ICCJ. Decizia nr. 1168/2004. Penal. Art.174 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1168/2004
Dosar nr. 2544/2002
Şedinţa publică din 27 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 10 din 29 octombrie 2001, Curtea Militară de Apel a admis cererile inculpaţilor col. D.A., col. M.G., cpt. (rez.). T.F. şi civ. C.N., restituind cauza la secţia parchetelor militare din Cadrul Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în vederea refacerii urmăririi penale şi a actului de sesizare.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 59/P/1998 din data de 2 august 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, au fost trimişi în judecată, în stare de libertate, inculpaţii:
- inculpatul col. D.A., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 25, raportat la art. 31 alin. (2) C. pen., combinat cu art. 174 C. pen., raportat la art. 176 lit. b) C. pen., art. 217 alin. (4) C. pen., raportat la art. 218 alin. (1) C. pen., art. 174 C. pen., art. 249 alin. (2) C. pen. şi art. 358 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
- inculpatul col. M.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
- inculpatul cpt. (rez.)T.F., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen., raportat la art. 174 – art. 176 lit. b) C. pen. şi art. 26, raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
- inculpatul civ. C.N., pentru acelaşi inculpat s-a dispus încetarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen., având în vedere intervenirea prescripţiei răspunderii penale.
Înainte de începerea cercetării judecătoreşti, conform art. 320 alin. (2) C. proc. pen., inculpaţii şi partea responsabilă civilmente Ministerul Apărării Naţionale, au formulat anumite excepţii şi cereri.
În esenţă, invocând încălcarea unor dispoziţii legale care reglementează desfăşurarea urmăririi penale, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au solicitat restituire cauzei la parchetul militar în vederea refacerii actelor de urmărire penală şi a rechizitoriului.
Instanţa de fond a apreciat ca întemeiate cererile, pentru motivele ce se vor arăta.
Aspecte referitoare la desfăşurarea urmăririi penale:
În ce priveşte urmărirea penală efectuată faţă de civ. C.N.:
Într-o primă etapă (decembrie 1989 – ianuarie 1990) faţă de civ. C.N. s-au efectuat acte premergătoare pentru infracţiunile prevăzute de art. 279 alin. (3) C. pen., art. 20, raportat la art. 175 lit. e) C. pen. şi art. 241 C. pen.
Prin rezoluţia procurorului din 18 ianuarie 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva lui C.N., pentru infracţiunile prevăzute de art. 241 alin. (2) C. pen., art. 279 alin. (3) lit. e) C. pen. şi art. 20, raportat la art. 175 lit. e) C. pen.
Această rezoluţie a fost confirmată de conducătorul unităţii de procuratură la 23 ianuarie 1990.
În conformitate cu art. 228 alin. (4) C. proc. pen., dacă din cuprinsul actelor premergătoare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10 alin. (1), cu excepţia celui de la lit. b1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu se începere urmărirea penală; dispoziţia legală se aplică în mod corespunzător, şi în cazul în care actele premergătoare sunt efectuate de procuror, confirmarea fiind de competenţa conducătorului unităţii de procuratură [(art. 228 alin. (6) C. proc. pen., care se aplică în mod corespunzător)].
Soluţia neînceperii urmăririi penale s-a bazat pe lipsa elementelor constitutive ale infracţiunilor deoarece civ. C.N. „a acţionat în sprijinul revoluţiei, împotriva celor care au tras împotriva demonstranţilor sau a militarilor şi au încercat să destabilizeze situaţia".
Deşi în principiu soluţiile procurorului de neurmărire ori de netrimitere în judecată nu se bucură de autoritate de lucru judecat, nu se poate ignora faptul că prin acestea magistratul, procuror soluţionează raportul juridic de conflict penal care se dovedeşte ca aparent.
Soluţia neînceperii urmăririi penale, dispusă de procuror, este fundamentată pe un amplu material documentar (obţinut prin procedura prevăzut de art. 224 C. proc. pen.) din care acesta deduce temeinic că există unul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.
Stabilitatea soluţiilor de neurmărire ori de netrimitere în judecată trebuie acceptată ca atare în temeiul art. 262 C. proc. pen., iar începerea ulterioară a urmăririi penale ori, după caz, reluarea urmăririi penale, trebuie să fie justificată de constatarea că nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestor măsuri sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea sau scoaterea de sub urmărire.
În conformitate cu art. 228 alin. (7) C. proc. pen., dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeiat propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire penală dispunând începerea urmăririi penale.
Dispoziţia referitoare la infirmarea rezoluţiei, înainte de a dispune începerea urmăririi penale, este raţională având în vedere că potrivit art. 203 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., asupra actelor şi măsurilor procesuale organul de urmărire dispune prin ordonanţă acolo unde legea prevede aceasta iar în celelalte cazuri prin rezoluţie motivată.
