CSJ. Decizia nr. 1177/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1177/2003
Dosar nr. 3617/2002
Şedinţa publică din 7 martie 2003
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală din 21 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, inculpatul T.C. a fost condamnat la 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
A menţinut starea de arest a inculpatului şi a dedus prevenţia de la 23 noiembrie 1991, la zi.
În baza art. 61 C. pen., s-a revocat restul de 53 zile rămas neexecutat din pedeapsa de un an închisoare aplicată, prin sentinţa penală nr. 1347 din 28 septembrie 1998, a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, contopind acest rest în pedeapsa aplicată în cauză.
Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.447.472 lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic Colţea şi 5.600.000 lei despăgubiri materiale către partea civilă M.G.
Inculpatul a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel, atât inculpatul T.C., cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Prin Decizia penală nr. 529 din 9 octombrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 442 din 21 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti şi, în fond, prin admiterea ambelor apeluri, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) şi b) C. pen., pe durata de 4 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 116 C. pen., s-a interzis inculpatului dreptul de a se afla în Bucureşti, pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 61 C. pen., cu privire la restul rămas neexecutat precum şi aplicarea art. 34 C. pen., privind contopirea acestui rest cu pedeapsa de executat.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei penale computându-se prevenţia inculpatului.
Cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina statului.
Împotriva acestei decizii, a formulat recurs inculpatul, susţinând că nu a săvârşit fapta dedusă judecăţii.
Prin Decizia penală nr. 2314 din 8 mai 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, s-a admis recursul inculpatului, s-au casat sentinţa şi Decizia pronunţate şi, cauza a fost trimisă spre rejudecare, la instanţa de fond, menţinându-se starea de arest a inculpatului.
În motivarea deciziei, s-a arătat că, din minuta sentinţei şi din preambulul şi dispozitivul hotărârii pronunţate de instanţa de fond, rezultă că aceasta s-a pronunţat la 21 iulie 2000, dar cu ocazia judecării apelului s-a consemnat că sentinţa atacată are nr. 412 deşi acest lucru nu rezultă din actele întocmite de instanţa de fond, iar ca dată a pronunţării sentinţei primei instanţe, în dispozitivul deciziei s-a trecut 27 iulie 2000, cu toate că data la care s-a judecat cauza, în fond, a fost 21 iulie 2000.
Prin urmare, existând aceste erori majore, Curtea Supremă de Justiţie a apreciat că nu se poate pune temei pe conţinutul acestor hotărâri, iar contradicţiile semnalate creează mari impedimente în procesul de executare, astfel încât, se impune casarea sentinţei şi a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, pentru a remedia erorile semnalate.
Cu ocazia rejudecării, s-a mai arătat că instanţa de fond să aibă în vedere criticile formulate de inculpat prin care susţine că nu este autorul faptei, precum şi reducerea pedepsei, în subsidiar, pedeapsă, pe care, inculpatul o consideră prea severă.
Procedând la rejudecarea cauzei după casare, tribunalul a procedat la refacerea cercetării judecătoreşti, audiind partea vătămată M.G., care îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi arată că nu are nici un dubiu cu privire la identitatea inculpatului care i-a sustras telefonul mobil din buzunar, fiind lovit de persoana care îl însoţea pe inculpat, rămasă neidentificată.
Inculpatul, reaudiat, îşi menţine declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi al primei judecăţi, susţinând că nu a săvârşit fapta dedusă judecăţii.
Au mai fost audiaţi martorii D.V.V. şi T.P., care îşi menţin declaraţiile date în cursul urmăririi penale.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
La data de 22 noiembrie 1999, în jurul orelor 2030 partea vătămată M.G., ofiţer în cadrul Secţiei 11 Poliţie Bucureşti, nefiind în exerciţiul funcţiunii, se afla, împreună cu colegul său P.V., într-un autoturism, pe str. Râmnicu Vâlcea din Bucureşti.
Partea vătămată M.G. a coborât din autoturism şi a purtat o convorbire telefonică cu numitul D.V.V. cu care trebuia să se întâlnească şi care, locuind în apropiere văzuse partea vătămată coborând din maşină, după care, a intrat în apartamentul în care locuia, de unde l-a apelat telefonic.
