CSJ. Decizia nr. 1222/2003. Penal. Contopire pedepse. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1222/2003
Dosar nr. 406/2003
Şedinţa publică din 11 martie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 450 din 21 mai 2002 în baza art. 449 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul D.V. şi a constatat că pedeapsa de 5 ani închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 199 din 3 aprilie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 305 din 24 ianuarie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală) este concurentă cu pedeapsa de 3 ani închisoare (aplicată prin sentinţa penală nr. 1349 din 20 septembrie 2000 a Judecătoriei Buftea).
În baza art. 36 alin. (1), coroborat cu art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., instanţa a contopit cele două pedepse în cea mai grea de 5 ani închisoare, urmând ca inculpatul să execute, în final, această pedeapsă, cu aplicarea art. 71, raportat la art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP); a dedus din pedeapsă timpul reţinerii şi al arestării preventive; a dispus anularea celor două mandate de executare şi emiterea unui nou mandat, cu menţinerea stării de arest a inculpatului.
Împotriva sentinţei a declarat apel, în termen legal Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul neaplicării art. 36 alin. (3) C. pen., pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru neaplicarea unui spor de pedeapsă, faţă de specificul infracţiunilor şi de persistenţa infracţională a inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 695 din 5 noiembrie 2002, a admis apelul parchetului, a desfiinţat parţial sentinţa criticată şi, în fond, în baza art. 36 alin. (3) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată de la 7 februarie 2000, la 5 noiembrie 2002.
În ceea ce priveşte aplicarea unui spor, instanţa de control judiciar a constatat că, pedepsele aplicate pentru fiecare faptă, precum şi rezultanta „sunt suficiente pentru atingerea finalităţii pedepsei, deoarece odată cu individualizarea judiciară a pedepsei, instanţele puteau să aplice o pedeapsă mai mare de minimul special legal".
În termen legal, Decizia a fost atacată cu recursurile declarate de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cu reiterarea aceluiaşi motiv, referitor la necesitatea aplicării unui spor la pedeapsa rezultantă şi inculpatul D.V., pe care nu l-a motivat, iar în instanţă, cu prilejul judecăţii, a lăsat la aprecierea acesteia soluţionarea lui.
Examinând hotărârea atacată în raport de cazul de recurs prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 teza întâi C. proc. pen., Curtea constată recursul parchetului nefondat, urmând a fi respins, iar al inculpatului, inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
1. În ceea ce priveşte recursul parchetului, Curtea reţine că, la stabilirea pedepselor instanţele au luat în considerare toate criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), iar cu ocazia contopirii acestora instanţele au apreciat, în mod corect că, faţă de aceleaşi cerinţe, dar şi de prevederile art. 52 din acelaşi cod, funcţiile şi scopul pedepsei se pot realiza şi fără aplicarea unui spor, pedeapsa rezultantă, de 5 ani închisoare, fiind îndestulătoare, în raport cu împrejurările săvârşirii faptelor şi cu datele ce caracterizează persoana inculpatului (este încă deosebit de tânăr, născut în 1978 şi a avut o atitudine sinceră şi deschisă în recunoaşterea faptelor săvârşite).
2. Referitor la recursul declarat de către inculpat, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 3851 alin. final teza întâi C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora, persoanele prevăzute în art. 362 din acelaşi cod (care se aplică în mod corespunzător) printre care şi inculpatul nu au folosit calea apelului. Totodată, Decizia pronunţată în apel poate fi atacată cu recurs de cei care nu au declarat apel, în situaţia în care, de regulă, li s-a îngreunat situaţia (art. 3851 alin. final teza a doua).
În cauză, se constată că, inculpatul D.V. nu a formulat apel împotriva sentinţei prin care i s-au contopit pedepsele, iar prin admiterea apelului declarat de către parchet nu i s-a agravat situaţia, dimpotrivă, din pedeapsa rezultantă i s-a dedus perioada deja executată.
În consecinţă, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar conform art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. a), va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de către inculpatul D.V., cu obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, ca inadmisibil, recursul declarat de condamnatul D.V. împotriva deciziei penale nr. 695 din 5 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 650.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 martie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 1221/2003. Penal. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 123/2003. Penal. întrerupere executare... → |
|---|
