CSJ. Decizia nr. 4918/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4918/2003
Dosar nr. 3162/2003
Şedinţa publică din 31 octombrie 2003
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 695 din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpatul C.M. în baza art. 215 alin. (2) şi (3) cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. a) C. pen. (prin schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) şi art. 75 lit. a) din acelaşi cod, în baza art. 334 C. proc. pen.), la 7 ani închisoare cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a fost computată prevenţia de la 24 aprilie 2000 până la 8 iunie 2000.
Prin aceeaşi sentinţă, în baza art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., inculpatul a fost obligat să plătească suma de 1.300.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile către partea civilă S.C. V.E. S.R.L. Instanţa de fond a reţinut, că la data de 19 februarie 1999, inculpatul împreună cu S.I.D. s-au deplasat la sediul S.C. V.E. S.R.L., unde au luat legătura cu martorul D.C., reprezentantul legal al societăţii, încheind un contract de vânzare cumpărare în valoare totală de 1.341.973.160 lei. S. l-a recomandat pe inculpat ca fiind, director economic al S.C. C. S.R.L. şi sub numele fals de M.D. Inculpatul a prezentat cărţi de vizită în acest sens.
Contractul a fost semnat de S.I.D. (trimis în judecată penală într-o altă cauză), pentru S.C. C. S.R.L., în calitate de director general, iar marfa a fost ridicată de către inculpatul C.M. (care se prezentase sub un nume fals, M.D. şi o calitate pe care nu o avea de director economic al societăţii cumpărătoare). Inculpatul S.I.D. îi încredinţase acestuia actele de înfiinţare şi ştampila societăţii. Astfel, în perioada 19 februarie 1999 – 23 februarie 1999 inculpatul C.M. şi făptuitorul P.V. (care s-a legitimat cu un buletin de identitate care nu aparţinea niciunei persoane) au ridicat întreaga marfă. În vederea menţinerii în eroare a reprezentantului societăţii vânzătoare, inculpatul C. i-a înmânat acestuia suma de 37 milioane lei. Ulterior, inculpatul nu a mai putut fi contactat în nici un mod, atât numele cât şi telefonul de pe cartea de vizită lăsată reprezentantului furnizorului fiind false.
Prin Decizia penală nr. 369 din 25 iunie 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat parţial sentinţa atacată şi, în baza art. 61 C. pen., a revocat beneficiul liberării condiţionate, contopind restul de pedeapsă neexecutat de 286 zile (din pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 600 din 18 aprilie 1997 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti) în pedeapsa aplicată în cauză, inculpatul urmând a executa, în final, pedeapsa de 7 ani închisoare. A computat din pedeapsă perioada executată de la 24 aprilie 2000 la 8 august 2000.
Curtea de apel a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat împotriva aceleiaşi sentinţe şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul.
În motivele scrise de recurs, inculpatul a susţinut că nu au fost administrate toate probele care puteau contribui la aflarea adevărului.
1. Astfel a considerat că era necesară audierea ca martor a numitului L.D., care insistase pentru încheierea contractului, a lui P.R., angajat al firmei vânzătoare, a martorului P.V., precum şi reaudierea lui D.C.
2. În subsidiar, a solicitat achitarea inculpatului pe baza probelor deja administrate în cauză, susţinând că fapta nu a fost săvârşită de inculpat, care nu a avut nici un aport la încheierea contractului.
3. A mai susţinut că nu a fost lămurit momentul în care s-a săvârşit infracţiunea, respectiv că de la încheierea contractului până la expirarea celor 45 de zile dată până la care trebuia achitată marfa, a existat o înţelegere între S. şi inculpat privind inducerea în eroare a părţii vătămate. A mai arătat că inculpatul, la solicitarea lui D.C. i-a achitat 25 milioane la data de 23 februarie 1999 şi 12.270.000 lei la data de 24 februarie 1999, ultima tranşă din marfă fiind ridicată la 23 februarie 1999.
4. S-a mai susţinut că nu s-a dovedit cuantumul prejudiciului de către societatea păgubită, în contract nefiind trecut preţul.
5. S-a mai susţinut că inculpatul a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 293 C. pen., şi deci nu mai putea fi trimis în judecată pentru infracţiunea de înşelăciune.