Infirmarea motivată a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale trebuie să se refere la constatarea inexistenţei sau dispariţiei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale pe care le constatase anterior procurorul.
Fără a se dispune, în conformitate cu textul menţionat infirmarea rezoluţiei la data de 28 ianuarie 1998 un alt procuror dispune începerea urmăririi penale faţă de civ. C.N., pentru infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen. (în dosarul nr. 29/P/1990 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial); fapta pentru care dispus începerea urmăririi penale este aceeaşi pentru care în anul 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale, această ultimă soluţie nefiind infirmată potrivit legii.
La data începerii urmăririi penale (28 ianuarie 1998) procurorul militar întocmeşte ordonanţa de arestare preventivă a învinuitului civ. C.N., confirmată potrivit legii, şi mandatul de arestare preventivă (fiecare în două exemplare); măsura preventivă nu a fost pusă în executare, înscrisurile fiind la dosarul cauzei.
În lipsa ordinului de delegare pentru procurorul militar din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti şi a actului de dispoziţie cu referire la reunirea cauzei cu altă cauză de competenţa organelor judiciare militare nu se poate verifica respectarea normelor de competenţă după calitatea persoanei şi a celor privind competenţa procurorului potrivit art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.
Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale faţă de cei patru acuzaţi, actele de cercetare penală au fost efectuate şi de procurori din cadrul unor parchete militare de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti (Parchetul Militar Braşov, Parchetul Militar Ploieşti).
Potrivit art. 95 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 republicată „în interesul serviciului, procurorii pot fi delegaţi de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pe o durată de cel mult 2 luni într-un an; delegarea poate fi prelungită peste acest termen cu consimţământul procurorului".
În condiţiile existenţei acestei dispoziţii legale apare ca necesară depunerea la dosarul cauzei a ordinului procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie prin care procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti au fost delegaţi în interesul serviciului, pentru a desfăşura activitatea de urmărire penală în cauze de competenţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, astfel încât să fie respectate normele de competenţă înscrise în art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.
Prin ordonanţa din 29 ianuarie 1998, procurorul militar dispune extinderea urmăririi penale şi pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen.
Faţă de C.N., prin procesul verbal din 29 ianuarie 1998 (acelaşi dosar de urmărire penală) s-a dispus începerea urmăririi penale şi pentru infracţiunea prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen.
În conformitate cu art. 6 alin. (3) lit. a) şi b) din C.E.D.O. (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) orice acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi, de asemenea, să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; dispoziţii asemănătoare sunt cuprinse în art. 14 alin. (3) lit. a), b) şi d) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ratificat la 9 decembrie 1974).
În dreptul intern aceste garanţii au fost preluate în conţinutul art. 6 C. proc. pen., potrivit căruia organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare [(art. 6 alin. (5) C. proc. pen.)].
În conformitate cu art. 6 alin. (3) C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau pe inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
La aceste dispoziţii legale trebuie adăugată şi cea potrivit căreia învinuitului sau inculpatului, înainte de a fi ascultat, i se aduce la cunoştinţă fapta care formează obiectul cauzei şi i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta; organul de urmărire penală, înainte de a-l asculta pe învinuit, cere acestuia să dea o declaraţie scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce [(art. 70 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.)].
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că învinuitului civ. C.N. i s-au luat cinci declaraţii.
Declaraţia scrisă personal în conformitate cu art. 70 alin. ultim C. proc. pen., este dată la 28 ianuarie 1998 în faţa procurorului din cadrul secţiei parchetelor militare.
La aceeaşi dată, 28 ianuarie 1998, se ia învinuitului civ. C.N. o declaraţie potrivit art. 71 şi următoarele C. proc. pen.; această declaraţie are menţionat ca dosar penale 20/P/1990 şi este consemnată de un procuror din cadrul unui parchet militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, deşi învinuirea adusă era „tentativă de omor, prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 C. pen.", competenţa urmăririi penale aparţinând procurorului din cadrul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.
Ulterior, la 29 ianuarie 1998, în dosarul nr. 29/P/1990 Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti este consemnată de către acelaşi procuror militar o nouă declaraţie de învinuit care nu are completată rubrica privind fapta şi învinuirea, etc.
La 30 ianuarie 1998 se ia o nouă declaraţie învinuitului; rubricile privind numărul de dosar şi parchetul din care face parte procurorul nu sunt completate, după cum nu este completată nici rubrica privind obiectul cauzei, explicarea drepturilor procesuale, fapta şi învinuirea adusă.
