CSJ. Decizia nr. 1005/2003. Penal. Art.175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1005/2003
Dosar nr. 4962/2002
Şedinţa publică din 27 februarie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 112 din 20 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Bihor, în baza art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., inculpatul F.A., a fost condamnat la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi c) C. pen., pentru infracţiunea de omor calificat.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), a fost computată durata arestării preventive şi inculpatul a fost obligat să plătească unei părţi civile o sumă de bani, cu titlu de despăgubiri şi către stat cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în seara zilei de 23 octombrie 2000, victima, după ce s-a despărţit de un consătean s-a îndreptat spre casă şi în momentul când a trecut peste valea din apropierea drumului din comuna ce leagă localitatea de domiciliu, s-a întâlnit cu inculpatul.
Întrucât ambii erau sub influenţa băuturilor alcoolice şi-au adresat reciproc injurii care au degenerat în aplicarea de către recurent, peste faţa acelei persoane a unei palme, din care cauză a căzut în şanţul din vale.
Deoarece, victima a continuat să înjure, acest fapt l-a enervat pe inculpat şi ca urmare a lovit-o în cap, cu o piatră.
Din raportul de constatare medico-legală reiese că victimei i s-a cauzat un traumatism cranio-cerebral cu fracturi cominutive de înfundare a oaselor craniului, consecutive contuziei şi dilacerării cervicale cu hematom extra şi subdural ce s-a putut produce prin lovire cu un corp contondent dur (piatră).
Poziţia victimei şi a agresorului a fost în ortostatism, faţă în faţă.
Urmare a leziunilor suferite victima a devenit inconştientă, fiind găsită de mai multe persoane, care au anunţat pe lucrătorii de poliţie şi ulterior fiind transportată la spital, a decedat în ziua de 26 octombrie 2000.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin Decizia nr. 198 din 10 octombrie 2002, a Curţii de Apel Oradea.
Împotriva acestei soluţii, inculpatul a declarat recurs.
Apărătorul a susţinut, într-un prim motiv, că hotărârile nu sunt legale, deoarece procurorul nu a început urmărirea penală şi a dispus în lipsa acesteia punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă a inculpatului.
Pentru acest motiv a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi în principal aplicarea art. 10 lit. f) C. pen., deoarece lipseşte faza procedurală a începerii urmăririi penale, condiţie necesară pentru a fi pusă în mişcare acţiunea penală, iar în subsidiar, trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor pentru refacerea urmăririi penale.
Motivul nu este întemeiat.
Analizând actele dosarului se constată din dosarul de urmărire penală de cercetare la faţa locului întocmit de un procuror şi de către doi lucrători de poliţie din cadrul serviciului de urmărire penală, care are rezoluţia primului procuror, ca cel care a participat la cercetarea respectivă să efectueze şi urmărirea penală. Este evident că această rezoluţie marchează în fapt începerea urmăririi penale, deoarece în lipsa ei nu se puteau întreprinde asemenea acte de cercetare.
Ulterior, pe baza actelor efectuate, ordonanţa din 27 februarie 2001, în care se precizează că „văzând actele de urmărire penală dispune punerea în mişcare a acţiunii penale…" duce la concluzia că dispoziţiile procedurale, în această materie, au fost respectate.
Aşa fiind, în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen. şi nici nu este cazul ca dosarul să fie trimis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru refacerea cercetării penale.
Un alt motiv de recurs, invocat de apărător, se referă la lipsa de discernământ a inculpatului în momentul când a comis fapta, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor şi achitarea în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen., combinat cu art. 48 C. pen.
În acest sens, el a arătat că la dosar sunt două expertize medico-legale, care conţin concluzii diferite, ceea ce creează un dubiu de care profită inculpatul. Faţă de această situaţie apărătorul a solicitat instanţei să reţină concluziile din faza de cercetare penală, a unuia din medicii psihiatrii care a arătat că discernământul inculpatului este absent, iar expertiza solicitată de Institutul de Medicină Legală "Mina Minovici" nu poate fi luat în considerare, deoarece îngreunează situaţia juridică a recurentului pentru că îl găseşte responsabil de fapta comisă.