În final, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi restituirea cauzei la organul de urmărire penală, iar, în subsidiar achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) C. proc. pen., pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce urmează:
Referitor la motivele de recurs menţionate la pct. 1, pct. 3, 4 şi 5, Curtea constată că ele nu au fost invocate în apel ca temeiuri pentru desfiinţarea sentinţei, astfel încât aceste critici sunt inadmisibile, sentinţa rămânând definitivă sub aceste aspecte, (menţinute şi prin Decizia dată în apel). Aceste motive nu se încadrează nici în cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) se iau în considerare din oficiu.
De altfel, nici în instanţa de fond şi nici în aceea de apel, inculpatul nu a solicitat audierea ca martori a numiţilor D.L. şi P.V., iar cu privire la S. şi D. aceştia au fost audiaţi ca martori.
Referitor la cererea de casare a hotărârilor şi restituirea cauzei la parchet pentru completarea urmăririi penale, Curtea constată că nu a rezultat nici din dezbateri şi nici din administrarea probelor că urmărirea penală nu ar fi completă. De asemenea, nu s-au indicat de către inculpat în tot cursul judecăţii faptele, împrejurările ce urmează a fi constatate şi nici mijloacele de probă, a căror administrare s-ar face cu mare întârziere în instanţă, astfel încât, nefiind întrunite cerinţele art. 333 C. proc. pen., restituirea pentru completarea urmăririi nu poate fi dispusă.
Motivul de recurs (pct. 2) referitor la greşita condamnare a inculpatului printr-o încălcare a unor dispoziţii legale (art. 3859 pct. 171 C. proc. pen.) este nefondat, deoarece instanţele au aplicat corect dispoziţiile art. 215 alin. (2) şi (3) şi art. 75 lit. a) C. pen., reţinând vinovăţia inculpatului care împreună cu alte persoane (condamnate penal în alte cauze) a indus şi menţinut în eroare persoana care reprezenta legal societatea vânzătoare cu prilejul încheierii şi executării unui contract de vânzare cumpărare, folosind nume şi calităţi mincinoase.
Astfel, inculpatul C. este vinovat, chiar în varianta susţinută de el şi de condamnatul S.I. (declaraţie dată în calitate de martor), potrivit căreia acesta l-ar fi prezentat pe inculpat, ca fiind o altă persoană şi având o anumită responsabilitate (nereală) în societatea cumpărătoare, pentru că, prezent fiind la discuţiile premergătoare încheierii convenţiei, nu a contestat susţinerile făcute de S., acceptându-şi falsa identitate, identitate sub care a ridicat şi toate mărfurile, lăsând cartea de vizită falsă martorului D.
În realitate, însă, aşa cum a declarat martorul D.C., în cadrul unei prime convorbiri telefonice cu el, inculpatul s-a recomandat sub un nume fals M.D. şi şi-a atribuit o calitate nereală director, iar cu prilejul primei întrevederi i-a lăsat şi o carte de vizită falsă (având un nr. de telefon la care o perioadă de timp l-a putut contacta, până la ridicarea completă a mărfurilor).
Numai prin inducerea în eroare asupra calităţii de director comercial al societăţii cumpărătoare, inculpatul a reuşit să obţină ridicarea mărfurilor şi executarea unui contract încheiat de prietenul său inculpatul S.I.
S-a mai susţinut că nu s-ar fi dovedit încheierea unei înţelegeri între inculpat şi S. după încheierea contractului, dovezi inutile întrucât înţelegerea lor a fost anterioară încheierii contractului, aşa cum rezultă din toate declaraţiile date de S., de D., din modul în care s-au derulat faptele şi chiar din declaraţia dată de inculpat în prima instanţă în care recunoaşte că a avut cu acesta un contract de colaborare.
Curtea reţine că vinovăţia inculpatului a fost dovedită, iar condamnarea sa pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. a) şi art. 37 lit. a) este justificată.
De altfel, aşa cum a rezultat din desfăşurarea procesului penal, inculpatul fie a lipsit, fie a solicitat numeroase termene pentru lipsă de apărare pe parcursul a 3 ani de judecată, deşi a avut apărători aleşi (primul aflat permanent în imposibilitate de prezentare în instanţă), încercând să întârzie tragerea sa la răspundere penală.
Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.100.000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.M. împotriva deciziei penale nr. 369 din 25 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 29/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 4920/2003. Penal. Art.209 pct.2 c.pen. Recurs... → |
|---|
