domiciliu, şi nu şi de declanşarea falimentului societăţii la care reclamantul era asociat.
Referitor la daunele morale, s-a considerat, în analiza apelurilor tuturor părţilor, că suma de 30.000 lei este suficientă pentru repararea prejudiciului moral, raportat la durata reţinerii şi a restrângerii de libertate a reclamantului, deoarece ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal reprezentând o cauză licită, pentru care statul nu poate fi ţinut răspunzător.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs , în termenul legal, reclamantul V.G. şi Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa.
Prin motivele sale de recurs, depuse odată cu declaraţia de recurs şi ulterior, la 14 iulie 2009, printr-un memoriu separat, ambele în termenul legal, recurentul reclamant a criticat Decizia ca nelegală, atât în ceea ce priveşte daunele materiale, cât şi cele morale.
Recurentul reclamant a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că Decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României, a art. 504 C. proc. pen. şi art. 6.1. din Normele Europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor.
De asemenea, s-a criticat Decizia pentru încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât aceasta nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept care au formulat convingerea instanţei, precum şi cele pentru care a fost înlăturată cererea privind administrarea probei cu expertiză.
Prin motivele sale de recurs, pârâtul a criticat Decizia ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, în stabilirea căruia s-a susţinut că nu s-a ţinut seama şi de un al doilea criteriu – respectiv cel al echităţii.
Recurentul pârât a arătat că gravitatea prejudiciului este determinată de importanţa acestuia sub aspectul importanţei valorii bazate pentru persoana vătămată şi a invocat practica CEDO care cunoaşte şi alte forme de satisfacţie.
Examinând recursurile părţilor raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce succed:
În ceea ce priveşte recursul reclamantului, curtea va reţine că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., solicitând că, în speţă, factorul prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive şi interzicerii dreptului acestuia de a părăsi localitatea de domiciliu, deoarece, ulterior punerii în libertate, derularea procesului penal, finalizată cu propunerea unei hotărâri de achitare, reprezintă o cauză licită, motiv pentru care statul nu poate fi obligat să răspundă pentru eventualele consecinţe, pe plan moral, fizic şi psihic, pe care procesual le-ar fi putut avea asupra procesului în cauză.
S-a apreciat corect că despăgubirile morale şi materiale se circumscriu duratei grevării de libertate şi restrângerii de libertate, suportate de reclamant, neputând conduce, prin cuantumul lor, la o îmbogăţire fără justă cauză a acestuia.
În ceea ce priveşte daunele materiale, Curtea va reţine că declanşarea procedurii falimentului SC V. SRL, al cărei asociat era reclamantul nu a avut loc în perioada reţinerii sau restrângerii de libertate, nefiind consecinţa directă a măsurilor luate de poliţie sau parchet împotriva reclamantului, astfel că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate dintre eventualele prejudicii suferite prin declanşarea falimentului şi măsurile penale menţionate.
Critica reclamantului recurent referitoare la încălcarea art. 261 alin. (5) C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată, Decizia recurată, cuprinzând argumente pentru care s-au respins criticile formulate prin motivele de apel, cât şi probele solicitate.
Argumentele instanţei de apel s-au raportat atât la susţinerile şi apărările făcute de părţi, cât şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, astfel că nu se poate susţine că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 6 paragraf 1 din CEDO, cu atât mai mult cu cât prima instanţă a cărei hotărâre a fost returnată de instanţa de apel ajunse la o soluţie diferită, cenzurată cu argumente legale, de instanţa de apel.
Celelalte motive de recurs depuse de recurent prin memoriul înregistrat odată cu declaraţia de recurs, semnate de reclamant personal, nu vor fi analizate întrucât reprezintă simple nemulţumiri legate de modul de apreciere a probelor, ce nu se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte recursul pârâtului Curtea va reţine că, în stabilirea unui cuantum mai mic al daunelor morale acordate, ca efect al schimbării în parte a soluţiei primei instanţe, a respectat toate criteriile stabilite în literatura de specialitate şi practica judiciară, potrivit cărora despăgubirile trebuie să asigure o reparaţie morală şi să se circumscrie prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară.
Cuantumul stabilit de instanţa de apel a avut în vedere consecinţele suferite de reclamant pe perioada reţinerii şi restrângerii libertăţii sale, pe plan psihic şi profesional, atingerea gravă adusă demnităţii şi onoarei sale, sentimentului de frustrare ce i-a fost creat şi, nu în ultimul rând, privaţiunile de ordin fizic.
În aprecierea nivelului acestor daune, Curtea apreciind în concret gravitatea prejudiciului moral nu a încălcat principiul echităţii, întrucât prin acordarea lor nu se poate susţine că s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a reclamantului.
Deşi practica CEDO recunoaşte şi posibilitatea acordării altor forme de satisfacţii pentru acoperirea unui prejudiciu moral, soluţia instanţei de apel este legală raportat la obiectul acţiunii şi respectiv principiul disponibilităţii ce guvernează procesul.
Se va reţine că instanţele nu puteau depăşi limitele învestirii, analizând prejudiciul moral sub aspectul altor modalităţi de reparaţie decât cele solicitate în concret.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul V.G. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Dâmboviţa împotriva deciziei nr. 130 din 22 iunie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1536/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1534/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