Între partea vătămată şi D.V.V. a avut loc o convorbire telefonică pe telefonul mobil, timp în care cel dintâi s-a deplasat la o distanţă de cca.10 m de autoturism.
După terminarea convorbirii, partea vătămată a introdus telefonul în buzunarul de la piept al hainei, moment în care s-a apropiat de el inculpatul T.C., însoţit de un alt bărbat rămas neidentificat.
Cei doi au observat că partea vătămată avea asupra sa un telefon mobil, cât şi locul unde a fost pus şi sub pretextul că doreşte să-l întrebe ceva pe inculpatul T.C. a introdus cu rapiditate, mâna în buzunarul în care se afla telefonul mobil, reuşind să şi-l apropie, după care l-a dat însoţitorului său.
Partea vătămată a cerut să i se înapoieze telefonul, făcându-le cunoscut celor doi că este ofiţer de poliţie, împrejurare în care inculpatul l-a prins de mâini şi i-a aplicat o lovitură puternică în zona feţei.
Reacţionând la atitudinea violentă a inculpatului, partea vătămată a reuşit într-o primă fază, să-l prindă pe inculpat şi să-l trântească la pământ în scopul de a-l imobiliza, însă datorită pierderii abundente de sânge nu a putut să reţină, astfel că inculpatul a reuşit să fugă.
Evenimentele s-au desfăşurat cu rapiditate, astfel că numitul P.V., cel ce însoţea pe partea vătămată, nu a avut timp să intervină.
Constatând că partea vătămată pierde mult sânge şi nu se simte prea bine, numiţii P.V. şi D.V.V. care au fost de faţă la desfăşurarea evenimentelor au hotărât să ducă pe partea vătămată la spital.
În timp ce se deplasau cu autoturismul, ajungând la intersecţia străzii Mihai Bravu cu Calea Vitan, partea vătămată a observat pe trotuar, pe cei doi indivizi, care l-au atacat, lucru pe care l-a adus la cunoştinţa celorlalţi însoţitori ai săi.
Ca urmare, cei trei au oprit maşina şi au coborât cu intenţia de a prinde pe cei agresori, dar aceştia au intuit pericolul de a fi prinşi, astfel că, au luat-o la fugă.
Persoana rămasă neidentificată a reuşit să scape, refugiindu-se printre blocurile din apropiere, timp în care T.C. a fugit către refugiul staţiei de tramvai din apropiere, unde a fost depistat şi prins.
În urma loviturilor primite, partea vătămată M.G. a suferit leziuni ce au necesitat un număr de 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de inculpatul T.C. a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 459 din 14 august 2002.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal a declarat recurs inculpatul, întemeiat pe art. 3859, pct. 14 C. proc. pen., susţinând că, în speţă, s-a făcut o greşită individualizare a pedepsei, în sensul aplicării unei pedepse prea mari.
Recursul este nefondat.
În cauză, instanţa de fond a făcut o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), ţinând seama, atât de pericolul social concret al faptei săvârşite, de împrejurările şi modalităţile în care aceasta s-a produs şi consecinţele ei precum şi de persoana inculpatului care a făcut o serie de afirmaţii mincinoase şi tendenţioase în raport de profesia părţii vătămate, perseverenţa infracţională a inculpatului, care a săvârşit fapta în condiţiile recidivei postexecutorii.
Aplicarea unei pedepse cu închisoare, cum s-a făcut în cauză, cu un cuantum moderat, orientat spre minimul special, este de natură de a atinge scopul pedepsei, aşa cum este definit prin art. 52 C. pen., încât, critica formulată de inculpat, nu poate fi primită.
În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să privească recursul de faţă ca nefondat şi a-l respinge ca atare, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menţinând, astfel, hotărârea atacată.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsă timpul reţinerii şi arestării preventive.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat, inclusiv, a onorariului de avocat, pentru apărarea din oficiu, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul T.C. împotriva deciziei penale nr. 459 din 14 august 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul reţinerii şi arestării preventive de la 23 noiembrie 1999, la 7 martie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care 300.000 lei reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1176/2003. Penal. Art.20 rap.la art.174 c.pen.... | CSJ. Decizia nr. 1178/2003. Penal → |
|---|