Ulterior, la data de 22 decembrie 1998, în faţa procurorului din cadrul secţiei parchetelor militare este consemnată ultima declaraţie în care se menţionează la rubrica fapta şi învinuirea: „tentativă de omor prevăzut de art. 20, raportat la art. 174 C. pen. şi nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor prevăzută de art. 279 alin. (3) C. pen.".
În aceeaşi zi, 22 decembrie 1998, învinuitului i se prezintă materialul de urmărire penală pentru cele două infracţiuni cu referire la dosarul nr. 59/P/1998 al secţiei parchetelor militare.
În ce priveşte urmărirea penală efectuată faţă de cpt. (rez.) T.F.:
Prin rezoluţia procurorului din cadrul secţiei parchetelor militare, la 28 octombrie 1998, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de cpt. (rez.) T.F. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzută de art. 20, raportat la art. 176 lit. b) C. pen. şi art. 26 raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen.
Calitatea procesuală de învinuit a cpt. (rez.) T.F. a rămas aceeaşi până la data punerii în mişcare a acţiunii penale prin rechizitoriu.
Acestui învinuit nu i s-a solicitat darea unei declaraţii scrisă personal cu privire la învinuirea ce i se aduce astfel cum prevede art. 70 alin. ultim C. proc. pen.
La data de 22 octombrie 1998 şi respectiv de 23 octombrie 1998 T.F. este ascultat de către procurorul din cadrul secţiei parchetelor militare.
Ambele declaraţii sunt consemnate pe formular tip, utilizat pentru ascultarea învinuitului sau inculpatului.
Având însă în vedere că începerea urmăririi penale s-a dispus ulterior, la data de 28 octombrie 1998, se constată că acestea nu reprezintă declaraţii de învinuit deoarece la datele respective T.F. nu avea calitatea procesuală de învinuit; în consecinţă, aceste declaraţii au valoarea juridică de acte premergătoare în sensul prevăzut de art. 224 C. proc. pen.
În declaraţia din 22 octombrie 1998 se menţionează ca faptă şi învinuire adusă numitului T.F. „tentativă de omor şi furt calificat din avutul obştesc".
În cealaltă declaraţie, din data de 23 octombrie 1998 nu se mai face nici o precizare legată de învinuirea ori fapta pentru care este ascultat, rubrica din formular nefiind completată.
După începerea urmăririi penale la 28 octombrie 1998, învinuitului T.F. i se ia de către procurorul din cadrul secţiei parchetelor militare o primă şi ultimă declaraţie în această calitate procesuală, la data de 5 aprilie 1999.
Această declaraţie de învinuit nu are completată rubrica privind fapta şi învinuirea ce i se aduce; conţinutul declaraţiei, în esenţă, se rezumă la consemnarea menţinerii declaraţiilor date anterior.
În aceeaşi zi, respectiv la 5 aprilie 1999, învinuitului T.F. i se prezintă materialul de urmărire penală; din procesul verbal încheiat cu această ocazie rezultă că acesta a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de „tentativă de omor deosebit de grav, complicitate la infracţiunea de tratamente neomenoase prevăzută şi ped. De art. 20, raportat la art. 176 lit. b); 26 raportat la art. 358 lit. d) C. pen."
Se constată că singura ascultare în calitate procesuală de învinuit a numitului T.F. este cea din 5 aprilie 1999, aceeaşi cu data prezentării materialului de urmărire penală, până în acel moment neavând cunoştinţă că cercetarea efectuată de procuror a avut ca obiect şi complicitatea la tratamente neomenoase, prevăzută de art. 26, raportat la art. 358 alin. (2) lit. d) C. pen., sancţionată deosebit de sever de lege (închisoare de la 5 la 15 ani).
Sub aspectul obiectului cercetării, numitul T.F. avea cunoştinţă exclusiv de infracţiunile menţionate în formularul de la pag. 133 adică „tentativă de omor şi furt calificat din avutul obştesc", prezentarea materialului de urmărire penală fiind făcută pentru „tentativă de omor deosebit de grav şi complicitate la tratamente neomenoase, prevăzută de art. 20, raportat la art. 176 lit. b) şi art. 26, raportat la art. 258 lit. d) C. pen."
Se constată că numitului T.F. nu i s-a adus la cunoştinţă completa învinuire, respectiv a faptelor pentru care este învinuit şi încadrările juridice ale acesta, astfel încât să i se asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării [(art. 6 alin. (3) C. proc. pen.)].
La volumul 3 este depusă o listă de probe formulată de T.F. în dosarul nr. 59/P/1998 al secţiei parchetelor militare.
Potrivit art. 67 alin. (1) C. proc. pen., în cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor.
