ICCJ. Decizia nr. 1520/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1520/2004
Dosar nr. 5021/2003
Şedinţa publică din 18 martie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 398 din 19 decembrie 2001, Tribunalul Prahova, secţia penală, a condamnat pe inculpatul Ş.I. la 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), reţinând că, în data de 15 iunie 2001 a atras-o pe partea vătămată P.C. în locuinţa sa, unde, prin violenţă şi ameninţări cu cuţitul, a deposedat-o de haine în valoare de 1.000.000 lei.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia nr. 81 din 27 februarie 2002, a respins apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat.
Prin Decizia nr. 3083 din 14 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursul declarat de inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat hotărârile pronunţate în cauză şi a restituit dosarul la procuror pentru completarea urmăririi penale, reţinând că urmărirea penală nu este completă, starea de fapt nefiind întru-totul lămurită şi că, completarea acesteia în faţa instanţei de judecată, nu s-ar putea face decât cu mare întârziere.
În completarea urmăririi penale, instanţa de recurs a dispus reascultarea inculpatului, părţii vătămate şi ascultarea unor martori, precum şi efectuarea de confruntări între persoanele audiate, pentru deplina clarificare a împrejurărilor faptei, a relaţiilor dintre inculpat şi partea vătămată, înainte şi după incident, precum şi motivul pentru care partea vătămată nu a sesizat autorităţile cu privire la cele întâmplate.
După completarea urmăririi penale, prin rechizitoriul nr. 1246/P/2001 din 25 martie 2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, inculpatul Ş.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), constând în aceea că, în cursul lunii iunie 2001, aflat la domiciliul său, împreună cu partea vătămată P.C., a deposedat-o pe aceasta de îmbrăcăminte şi încălţăminte, prin ameninţare cu un cuţit.
Prin sentinţa nr. 216 din 21 mai 2003, Tribunalul Prahova, secţia penală, a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (21) lit. b) şi c) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), în infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi f) C. pen., cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), text de lege în baza căruia a condamnat pe inculpatul Ş.I. la 7 ani închisoare.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., cu referire la art. 998 – art. 999 C. civ., a obligat inculpatul să plătească părţii vătămate 1.000.000 lei despăgubiri civile.
S-a reţinut că, în cursul lunii iunie 2001, partea vătămată care se întorcea de la serviciu, având asupra sa un bidon de 5 l cu vin, a fost invitat de inculpat în curtea sa, unde au consumat împreună alcool, ajungând în stare de ebrietate, moment în care, inculpatul a început să facă scandal.
Mama inculpatului a încercat să îl scoată din curte de P.C., dar nu a fost lăsată de inculpat.
Deşi afară ploua în continuare, partea vătămată a încercat să plece spre domiciliul său, dar nu a fost lăsată de inculpat.
Din cauza comportamentului inculpatului, mama acestuia a plecat la un nepot unde a rămas peste noapte.
Rămaşi singuri în domiciliul inculpatului, partea vătămată a fost obligată de acesta, prin lovire şi sub ameninţarea unui cuţit, să se dezbrace de haine şi apoi, să se urce într-un cais aflat la limita dintre proprietăţi.
După coborârea din cais, partea vătămată a profitat de neatenţia inculpatului şi a plecat acasă unde a povestit concubinei sale cele întâmplate.
A doua zi, cei doi s-au deplasat împreună la locuinţa inculpatului, în vederea recuperării hainelor, fiind refuzaţi de Ş.I. care a motivat refuzul restituirii acestora pe existenţa unei datorii a părţii vătămate.
Împotriva hotărârii primei instanţe, inculpatul a declarat apel, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute în sarcina sa. Acesta a solicitat achitarea şi în subsidiar, completarea probatoriului în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală, prin Decizia nr. 453 din 15 octombrie 2003, a respins apelul declarat de inculpat ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului sunt pe deplin stabilite, că încadrarea juridică a faptei este cea legală şi că individualizarea pedepsei s-a realizat cu respectarea cerinţelor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susţinând că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, probele administrate nesusţinând hotărârea de condamnare. La termen, prin apărătorul desemnat din oficiu, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi restituirea cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Potrivit art. 17 alin. (2) C. pen. „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale."
Totodată, potrivit art. 62 C. proc. pen., „în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe."
Ca atare, săvârşirea cu vinovăţie a unei fapte prevăzute de legea penală şi care prezintă pericol social trebuie stabilită pe bază de probe, convingerea de vinovăţie trebuind a fi certă.
Sesizând neconcordanţele dintre probele administrate, din care nu rezultă cu certitudine săvârşirea faptei, dar nici elemente care să susţină o soluţie de achitare şi fiind îndeplinite condiţiile art. 333 C. proc. pen., instanţa de recurs, în primul ciclu procesual, a restituit cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Administrând mijloacele de probă dispuse, referitoare la împrejurările şi faptele ce urmau a fi constatate, organul de urmărire penală a stabilit, conform art. 200 C. proc. pen., că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie şi ca atare, că este cazul de a fi trimis în judecată.
Cum probele strânse în cursul urmăririi penale servesc, potrivit art. 200 şi art. 289 C. proc. pen., numai pentru trimiterea în judecată, instanţa de fond a verificat probele menţionate în şedinţă publică, oral şi în contradictoriu, a stabilit starea de fapt corespunzătoare acestora şi a constatat că acestea constituie temei pentru condamnarea inculpatului Ş.I.
Ca atare, condamnarea fiind susţinută de materialul probator administrat în cauză, Decizia prin care, respingând apelul declarat de inculpat, instanţa de control judiciar a menţinut hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă de critică, sub acest aspect.
Din materialul probator administrat în cauză a rezultat cu certitudine că inculpatul şi partea vătămată se aflau, în momentul incidentului, într-o stare avansată de ebrietate, motiv pentru care s-au produs manifestări specifice acestei stări.
Or, instanţele nu au dat semnificaţia cuvenită acestei împrejurări, ca element de individualizare a pedepsei.
Ca atare, în raport de această împrejurare, cu referire la celelalte criterii de individualizare a pedepsei, corect valorizate de instanţe, se apreciază că o pedeapsă situată spre limita minimă prevăzută de norma incriminatoare este de natură a realiza scopul şi îndeplini funcţiile pedepsei.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul declarat de inculpat, va casa Decizia atacată şi hotărârea primei instanţe, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului, pe care o va reduce de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul Ş.I. împotriva deciziei penale nr. 453 din 15 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 216 din 21 mai 2003 a Tribunalului Prahova numai cu privire la cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi f), cu aplicarea art. 13 şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), pe care o reduce de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata arestării preventive de la 28 septembrie 2001 până la data punerii efective în libertate.
Constată că inculpatul este arestat în altă cauză.
Obligă pe recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 151/2004. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1528/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs → |
|---|