Susţinerea apărătorului sub acest aspect este contrazisă de probele administrate în cauză.
Astfel, raportul de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat de către Serviciul de medicină legală al judeţului Bihor, concluzionează că discernământul inculpatului, raportat la fapta comisă a fost diminuat, propunând aplicarea prevederilor art. 113 C. pen.
În cadrul aceluiaşi raport există şi opinia unui medic psihiatru, în sensul că în momentul comiterii faptei, discernământul era absent.
Existând această situaţie, tribunalul a dispus efectuarea unei noi expertize psihiatrice.
Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" a concluzionat în raportul respectiv că „inculpatul a avut păstrat discernământul recomandându-se aplicarea art. 113 C. pen."
Deci, nu există contradicţie între aceste două acte medicale, iar opinia unui medic psihiatru de la Serviciul de medicină legală al judeţului Bihor, nu poate pune la îndoială concluzia experţilor de la Institutul Naţional de Medicină Legală.
Afirmaţia apărătorului în sensul că a reţine concluziile raportului întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" ar duce la încălcarea principiului „dubiul profită inculpatului" este o aberaţie.
Nici cererea de a se schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., în cea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen., sau cea referitoare la aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., nu sunt întemeiate.
Probele care au fost complet administrate şi corect interpretate duc la concluzia certă că inculpatul a comis fapta imputată pentru care a fost condamnat, iar existenţa circumstanţei atenuante a provocării nu este dovedită de probele din dosar.
Faţă de această situaţie, nici susţinerea recurentului că o altă persoană ar fi omorât-o pe victimă nu este întemeiată, martorii audiaţi nerelatând că la locul faptei ar fi fost şi alte persoane.
Expertizele medico-legale, întregesc concluzia că inculpatul i-a aplicat victimei lovituri în cap cu o piatră, dat fiind poziţionarea contuziilor la nivelul acestuia, toate excluzând susţinerea, recurentului de autoaccidentare de o piatră de râu, deoarece leziunile nu se puteau produce în acele zone ale capului, frontal şi parietal, apărarea în acest sens fiind făcută numai în scop de a-şi uşura situaţia.
În sfârşit, un alt motiv de recurs l-a constituit cererea apărătorului de a se schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. i) C. pen., în infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen., întrucât fapta nu s-a săvârşit în public.
În acest sens, apărătorul a menţionat că victima a fost găsită la 5 - 6 metri de drumul comunal, căzută în marginea unei văi lângă apă, existând până la drum o porţiune de pietre.
Nici acest motiv nu este întemeiat.
Aşa cum rezultă din actele de la dosar, infracţiunea a fost comisă pe un drum comunal dintr-un sat şi ca atare în mod corect instanţele au reţinut agravanta prevăzută de lit. i) a art. 175 C. pen. „prin faptă săvârşită în public" înţelegându-se, potrivit art. 152 alin. (1) lit. a) C. pen., că ea a fost comisă într-un loc care prin natură sau destinaţie este întotdeauna accesibil publicului chiar dacă nu este prezentă vreo persoană în acel moment.
Faptul că victima a adus injurii inculpatului care la rândul său a înjurat-o, nu duce la concluzia că acesta din urmă a comis infracţiunea sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Sub aspectul individualizării pedepsei, hotărârile sunt temeinice, instanţele ţinând seama de criteriile menţionate în art. 72 şi de persoana inculpatului.
Acordarea de circumstanţe atenuante prevăzute de art. 74 C. pen., dovedeşte că s-a ţinut seama de împrejurările favorabile inculpatului, iar pedeapsa în cuantumul stabilit este de natură să asigure realizarea rolului ei educativ şi de prevenţie generală.
Faţă de toate acestea recursul urmează să fie respins.
Cheltuielile efectuate de stat în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei, vor fi restituite de către recurent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul, declarat de inculpatul F.A. împotriva deciziei nr. 198 din 10 octombrie 2002, a Curţi de Apel Oradea, ca nefondat.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare în care se include şi onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 februarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1004/2003. Penal. Art.174 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 1006/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174, 175... → |
|---|