Admiterea sau respingerea cererii se face motivat în conformitate cu art. 67 alin. ultim C. proc. pen.
La dosarul cauzei nu se regăseşte consemnarea dispoziţiei procurorului de admitere ori respingere a probelor propuse de numitul T.F.
În conformitate cu art. 202 C. proc. pen., organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia; organul de urmărire penală adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului, inclusiv cu privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat săvârşirea infracţiunii.
În ce priveşte urmărirea penală efectuată faţă de col. M.G.:
În dosarul privind pe col. M.G. (ori în celelalte dosare) nu se regăseşte înscrisul conţinând rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale în conformitate cu art. 228 C. proc. pen.
În eventualitatea lipsei acestui act de dispoziţie, faţă de col. M.G. nu s-a desfăşurat prima fază a procesului penal, respectiv urmărirea penală, acesta neavând calitatea procesuală de învinuit.
Toate actele şi măsurile dispuse faţă de col. M.G., în lipsa dispoziţiei de începere a urmăririi penale, au valoarea juridică de acte premergătoare (art. 224 C. proc. pen.).
La data de 8 iunie 1998, în dosarul nr. 538/P/1998 al Parchetului Militar Teritorial, col. M.G. dă o primă declaraţie în faţa unui procuror militar.
În lipsa unor menţiuni nu se poate stabili dacă procurorul era încadrat la Parchetul Militar Teritorial ori era delegat să efectueze acte de urmărire penală în cauze de competenţa acestui parchet militar.
În această primă declaraţie nu se face menţiune despre învinuirea ce i se aduce col. M.G. respectiv fapta şi eventuala încadrare juridică a acesteia, în sensul art. 6 alin. (3) şi (5) C. proc. pen.
Următoarea declaraţie, din 4 noiembrie 1998, este consemnată pe formularul de învinuit sau inculpat şi este dată în faţa procurorului din cadrul secţiei parchetelor militare (dosar nr. 59/P/1998).
În această declaraţie se menţionează cu privire la fapta şi învinuirea adusă „distrugere calificată şi omor".
Ultima declaraţie a col. M.G. este dată în faţa procurorului din cadrul secţiei parchetelor militare (dosar nr. 59/P/1998) în luna aprilie 1999 fără a se menţiona ziua; în această declaraţie nu este completată rubrica privind fapta şi învinuirea.
Conform procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală din 20 aprilie 1999, rezultă cercetarea col. M.G. pentru săvârşirea infracţiunii „omor deosebit de grav", lipsind încadrarea juridică a faptei.
Infracţiunea de „omor deosebit de grav" este pedepsită, prin aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 20 de ani.
Se constată că numitul M.G., până la data prezentării materialului de urmărire penală, avea cunoştinţă de împrejurarea că este cercetat pentru „distrugere calificată şi omor".
În ce priveşte urmărirea penală efectuată faţă de col. D.A.:
În vol.1 există o declaraţie din 12 mai 1998 scrisă personal de col. D.A., dată în faţa unui procuror având gradul de colonel, fără să existe date din care să rezulte parchetul din care face parte.
În acelaşi volum, este o altă declaraţie luată pe formular de învinuit ori inculpat (dosar nr. 59/P/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie) consemnată la data de 30 septembrie 1998.
Declaraţia este dată în faţa procurorului din cadrul secţiei parchetelor militare, iar în ce priveşte fapta şi învinuirea se menţionează „distrugere calificată, omor cu intenţie indirectă şi participaţie improprie la omor deosebit de grav, neglijenţă în serviciu, fapte săvârşite de învinuit în timpul evenimentelor din decembrie 1989 în jud. Sibiu", nu sunt menţionate textele de lege cu referire la încadrările juridice.
Prin rezoluţia din 10 octombrie 1998, procurorul din cadrul secţiei parchetelor militare, în dosarul nr. 59/P/1998, dispune începerea urmăririi penale împotriva col. D.A. sub aspectul infracţiunilor prevăzută şi pedepsită de art. 25, raportat la art. 175 lit. d) C. pen., art. 176, art. 217 alin. (4) şi art. 218 C. pen., art. 249 şi art. 358 lit. d) C. pen.
În raport de data rezoluţiei de începere a urmăririi penale (10 octombrie 1998) se constată că declaraţia din 12 mai 1998 şi declaraţia din 30 septembrie 1998 au valoare de acte premergătoare, în sensul art. 224 C. proc. pen., deoarece s-au situat înaintea momentului începerii urmăririi penale.
După începerea urmăririi penale, învinuitului col. D.A. i se ia o declaraţie în această calitate procesuală la data de 14 aprilie 1999 însă aceasta nu are semnătura învinuitului.
