CSJ. Decizia nr. 4092/2003. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4092/2003
Dosar nr.2134/2003
Şedinţa publică din 30 septembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 844 din 13 noiembrie 2002, Tribunalul Timiş a condamnat pe inculpatul S.F.M. la 10 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de vânzare şi deţinere de droguri de mare risc, prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 64 lit. a), b), d) şi e) C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor menţionate, pe timp de 5 ani, ca pedeapsă complementară.
Potrivit dispoziţiilor art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP) şi art. 350 C. proc. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 27 aprilie 2002 la zi şi s-a menţinut starea de arest.
În baza art. 17 din Legea nr. 143/2000 s-a dispus confiscarea cantităţii de 2,33 grame heroină.
Prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
În ziua de 26 aprilie 2002, la sediul C.Z.C.C.O.A. Timişoara s-a prezentat o persoană care a denunţat autorităţilor faptul că, anterior autodenunţului cumpărase un gram de heroină de la inculpatul S.F.M., zis „S.” şi că în seara zilei respective urma să mai achiziţioneze de la acesta 4 grame de heroină.
Martorul a declarat că întâlnirea cu inculpatul S.F.M., urma să fie în apropierea barului B., situat din Timişoara.
În baza acestui autodenunţ, s-a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, prin adresa nr. P/139082 a C.Z.C.C.O.A. Timişoara, autorizarea introducerii şi folosirii în cauză, în calitate de colaborator acoperit, a denunţătorului.
Prin autorizaţia nr. 332 din 26 aprilie 2002 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, în conformitate cu dispoziţiile art. 21, art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 143/2000 s-a permis folosirea în calitate de colaborator acoperit, urmând ca persoana în cauză să-şi desfăşoare activitatea sub numele conspirativ de M.A.
Avându-se în vedere denunţul formulat de martor, în seara de 26 aprilie 2002, s-a procedat la realizarea infracţiunii flagrante, în care scop, colaboratorul sub acoperire a stabilit telefonic, cu inculpatul S.F.M., să se întâlnească la barul B. din Timişoara şi să-i vândă 4 grame de heroină.
După efectuarea acestui apel telefonic, s-a procedat de către cadrele C.Z.C.C.O.A. Timişoara la supravegherea operativă a inculpatului S.F.M., în jurul orei 23,00, constatându-se că acesta s-a deplasat de pe terasa barului B., în parcarea magazinului B., unde a avut o scurtă discuţie cu învinuitul G.A., de la care a luat un pachet. Apoi, inculpatul, a mers pe str. Gh. Lazăr din Timişoara, spre B-dul Cetăţii, pe trotuarul opus celui pe care se afla barul B., cu intenţia de a se deplasa spre locul unde stabilise întâlnirea cu martorul M.A.
În aceste condiţii, întrucât existau indicii că drogurile ce urmau a fi vândute colaboratorului sub acoperire, erau deja în posesia inculpatului S.F.M., s-a procedat la reţinerea şi imobilizarea acestuia de către cadrele C.Z.C.C.O.A. Timişoara.
După imobilizare, s-a procedat la efectuarea unei percheziţii corporale a inculpatului, asupra acestuia negăsindu-se stupefiante, însă, extinzându-se cercetarea locului unde a fost reţinut şi imobilizat inculpatul, la o distanţă de 50-70 cm, au fost găsite în iarbă patru pliculeţe din staniol ce conţineau un praf, care s-a stabilit ulterior, că au 2,33 grame heroină.
Fiind întrebat despre cele patru pliculeţe, inculpatul S.F.M. a negat că acestea îi aparţin, susţinând că este posibil ca ele să fi aparţinut unui grup de tineri, ce au fost în apropiere, cu ocazia imobilizării sale. A mai susţinut inculpatul că pliculeţele au fost găsite la o oarecare distanţă de locul unde a fost el imobilizat.
Împotriva sentinţei penale nr. 844 din 13 noiembrie 2002 a declarat apel inculpatul, invocând un motiv de nulitate, deoarece procurorul nu a participat la constatarea infracţiunii flagrante, astfel că se impunea restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, totodată susţinând că nu este vinovat de comiterea infracţiunii, deoarece nu s-a dovedit că cele 4 pliculeţe cu droguri au fost aruncate în iarbă de către el.
Prin Decizia penală nr. 168/ A din 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Timişoara a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de inculpatul S.F.M., apreciindu-se că în cauză nu există nici un caz de nulitate absolută, deoarece procurorul a efectuat urmărirea penală cu respectarea art. 209 C. proc. pen. S-a motivat că neparticiparea procurorului la constatarea flagrantului nu este relevantă, deoarece realizarea unui asemenea flagrant s-a efectuat în condiţii de timp limitat pentru a se mări eficienţa acţiunii, astfel că, o asemenea situaţie poate fi inclusă în ceea ce art. 213 C. proc. pen., prevede a fi caz urgent, mai ales că toate lucrările, efectuate cu această ocazie, au fost trimise de îndată procurorului.
De asemenea, s-a apreciat că inculpatul este vinovat pentru infracţiunea pusă în sarcină, faptul că pliculeţele conţinând droguri au fost găsite pe jos, lângă inculpat, neconstituind o împrejurare de natură a-l exonera pe acesta de răspundere.
Împotriva deciziei penale menţionate, inculpatul a declarat recurs, personal şi prin apărător, oral şi scris, motivându-se că procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante este lovit de nulitate absolută, fiind efectuat de un organ necompetent şi nu de către procuror, care obligatoriu, trebuia să efectueze actele de urmărire penală, solicitându-se restituirea cauzei pentru refacerea acesteia.
