CSJ. Decizia nr. 3719/2003. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3719/2003
Dosar nr.2110/2003
Şedinţa publică din 12 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 350 din 11 noiembrie 2002, Tribunalul Hunedoara a condamnat pe inculpatul G.N., zis C. la 25 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru infracţiunea de omor calificat, prevăzută de art. 174, raportat la art. 175 lit. d) C. pen. şi la 25 ani închisoare, pentru infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., inculpatul execută pedeapsa cea mai grea de 25 ani închisoare sporită cu un an închisoare, având de executat în total 26 de ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a dedus din pedeapsa aplicată timpul reţinerii şi arestării preventive de la 2 noiembrie 2001, la zi.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., inculpatul G.N. a fost obligat în solidar, cu inculpatul E.F. la plata sumei de 35.000.000 lei despăgubiri civile şi la 750.000.000 lei daune morale către partea civilă G.I.
Pentru pronunţarea hotărârii, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
În seara de 28 august 2001, inculpaţii G.N. şi E.F. au consumat băuturi alcoolice la localul M. din masivul Parâng, în apropiere de municipiul Petroşani. În jurul orei 19,00, G.N., la coliba părinţilor săi, a sacrificat un berbec, din turma al cărei cioban era E.F., aici aflându-se şi minorul G.I., în vârstă de aproape 7 ani. Apoi, inculpatul G.N. a revenit la acelaşi local, unde se afla şi E.F. În jurul orei 20,00 inculpatul E.F. a părăsit localul, îndreptându-se pe drumul forestier din zonă, spre grajdurile numitului J.I. (stăpânul turmei de oi), fiind urmat de inculpatul G.N., însoţit de minorul G.I. Întrucât copilul a refuzat propunerea de a rămâne peste noapte, la coliba părinţilor săi, G.N. s-a înfuriat şi i-a aplicat o lovitură cu palma peste faţă, continuându-şi drumul împreună. La scurt timp, inculpatul G.N. l-a lovit din nou cu o palmă peste faţă pe minorul G.I., acesta rostogolindu-se în râpa abruptă, ce mărginea drumul forestier.
Inculpatul G.N. a coborât după victimă, l-a ridicat şi chemându-l pe E.F., s-au înţeles să aibă raporturi sexuale anale cu minorul. Auzind, minorul a început să plângă, rugându-i pe inculpaţi să-l lase în pace, însă aceştia nu au renunţat şi ambii au întreţinut câte un raport sexual anal cu victima G.I.
Văzând că victima continuă să plângă, inculpatul G.N. s-a enervat şi a lovit-o cu o palmă, moment în care copilul s-a dezechilibrat şi, în cădere, s-a lovit cu capul de o piatră, leşinând.
Crezând că victima a decedat, cei doi inculpaţi au luat-o în braţe, cu intenţia de a o îngropa, într-un loc dosnic, dar, văzând că ea şi-a mişcat degetele de la mâini, s-au hotărât să o sugrume. Pentru aceasta, G.N. i-a cerut lui E.F. să-i dea cureaua de la pantaloni, pentru a strânge victima de gât.
Inculpatul E.F. nu i-a mai dat cureaua celuilalt coinculpat, personal înfăşurând-o în jurul gâtului victimei şi a strâns de ea până a considerat că aceasta a decedat. Apoi, potrivit înţelegerii, cei doi inculpaţi au săpat o groapă în albia pârâului „Frunţii”, în care au aşezat victima, pe care au acoperit-o cu pietre şi crengi.
După trei zile, a fost anunţată Poliţia Municipiului Petroşani despre dispariţia minorului G.I., fiind declanşate operaţiuni complexe pentru găsirea minorului, la care a participat şi inculpatul G.N., ca şi când nu ar fi ştiut nimic. Operaţiunile de căutare au rămas fără rezultat, cadavrul minorului fiind găsit doar ca urmare a autodenunţului făcut de inculpatul E.F., după arestarea sa la 31 octombrie 2001, pentru săvârşirea unei alte infracţiuni.
Fiind audiat de mai multe ori inculpatul E.F. a recunoscut faptele comise, acestea fiind confirmate şi de inculpatul G.N., prin declaraţiile date la 2 noiembrie 2001.
Ulterior, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, la 12 iulie 2002, G.N. nu a mai recunoscut faptele.