În aceeaşi zi, 14 aprilie 1999, se prezintă învinuitului col. D.A. materialul de urmărire penală din care rezultă cercetarea pentru săvârşirea infracţiunilor de „instigare la omor deosebit de grav; distrugere calificată; omor cu intenţie indirectă şi participaţie improprie la omor deosebit de grav, neglijenţă în serviciu şi tratament neomenoase, art. 25 raportat la art. 175, combinat cu art. 176 lit. b); art. 217 alin. (4) raportat la art. 218 C. pen; art. 23 raportat la art. 176 C. pen.; art. 249 alin. (2) C. pen. şi art. 358 lit. d) şi alin. (3) C. pen.".
Cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală învinuitul a solicitat confruntarea cu unele persoane nominalizate de el în cereri anterioare precum şi obţinerea şi depunerea la dosar a unor documente de la eşaloanele superioare ale U.M. 01512 Sibiu la data evenimentelor din luna decembrie 1989.
De altfel, în declaraţiile anterioare, col. D.A. solicitase administrarea unor probe în apărare pentru clarificarea unor aspecte esenţiale, în opinia sa, pentru stabilirea eventualei nevinovăţii.
Asupra acestor propuneri de probe, organul de urmărire penală nu s-a pronunţat în conformitate cu art. 67 alin. ultim C. proc. pen. şi nici potrivit art. 250, art. 252 şi următoarele C. proc. pen.
Cu excepţia declaraţiei din 14 aprilie 1999 dată când, de altfel, a fost prezentat şi materialul de urmărire penală, învinuitului col. D.A. nu i s-a adus la cunoştinţă una din faptele încadrate juridic în infracţiunea prevăzută de art. 358 alin. (2) şi art. 358 alin. (3) C. pen. „tratament neomenoase", aceasta fiind o infracţiune din ultimul titlu al Codului penal, făcând parte din categoria infracţiunilor contra păcii şi omenirii, sancţionabilă în varianta normativă prevăzută de art. 358 alin. (3), cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi (prin aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)).
Dacă se reţine împrejurarea că declaraţia de la 14 aprilie 1999 nu este semnată de învinuit, practic se constată că despre această infracţiune a fost încunoştinţat numai cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.
II. Tot ca un motiv de restituire a cauzei la procuror, în vederea refacerii urmăririi penale, este invocată împrejurarea nesemnării anumitor declaraţii şi acte de către apărătorul desemnat din oficiu.
Potrivit art. 6 alin. ultim C. proc. pen., organele judiciare au obligaţia să încunoştinţeze pe învinuit sau inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistaţi de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare. În condiţiile şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta nu are apărător ales.
Din actele dosarului nu rezultă că înainte de declaraţiile din 12 mai 1998 şi respectiv 30 septembrie 1998, colonelului D.A. i s-au adus la cunoştinţă dispoziţiile art. 6 alin. ultim C. proc. pen.; de altfel, aceste declaraţii nu au fost date în calitate de învinuit pentru motivele deja arătate.
Din declaraţia din 14 aprilie 1999, dată în calitate de învinuit, rezultă că procurorul i-a pus în vedere că are dreptul la apărător, însă, aşa cum s-a precizat, această declaraţie nu este semnată de învinuit.
Procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală are menţiunea prezenţei unui apărător desemnat din oficiu (avocat S.L.) însă nu este semnat de acesta.
De asemenea, din actele şi lucrările dosarului, se constată că la toate declaraţiile date de col. M.G. acestuia nu i s-a asigurat asistenţă juridică; inclusiv procesul verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu este semnat de un apărător.
Luarea declaraţiilor lui T.F. şi respectiv C.N., precum şi prezentarea materialului de urmărire penală s-au făcut în prezenţa apărătorilor aleşi.
Din art. 5 alin. (3) din C.E.D.O. şi respectiv art. 14 alin. (3) lit. d) din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, rezultă că, oricare acuzat trebuie informat despre dreptul de a avea un apărător şi că, ori de câte ori interesul justiţiei o cere, acuzatului trebuie să-i fie asigurată asistenţa juridică printr-un apărător, în unele situaţii chiar din oficiu şi atunci când nu are mijloace financiare, fără plată.
În esenţă, aceste prevederi din instrumentele juridice internaţionale ratificate de România se regăsesc în art. 6 alin. ultim, precum şi art. 171 alin. (1) C. proc. pen.
În conformitate cu art. 171 alin. (2) C. proc. pen., în cursul urmăririi penale asistenţa juridică este obligatorie numai atunci când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ ori când este arestat, chiar în altă cauză.
