CSJ. Decizia nr. 2322/2003. Penal. Contestatie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2322/2003
Dosar nr. 5451/2002
Şedinţa publică din 16 mai 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 929 din 15 octombrie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, s-a respins, ca neîntemeiată contestaţia la executare formulată de condamnatul G.R.D.
Tribunalul a reţinut faptul că petentul a formulat contestaţie la executare, împotriva sentinţei penale nr. 27/1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 15 C. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice, ca urmare a modificării art. 146 C. pen., prin Legea nr. 456/2001, şi, pe cale de consecinţă, reducerea pedepsei.
Cum condamnatul G.R.D. se află în prezent în executarea unei alte pedepse, Tribunalul nu a mai solicitat locului de detenţie relaţii, privind conduita condamnatului în timpul executării pedepsei.
Tribunalul a reţinut că este de datoria instanţei să verifice îndeplinirea condiţiilor, prevăzute de art. 15 C. pen., iar admisibilitatea contestaţiei la executare nu este afectată de împrejurarea că potrivit legii noi, fapta săvârşită de condamnat ar primi o altă încadrare juridică, deoarece noua încadrare este doar analizată de instanţă, fără ca, pe calea contestaţiei, să se dispună schimbarea încadrării juridice, care rămâne cea stabilită în hotărârea rămasă definitivă, astfel că pe calea contestaţiei se poate ajunge numai la reducerea pedepsei, ca urmare a aplicării legii penale mai favorabile.
Mai reţine tribunalul că, în speţă, fiind vorba despre aplicarea facultativă şi nu obligatorie a legii penale mai favorabile, având în vedere criteriile, prevăzute de art. 15 C. pen., instanţa a apreciat că, contestaţia la executare formulată de condamnat nu este întemeiată; contestatorul a fost condamnat pentru aceea că, în ziua de 30 mai 1998, pe timp de noapte şi împreună cu alţi doi făptuitori, a pătruns prin efracţie în locuinţa unei părţi vătămate, de unde au sustras bunuri de peste 157.000.000 lei.
Cum pedeapsa aplicată prin hotărâre este sub minimul special, prevăzut de legea nouă, contestatorul fiind şi recidivist şi executând din pedeapsă numai durata arestării preventive, în prezent fiind şi în executarea unei alte pedepse, tribunalul a respins ca neîntemeiată contestaţia petentului-condamnat.
Apelul condamnatului a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia nr. 761 din 27 noiembrie 2002.
Împotriva acestei decizii, condamnatul a declarat recurs, solicitând reducerea pedepsei, prin aplicarea art. 15 C. pen.
Recursul este nefondat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii şi până la executarea completă a executării complete a pedepsei închisorii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, iar sancţiunea aplicată este mai mică decât maximul special, prevăzut de legea nouă, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menţinerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa nu poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse, proporţional cu micşorarea maximului special, prevăzut pentru infracţiunea săvârşită.
Potrivit art. 458 C. proc. pen., în cazul intervenirii unei legi penale noi care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută, instanţa ia măsuri de îndeplinire a dispoziţiilor art. 15 C. pen.
Din analiza celor două texte, ca şi din titlul marginal al art. 15 C. pen., rezultă că în cazul pedepselor definitive la care se referă textul, aplicarea legii penale mai favorabile are caracter facultativ şi că, în cadrul contestaţiei la executare, referitor la persoana condamnată se impun a fi efectuate dovezi de bună conduită.
Prin dispoziţiile art. I pct. 5 din OUG nr. 207/2000, privind modificarea şi completarea Codului penal şi Codului de procedură penală, a fost redefinit înţelesul expresiei „consecinţe deosebit de grave”, prevăzut în art. 146 C. pen., avându-se în vedere o pagubă materială mai mare de un miliard de lei sau o perturbare deosebit de gravă cauzată, între altele, unei persoane fizice sau juridice. Acest plafon valoric a fost majorat la 2 miliarde de lei, prin Legea nr. 456/2001 de aprobare a OUG nr. 207/2001.
Potrivit celor două acte legislative, textul art. 209 C. pen., a fost modificat în sensul introducerii alin. (3), prin care a fost încriminat furtul unor categorii de bunuri, iar la acelaşi articol, alin. (3) referitor la furtul cu consecinţe deosevit de grave a devenit alin. (4).
Rezultă, deci, că nu au fost operate modificări ale limitelor de pedeapsă, dar a fost redefinit înţelesul termenului arătat de art. 146 C. pen., ceea ce înseamnă că prin creşterea plafonului valoric de la 50.000.000, la 2 miliarde de lei, faptele de furt săvârşite sub imperiul legii vechi nu ar mai putea fi socotite că au produs consecinţe deosebit de grave decât dacă s-ar depăşi noul plafon stabilit de legiuitor, ori s-ar dovedi producerea unei perturbări deosebit de grave a activităţii unei persoane fizice sau juridice.
Ca atare, noua dispoziţie fiind mai favorabilă în sensul art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), aceasta poate constitui pentru cauzele în curs de judecată temei de schimbare a încadrării juridice, dintr-o infracţiune cu consecinţe deosebit de grave, în alta mai uşoară, iar în cauzele definitiv judecate, motiv pentru persoanele aflate în executarea pedepsei de introducere a contestaţiei la executare potrivit textelor menţionate, în cadrul căreia se impun a fi administrate dovezile de bună conduită cerute de lege.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, prin sentinţa penală nr. 27 din 25 ianuarie 1999, a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul a fost condamnat, pentru infracţiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 şi art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), reţinându-se că, în noaptea de 29 mai 1998, împreună cu alţi inculpaţi, în baza unei înţelegeri prealabile, au pătruns prin efracţie în locuinţa unei persoane de unde au sustras bunuri în valoare totală de 135.000.000 lei.
În cursul procesului, inculpatul a avut a atitudine relativ sinceră. Faţă de infracţiunea săvârşită, de persoana inculpatului, care este recidivist, în prezent fiind arestat în altă cauză şi de perioada efectiv executată din pedeapsă, numai timpul arestării preventive, soluţia primei instanţe, de menţinere a pedepsei, este concordantă cu dispoziţiile legale.
În consecinţă, recursul condamnatului contestator urmează a fi respins, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul G.R.D., împotriva deciziei penale nr. 761 din 27 noiembrie 2002, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurentul contestator la plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 150.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 mai 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 2320/2003. Penal. Revizuire. Recurs | CSJ. Decizia nr. 2323/2003. Penal. întrerupere executare... → |
|---|