Raportul de autopsie medico-legală a concluzionat că moartea victimei G.I. a fost violentă şi s-a datorat asfixiei mecanice prin strangulare, iar leziunile de pe corp şi craniu au fost produse prin lovire cu un corp dur, la scurt timp înaintea decesului. De asemenea, s-a mai constatat semne specifice raportului sexual anal, respectiv dilatarea nefirească a orificiului anal.
Prin Decizia penală nr. 122/ A din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia a respins, ca nefondat apelul declarat de inculpatul G.N.
Împotriva acestei decizii a făcut recurs, nemotivat, inculpatul G.N., apărătorul său reiterând, ca şi la prima instanţă şi la instanţa de apel, aceleaşi motive, solicitând schimbarea calificării juridice din infracţiunea de omor în complicitate la această infracţiune, achitarea pentru infracţiunea de viol în baza art. 11 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., (fapta nu există) şi în subsidiar reducerea pedepsei.
Examinând hotărârile atacate în raport de criticile formulate în recurs, se constată că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului G.N., făcând o încadrare corespunzătoare faptelor puse în sarcina acestuia.
Din probele dosarului rezultă că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate.
I. Cu privire la cererea formulată de a fi schimbată încadrarea juridică din infracţiunea de omor în complicitate la această infracţiune.
Doctrina şi practica judiciară au considerat că din punct de vedere obiectiv actele de coautoriat sunt acte de executare a infracţiunii, ele nu cuprind numai actele ce aparţin în mod strict activităţii încriminate, ci şi toate acele acte care, fără a fi specifice ei, în condiţiile în care a fost concepută şi efectuată executarea, apar indispensabile realizării infracţiunii şi sunt inseparabil unite, sunt indivizibile, cu actele de executare propriu zisă.
Actele de complicitate, dimpotrivă, nu realizează acţiunea constitutivă a infracţiunii şi, dacă nu raportăm la modul în care a fost concepută executarea, nu reprezintă o condiţie indispensabilă înfăptuirii ei, complicitatea fiind o formă secundară, accesorie de participaţie, concretizată în simple acte de înlesnire sau ajutor.
Coautorii execută împreună, colaborează la executarea acţiunii constitutive a infracţiunii, fie că îndeplinesc acte specific acesteia, fie că efectuează acte care, datorită caracterului lor indispensabil şi indivizibil cu cea dintâi, se integrează activităţii de executare în ansamblu.
Contribuţia complicilor este exterioară executării faptei, pe care o pregătesc sau o înlesnesc.
Coautorul colaborează la însăşi executarea infracţiunii, el realizează, totul sau în parte, elementul material al acesteia.
Complicele, din contră, nu execută el însuşi infracţiunea, ci numai contribuie indirect şi imediat la realizarea ei.
Actele de executare, sunt în primul rând, toate actele ce aparţin activităţii specifice laturii obiective a infracţiunii date, pe care o realizează în mod direct, nemijlocit.
Spre deosebire de acestea, actele de complicitate nu fac parte din acţiunea constitutivă a infracţiunii ci, fiind exterioare, extrinseci, ajută doar, imediat şi indirect, la realizarea ei.
Toate actele ce se completează reciproc la coautorat, alcătuiesc laolaltă activitatea unică, indivizibilă, care nu este altceva decât activitatea de executare a infracţiunii respective.
Aşa cum rezultă din actele de la dosar, suprimarea vieţii copilului G.I. a avut două momente principale:
1. Hotărârea de a fi suprimată viaţa victimei pentru a nu se putea descoperi acţiunile de violenţă exercitate asupra acesteia şi, în special, actele sexuale anale care au avut loc.
Această hotărâre aparţine în exclusivitate inculpatului G.N., el atrăgând şi pe coinculpatul E.F. la executarea exterminării copilului.
2. Executarea propriu-zisă a suprimării vieţii victimei care s-a realizat în trei momente distincte, ale căror autor principal a fost inculpatul G.N. prin:
a) Folosirea violenţelor care au dus la starea de inconştienţă a victimei şi anihilarea oricărei posibilităţi de apărarea a acesteia;
b) Momentul sugrumării victimei, inculpatul G.N. fiind cel care a venit cu această idee şi a iniţiat-o prin indicarea metodei de folosit, respectiv întrebuinţarea curelei de la pantaloni, executantul nemijlocit fiind E.F.
c) Desăvârşirea suprimării victimei prin îngroparea acesteia, tot inculpatul G.N. fiind cel care a venit cu această idee şi a participat, împreună cu inculpatul E.F., la realizarea ei prin săparea gropii, aşezarea copilului în ea şi acoperirea cu bolovani şi crengi.