Nici una dintre aceste ipoteze nu se regăseşte în cazul col. D.A. şi col. M.G.
Pe de altă parte, însă, se constată că procurorul a solicitat desemnarea pentru toate cele patru persoane cercetate, a unui apărător din oficiu.
Deşi se deduce că procurorul a apreciat ca necesară asistenţa juridică, avocatul desemnat din oficiu nu i-a asistat pe col. D.A. şi col. M.G. nici la luarea declaraţiilor şi nici la prezentarea materialului de urmărire penală (înscrisurile respective nefiind semnate de avocat).
Sancţiunea nulităţii absolute intervine însă în condiţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., numai atunci când s-au încălcat dispoziţiile relative la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie potrivit legii.
Se constată că nu se poate vorbi sub aspectul neasistării de către apărător a col. D.A. şi col. M.G. despre o nulitate absolută, ci, eventual, şi în condiţiile art. 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen., despre o nulitate relativă.
Este însă de observat împrejurarea că pentru cei doi ofiţeri cercetarea penală s-a efectuat pentru infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social, sancţionate de lege, prin aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 20 de ani [(art. 358 alin. (3) C. pen. şi respectiv art. 174, combinat cu art. 176 C .pen.)].
La pct. V al rechizitoriului se menţionează că „cei patru inculpaţi au avut asigurată asistenţa juridică facultativă sau prin desemnarea din oficiu a unui apărător"; faţă de această menţiune ar fi apărut ca necesară semnarea declaraţiilor şi a proceselor verbale de prezentare a materialului de urmărire penală de apărătorul desemnat din oficiu.
III. În actul de sesizare al instanţei se face referire, pentru cele patru persoane trimise în judecată, la aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
Referirea la disp. art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP), se impune având în vedere că faptele pentru care au fost cercetare cele patru persoane s-au desfăşurat în decembrie 1989, anterior modificărilor substanţiale aduse Codului penal şi Codului de procedură penală după 1990.
Potrivit art. 13 alin. (1) C. pen., în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Codul penal nu cuprinde nici o dispoziţie care să prevadă criteriile de determinare a legii mai favorabile.
Într-o astfel de situaţie a revenit doctrinei juridice şi jurisprudenţei sarcina stabilirii criteriilor prin care se determină legea mai favorabilă.
În ipoteza în care deosebirea dintre cele două legi se referă numai la condiţiile de încriminare, urmărire sau de judecată, va fi mai favorabilă infractorului legea care prevede condiţii mai restrictive, obstacole mai numeroase în privinţa tragerii la răspundere penală; nu numărul acestor condiţii este important, ci conţinutul lor.
Pe de altă parte, la alegerea legii mai favorabile se vor avea în vedere şi condiţiile de punere în mişcare a acţiunii penale; astfel trebuie să se examineze, în primul rând, dacă dispoziţiile vreuneia dintre legile penale succesive sunt de natură să ducă fie la împiedicarea însăşi a urmăririi penale sau a judecăţii, fie la înlăturarea aplicării pedepsei.
Dacă se constată că una din legile penale succesive condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de îndeplinirea unei anumite condiţii în timp ce cealaltă nu prevede o asemenea condiţie, legea mai favorabilă este cea care prevede condiţia menţionată.
În speţă, la data săvârşirii faptelor, D.A., M.G. şi T.F. erau militari.
Potrivit art. 226 alin. (3) C. proc. pen., în vigoare până la abrogarea prin Legea nr. 104/1992, punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul nu se poate dispune fără avizul prealabil al comandantului, anume desemnat de către ministrul forţelor armate.
Deşi această dispoziţie este conţinută de Codul de procedură penală ea are un caracter mixt, cu incidenţă atât asupra dreptului penal substanţial, cât şi a celui procesual penal.
Se constată că pentru faptele prevăzute de legea penală săvârşite de militari în exerciţiul atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, una din condiţiile pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (adică acea acţiune care are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni) era obţinerea avizului prealabil al comandantului anume desemnat de către Ministrul Apărării Naţionale.
Împrejurarea că ulterior anului 1992, această dispoziţie legală a fost abrogată nu este de natură a conduce la concluzia că această condiţie, parte componentă a legii penale mai favorabile, nu mai trebuie îndeplinită.
În conformitate cu art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare dacă lipseşte o condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.