S-a susţinut că procesul este o înscenare a unei persoane interesate, respectiv, a denunţătoarei, acoperită sub numele de M.A., motiv pentru care s-a cerut achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., mai ales că, procesul-verbal de flagrant prezintă denaturări, iar probele au contradicţii esenţiale.
Recursul este întemeiat.
Examinând actele de la dosar, se constată că iniţial, s-a început urmărirea penală în cauzele pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, la 27 aprilie 2002, printr-un proces-verbal întocmit de organul de cercetare penală al poliţiei care a încheiat şi procesul-verbal din 26 aprilie 2002, privind efectuarea unor acte premergătoare, în aceeaşi zi la orele 23,00, tot organele de poliţie, realizând şi întocmind procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante luând şi declaraţii de la învinuit şi martori.
Potrivit dispoziţiilor art. 207 C. proc. pen., cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei, pentru orice infracţiune care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.
Legea nr. 91/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată prin Legea nr. 142/1997, prevede la art. 31 lit. b) că Ministerul Public, are, printre atribuţii şi „efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.”
Conform art. 209 alin. (3) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 169/2002 (M. Of. nr. 261/18.04.2002) urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror şi în cazul infracţiunilor prevăzute de art. 27 lit. b), c) şi d) C. proc. pen.
Art. 27 lit. d) C. proc. pen., în redactarea dată de Legea nr. 456/2001 de aprobare a OUG nr. 207/2000 (M. Of. nr. 410/25.07.2001), se referă la infracţiunile privind „traficul şi consumul ilicit de droguri”.
Deci, la data de 26 aprilie 2002, când a avut loc constatarea infracţiunii flagrante de către organele de poliţie cu S.M.F., competenţa de efectuare a urmăririi penale, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-menţionate, aparţinea în exclusivitate procurorului.
Totuşi, anterior constatării flagrantului, procurorul autorizase executarea anumitor activităţi de către organele de poliţie (ascultarea telefoanelor şi folosirea unui „colaborator sub acoperire”), el nu a mai efectuat actele de urmărire penală obligatorii, neparticipând la constatarea infracţiunii flagrante şi neaudiind de la început pe învinuit şi martori, organele de poliţie neavând competenţă materială să realizeze din proprie iniţiativă aceste acte procesuale.
Aşa fiind, în zilele de 26 şi 27 aprilie 2002, organele de poliţie, în exclusivitate, au efectuat şi întocmit procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante (nesemnat de S.F.M.) şi au luat declaraţii acestuia (fără apărător) şi G.A., precum şi ale martorilor M.S., O.L., B.A., a emis „rezoluţia” pentru efectuarea expertizei tehnico-ştiinţifice şi ordonanţa de reţinere pentru 24 ore a întocmit şi referatul din 27 aprilie 2002, cu propuneri de punere în mişcare a acţiunii penale şi referatul cu propuneri de prelungire a arestării preventive din 29 aprilie 2002 (din care rezultă şi actele procedurale efectuate).
În calitatea sa de subiect procesual, S.F.M. avea anumite drepturi şi obligaţii procesuale, printre care şi dreptul să fie asistat de un apărător să-şi propună probe.
Nefiindu-i asigurată realizarea acestor drepturi, au fost vătămate interesele inculpatului, care a contestat, ulterior, legalitatea, valabilitatea şi corectitudinea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante pe care, de altfel, nici nu l-a semnat.
Potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen., sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii dispoziţiile relative la competenţa după materie, precum şi la participarea procurorului şi asistarea inculpatului de către apărător, când sunt obligatorii, conform legii.
În continuare, la alin. (3) al art. 197 C. proc. pen., se prevede că nulitatea prevăzută la alin. (2) nu poate fi înlăturată în nici un mod, ea putând fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.
Se menţionează că, deşi această nulitate a fost invocată de apărare încă de la judecata în primă instanţă, Tribunalul Timiş nu s-a pronunţat în nici un mod asupra cererii formulate, încălcând astfel dispoziţiile art. 332 C. proc. pen.
În această situaţie, Curtea apreciază că, în cauză, nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 213 C. proc. pen., considerând că flagrantul putea fi organizat de către procuror, care să fi întocmit personal şi celelalte acte de procedură, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Pentru considerentele arătate, Curtea va admite primul motiv de recurs formulat de inculpatul S.F.M., în baza art. 3859 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va casa în întregime ambele hotărâri judecătoreşti şi, conform art. 38515 pct. 2 lit. c), raportat la art. 332 C. proc. pen., cauza va fi restituită Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş, pentru refacerea urmăririi penale.
În baza dispoziţiilor art. 136(1) lit. c) C. proc. pen., se va înlocui măsura arestării preventive a inculpatului S.F.M., cu obligarea de a nu părăsi ţara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul S.F.M. împotriva deciziei penale nr. 168/ A din 23 aprilie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Casează în întregime Decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 844 din 13 noiembrie 2002 a Tribunalului Timiş.
În temeiul art. 333 C. proc. pen., restituie cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş pentru refacerea urmăririi penale.
Înlocuieşte măsura arestării preventive a inculpatului S.F.M. cu obligarea, potrivit art. 136 lit. c) C. proc. pen., de a nu părăsi ţara.
Dispune punerea de îndată, în libertate a inculpatului S.F.M., dacă nu este arestat în altă cauză.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 409/2003. Penal. Reabilitare. Recurs în anulare | CSJ. Decizia nr. 4093/2003. Penal → |
|---|