Deci, ambii inculpaţi au desfăşurat o acţiune comună, fiecare având contribuţie determinantă şi indispensabilă la consumarea infracţiunii.
Acţiunea inculpatului G.N., fiind completată de cea lui E.F., ambele convergând către acelaşi rezultat.
În aceste condiţii activităţile infracţionale ale ambilor inculpaţi sunt indivizibile, în sensul că ambii inculpaţi au folosit violenţe asupra victimei, în realizarea unicului rezultat, moartea acesteia.
Chiar dacă nu toate violenţele au provocat moartea victimei, ambii inculpaţi au avut un rol şi o activitate tinzând la aceeaşi finalitate, situaţie în care amândoi sunt vinovaţi de omorul, comis împreună, activitatea fiecăruia constituind o parte dintr-o activitate indivizibilă.
Activitatea lui G.N. nu a fost mai puţin indispensabilă realizării infracţiunii de omor decât activitatea coinculpatului E.F. care, în postura de executant, a sugrumat victima, prin folosirea curelei personale de la pantaloni.
Deci, inculpaţii, în urma înţelegerii prealabile şi printr-o acţiune comună, fiecare având o contribuţie determinantă la consumarea infracţiunii, în sensul că activitatea fiecăruia s-a completat reciproc şi a fost indispensabilă pentru producerea rezultatului urmărit, ei nu pot avea decât calitatea de coautori la săvârşirea omorului.
Făcând corp comun, contribuţia lor la realizarea infracţiunii, este directă şi imediată, excluzând interpunerea unei activităţi străine, aşa încât, ele prezintă toate caracteristicile actelor de coautorat.
II. În ce priveşte infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (2) lit. a) şi alin. (3) C. pen., victimă fiind copilul G.I., din probele administrate în cauză, rezultă indubitabil că inculpatul G.N. a săvârşit această faptă penală.
Astfel, fapta este dovedită prin declaraţia inculpatului E.F., dată în faţa procurorului şi în prezenţa avocatului lui, procesul verbal întocmit la 16 iulie 2002 cu prilejul înregistrării depoziţiei acestuia pe bandă video şi procesul verbal de prezentarea materialelor dosarului, confirmate de martorii care au participat la reconstituirea traseului şi a împrejurărilor în care a decedat minorul şi de procesul verbal de reconstituire a faptelor după declaraţiile inculpatului G.N.
Inculpatul G.N. a recunoscut faptele la urmărirea penală, în declaraţia făcută procurorului, în prezenţa apărătorului, confirmată şi de procesul verbal întocmit cu prilejul înregistrării depoziţiei sale pe bandă video.
Toate aceste probe se coroborează şi cu procesul verbal de reconstituire a faptelor, după declaraţiile inculpatului E.F.
Faptul că ulterior terminării cercetărilor penale, inculpatul G.N., în final şi celălalt coinculpat, fără vreo explicaţie plauzibilă, au revenit asupra declaraţiilor date, nu poate duce la consecinţele dorite de recurent.
Ca atare, revenirile asupra declaraţiilor făcute şi corect consemnate de procuror, sunt de circumstanţă, nu reflectă adevărul şi nu pot fi luate în seamă, urmând a fi înlăturate.
III. Cu privire la cererea de redozare a pedepselor aplicate, se constată că instanţele au făcut o justă individualizare a acestora, având în vedere criteriile stabilite de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul deosebit de pericol social al faptelor comise, persoana inculpatului, cât şi împrejurările care agravează răspunderea penală. Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică, rezultă că inculpatul G.N. prezintă „intelect de limită”, având discernământul păstrat.
Întrucât criticile, formulate prin recursul inculpatului G.N., nu sunt fondate, iar din examinarea actelor dosarului nu rezultă existenţa unor cazuri de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să fie luate în considerare din oficiu, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge recursul declarat de inculpat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Se va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat timpul arestării preventive de la 2 noiembrie 2001 la zi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.N. împotriva deciziei penale nr. 122/ A din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul arestării preventive de la 2 noiembrie 2001, la 12 septembrie 2003.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 septembrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3718/2003. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs | CSJ. Decizia nr. 372/2003. Penal. Art.211 alin.1,2 c.pen. Recurs → |
|---|