În cauză, pentru cele trei persoane, acţiunea penală a fost pusă în mişcare, prin rechizitoriu, în absenţa îndeplinirii condiţiei menţionare care era obligatorie prin aplicare principiului legii penale mai favorabile înscris în art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)
IV. Legat de nerespectarea dispoziţiilor legale privind dreptul la apărare, inc. col. D.A., în înscrisul depus la dosar, menţionează alte două aspecte şi anume:
- după semnarea procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală şi respectiv sesizarea prin rechizitoriu a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti (aceasta având loc la 3 august 1999), secţia parchetelor militare a înaintat direct Curţii Militare de Apel alte volume ale cauzei;
- până în momentul semnării procesului verbal de prezentare a materialului de urmărire penală nu reuşise să studieze decât primele nouă volume ale dosarului, restul urmând a i se pune la dispoziţie într-o etapă ulterioară.
Din actele dosarului rezultă că la 3 august 1999 a fost sesizat cu judecarea cauzei Tribunalului Militar Bucureşti fiind înaintate acestei instanţe 47 de volume.
Ulterior, la data de 18 februarie 2000, secţia parchetelor militare trimite Curţii Militare de Apel încă 3 volume ale dosarului.
Numărul total al volumelor dosarului este de 50, exceptând volumul separat care conţine, în exclusivitate, rechizitoriul întocmit de secţia parchetelor militare.
Într-o astfel de situaţie, apare îndreptăţită critica inculpatului col. D.A. în legătură cu neasigurarea condiţiilor luării la cunoştinţă despre toate actele şi lucrările conţinute în cele 50 de volume ale cauzei.
Momentul procesual al prezentării materialului de urmărire penală este deosebit de important, deoarece, potrivit art. 250 C. proc. pen., cu această ocazie acuzatul, pentru prima dată, iar contact cu probele administrate de procuror şi care susţin acuzaţia împotriva sa; tot cu această ocazie organul de urmărire penală este obligat ca, după ce a asigurat luarea la cunoştinţă a materialului de urmărire penală de către acuzat, să îl întrebe pe acesta dacă are de formulat cereri noi sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare.
În ipoteza unor noi cereri în legătură cu urmărirea penală organul judiciar procedează potrivit art. 252 şi urm. C. proc. pen.
Această activitate procesuală este socotită atât de importantă încât Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999 (M. Of. nr. 136/1.04.1999) a declarat neconstituţional textul art. 257 C. proc. pen., potrivit căruia prezentarea materialului de urmărire penală este obligatorie numai în cazul inculpatului, nu şi al învinuitului.
Importanţa prezentării materialului de urmărire penală se deduce, din analiza art. 172 alin. (5) C. proc. pen., conform căruia la prezentarea materialului de urmărire penală contactul dintre apărător şi învinuitul sau inculpatul arestat nu poate fi interzis.
Această activitate procesuală este parte componentă a dreptului la apărare.
Potrivit art. 6 alin. (3) lit. b) din C.E.D.O. şi respectiv art. 14 alin. (3) lit. b) din P.I.D.C.P. orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni are dreptul să beneficieze de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.
V. Printre obiecţiile, cererile şi excepţiile menţionate în memoriul depus la dosar inculpatul col. D.A. face referire şi la împrejurarea că în rechizitoriu ar fi preluate necritic unele pasaje din alte lucrări ce nu au suport juridic, înfăţişând chiar un studiu comparativ.
Acest aspect nu face obiectul activităţii de control judecătoresc al instanţei, deoarece soluţionarea cauzei se face, potrivit art. 62 şi următoarele C. proc. pen., exclusiv pe baza probelor existente în dosarul cauzei.
VI. În legătură cu actul de sesizare al instanţei trebuie observate şi dispoziţiile art. 263 C. proc. pen., conform cărora acesta trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală.
Din analiza textului legal menţionat rezultă necesitatea concordanţei dintre faptele şi persoanele care urmează să fie trimise în judecată prin acest act de sesizare şi respectiv faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală.
Or, după cum s-a constatat, între dispozitivul rechizitoriului şi rezoluţiile ori procesele verbale de începere a urmăririi penale apar unele neconcordanţe astfel cum s-a menţionat; în cazul col. M.G. nu există o dispoziţie de începere a urmăririi penale.
Având în vedere cele anterior expuse, se constată necesitatea refacerii fazei urmăririi penale, în sensul că se vor depune la dosarul cauzei actele procedurale menţionate sau, după caz, întocmirea acestora şi respectiv refacerea actelor şi măsurilor procesuale ori procedurale prin respectarea drepturilor şi garanţiilor învinuiţilor iar în final, în măsura în care va rezulta soluţia trimiterii în judecată, refacerea actului de sesizare al instanţei.
Posibilitatea refacerii urmăririi penale şi respectiv a actului de sesizare se degajă din analiza disp. art. 270 alin. (1) lit. b) teza I, art. 272 teza I C. proc. pen. şi respectiv art. 300 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, Parchetul Militar de pe lângă Curtea Militară de Apel a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii pentru motivul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 C. proc. pen., şi rejudecând, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei, în vederea pronunţării uneia din soluţiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen., aceleiaşi instanţe.
Parchetul susţine că hotărârea este supusă casării, întrucât s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen.
În funcţie de ordinea expunerii lor de către prima instanţă, neregularităţile constatate sunt combătute de parchet după cum urmează:
1. Lipsa actului de infirmare a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de inc. C.N.
Faţă de această neregularitate, parchetul constată că este riguros exactă, dar apreciază că omisiunea constatată de prima instanţă nu este de natură a afecta direct sau indirect valabilitatea dispoziţiei de începere a urmăririi penale faţă de inculpatul în discuţie, întrucât, potrivit art. 27 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., competenţa de judecare în primă instanţă a infracţiunii de omor revine tribunalului (judecarea la data primei rezoluţii), iar neînceperea urmăririi penale faţă de inculpatul C.N. (rezoluţia din 18 ianuarie 1990) a fost dispusă de un procuror de la (fosta) Procuratură locală Mediaş, care era delegat la Comisia de anchetă Sibiu, şi nu la (fosta) Procuratură judeţeană.
Parchetul învederează faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. (4) C. proc. pen., efectuarea urmăririi penale faţă de inculpat era de competenţa procurorului de la parchetul de pe lângă tribunalul în a cărei rază teritorială infracţiunea s-a comis fapta (Procuratura jud. Sibiu)
Pentru identitate de raţiune, susţine parchetul, şi dispoziţia contrară de neîncepere a urmăririi penale, era de competenţa aceluiaşi procuror, iar rezoluţia din 18 ianuarie 1990 a fost emisă cu încălcarea normelor de competenţă materială, fiind lovit de nulitatea absolută, prevăzută de art. 197 alin. (2) C. proc. pen., prima instanţă având obligaţia, potrivit alin. (3) al aceluiaşi text de lege, de a aplica această sancţiune procedurală.
Faţă de această opinie, obiecţiunile instanţei de fond asupra regularităţii rezoluţiei de începere a urmăririi penale (din 29 ianuarie 1998) sunt vădit nefondate.
Faţă de susţinerile parchetului, Curtea apreciază că în aport de dispoziţiile art. 228 alin. (7) C. proc. pen., în condiţiile în care s-a constatat că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul trebuie să infirme rezoluţia, după care se restituie actele organului de urmărire penală dispunând începerea urmăririi penale.
Infirmarea rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale trebuia motivată în sensul de constatare a inexistenţei sau dispariţiei cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale constatate anterior de procuror.
Fără a se infirma motivat rezoluţia din 18 ianuarie 1990, la data de 28 ianuarie 1998 un alt procuror a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpatul C.N. pentru infracţiunea prevăzută de art. 20, raportat la art. 174 alin. (1) C. pen., infracţiune pentru care în 1990 s-a dispus neînceperea urmăririi penale.
Pentru aceste motive, Curtea urmează să respingă acest motiv de recurs, ca nefondat.
2. Lipsa ordinului de delegare a procurorilor militari care au efectuat unele dintre actele de urmărire penală în cauză.
Parchetul, prin recursul declarat în cauză, îşi însuşeşte constatarea instanţei de fond şi anume că la dosar nu există înscrisuri doveditoare a apartenenţei procurorilor militari la unitatea competentă (Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti).
Această omisiune, este explicabilă, susţine parchetul, dacă se ţine seama de complexitatea şi volumul lucrărilor de urmărire penală, dar ar fi putut fi complinită de instanţa de fond prin îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau potrivit art. 300 alin. (2) C. proc. pen.
Instanţa trebuia să acorde un termen pentru verificarea abilitării legale a tuturor procurorilor care au instrumentat cauza.
Văzând acest motiv de recurs, Curtea apreciază că instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. pen., restituind cauza la secţia parchetelor militare din cadrul Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, soluţie ce se şi impunea, de altfel, în lipsa ordinului de delegare a procurorilor militari, astfel încât să fie respectate normele de competenţă prevăzute de art. 209 alin. (3) şi (4) C. proc. pen.
3. Lipsa actului de dispoziţie cu referire la reunirea cauzei privindu-l pe inculpatul C.N. cu altă cauză de competenţa organelor judiciare militare.
Şi faţă de această neregularitate constatată de instanţa de fond, parchetul critică sentinţa atacată sub aspectul denaturării semnificaţiei juridice.
În opinia parchetului această neregularitate putea fi examinată oricând, până la rămânerea defini
| ← ICCJ. Decizia nr. 1145/2004. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1169/2004. Penal. Art.289 c.pen. Recurs → |
|---|
