ICCJ. Decizia nr. 3224/2004. Penal. Art.20, 174, 175 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3224/2004
Dosar nr. 957/2004
Şedinţa publică din 11 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1131 din 20 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, au fost condamnaţi inculpaţii T.M. şi G.G., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen., cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., la câte 5 ani închisoare şi câte 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în condiţiile art. 65 C. pen.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru ambii inculpaţi.
S-a dedus prevenţia de la 16 octombrie 2002, la 5 iulie 2003, pentru inculpatul T.M. şi de la 9 decembrie 2002, la 5 iulie 2003 pentru inculpatul G.G.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut din examinarea întregului material probator administrat în cauză, că ambii inculpaţi au lovit partea vătămată, în noaptea de 15 octombrie 2002, cu un corp tăietor, înţepător, cauzându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 35 zile de îngrijiri medicale şi care i-au pus în primejdie viaţa, iar în lipsa unui tratament corect şi aplicat în timp util, decesul părţii vătămate nu ar fi putut fi evitat.
Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpaţilor au fost dovedite prin declaraţiile părţii vătămate, ale inculpatului T.M., procesul verbal de confruntare şi declaraţia martorului M.M.
În termen legal împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul G.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. A susţinut că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii pentru care a fost condamnat şi în consecinţă a solicitat achitarea. În subsidiar, a solicitat schimbarea încadrării juridice în infracţiunea, prevăzută de art. 181 C. pen., precum şi reţinerea circumstanţei provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen.
Prin Decizia penală nr. 101 din 11 februarie 2004, pronunţată în dosarul nr. 87/2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost respins apelul declarat de inculpatul G.G., ca fiind nefondat.
S-a considerat că instanţa de fond a stabilit situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii ce i s-a reţinut, ca urmare a unei analize corecte a probelor administrate.
Astfel, poziţia procesuală a inculpatului G.G. de nerecunoaştere a comiterii infracţiunii, este infirmată atât de declaraţia inculpatului T.M., cât şi de declaraţiile părţii vătămate şi a martorului M.M., aceştia din urmă având aceeaşi poziţie procesuală pe tot parcursul procesului.
În declaraţia din 24 octombrie 2002, inculpatul T.M. arată „G.G. i-a luat cuţitul şi l-a lovit cu el în spate. După ce G.G. i-a înfipt cuţitul în spate, eu i-am dat lovituri cu genunchiul în faţă. În acest timp l-am mai văzut pe G.G., când a mai dat cu cuţitul de mai multe ori".
Acelaşi inculpat prezintă în acelaşi fel modul de acţiune şi la confruntarea dintre cei doi inculpaţi din 26 noiembrie 2002, situaţie ce concordă întocmai cu cele susţinute de partea vătămată. „..G.G., care se afla în partea stângă a mea, m-a lovit în spate cu un cuţit. Când am vrut să mă întorc către acesta, T.M., m-a lovit la rândul lui cu un cuţit în zona abdomenului, pentru ca imediat amândoi să continue să mă lovească cu cuţitul în diferite zone ale corpului, inclusiv în zona picioarelor".
Aceste susţineri sunt confirmate de martorul M.M., care a arătat că în jurul orei 22-23,00, a venit la el acasă inculpatul T.M. fiind agitat, „având sânge pe el", iar în mână un cuţit gen fluturaş şi care l-a rugat să-l găzduiască în acea noapte, întrucât îi era frică să „nu vină poliţia la el", povestindu-i cele întâmplate cu partea vătămată. După circa 10 minute, la locuinţa martorului a sosit şi inculpatul G.G., care era „foarte agitat" şi care i-a cerut inculpatului T.M. să „nu-l implice şi pe el în ceea ce s-a întâmplat, întrucât el a făcut treaba aceea pentru el".
Schimbarea declaraţiei inculpatului T.M. din faţa instanţei, când nu mai aminteşte de inculpatul G.G., nu este decât o încercare nejustificată de a-l disculpa pe acesta, chiar în dispreţul propriei poziţii anterioare, pe care a avut-o şi contrar dovezilor produse, poziţie care în mod corect a fost cenzurată de instanţa de fond.
Raportul de expertiză medico-legală, confirmă existenţa multiplelor leziuni cauzate părţii vătămate, fiind necesare 35 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, precum şi faptul că aceste leziuni i-au pus în pericol viaţa şi doar acordarea de îngrijiri medicale prompte, au putut împiedica rezultatul letal.
De asemenea, instanţa de fond reţinând ca fiind dovedită acţiunea inculpatului de lovire cu un cuţit, obiect apt să producă leziuni letale, aplicarea de multiple lovituri în zone anatomice vitale fiind pusă în primejdie viaţa părţii vătămate, se consideră că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen. şi nu ale celor prevăzute de art. 181 C. pen.
Latura obiectivă a infracţiunii, prevăzute de art. 181 C. pen., se realizează atunci când prin acţiunea subiectului activ, de lovire sau alt act de violenţă, se produce doar o vătămare a integrităţii corporale sau sănătăţii şi care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile.
În cazul comiterii acestei infracţiunii nu se pune în primejdie viaţa victimei, ceea ce se întâmplă în cazul infracţiunii de omor, pentru că aceasta din urmă are drept urmare moartea victimei, pe când prima doar cauzarea de vătămări integrităţii corporale, ori sănătăţii victimei.
În cauză, neproducerea rezultatului letal se datorează intervenţiei medicale aplicate la timp şi în mod corect.
În ceea ce priveşte reţinerea circumstanţei provocării, prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen., instanţa consideră că nu este susţinută de nici o probă. Nu rezultă din nici o probă administrată că partea vătămată a fost generatoarea unor acţiuni contra inculpaţilor, care i-au tulburat psihic în aşa măsură încât pentru a se apăra, au ripostat în modalitatea amintită mai sus.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen inculpatul G.G., care au susţinut ca şi în faţa instanţei de apel că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii, pentru care a fost condamnat, iar în subsidiar a susţinut schimbarea încadrării juridice în infracţiunea, prevăzută de art. 181 C. pen., precum şi reducerea pedepsei aplicate.
Curtea, analizând Decizia atacată atât prin prisma criticilor formulate de inculpat cât şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, consideră că aceasta este legală şi temeinică, recursul declarat fiind nefondat.
Astfel, fapta şi împrejurarea săvârşirii acesteia precum şi vinovăţia inculpatului îşi găsesc corespondentul în probele complet analizate şi just apreciate de către instanţa de apel. Declaraţiile părţii vătămate inculpatului T.M., ale martorului M.M., procesul verbal de confruntare, raportul de expertiză medico-legală, sunt probe, care au conturat în mod complet situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului.
Curtea consideră că în raport de situaţia de fapt reţinută, de modalitatea în care a acţionat inculpatul, care a lovit victima cu un cuţit în zone vitale, fiindu-i pusă în primejdie viaţa, instanţa a făcut o corespunzătoare încadrare juridică fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, prevăzute de art. 20, raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i) C. pen.
Referitor la modul de individualizare a pedepsei se constată că au fost luate în considerare toate criteriile de individualizare, prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), acordându-se semnificaţia cuvenită reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţelor atenuante, prevăzute de art. 74 C. pen., coborând pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, în condiţiile art. 76 C. pen., astfel că pedeapsa aplicată reflectă în mod corect gradul de pericol social al faptei comise şi al inculpatului.
Având în vedere această situaţie, Curtea, urmează ca în conformitate cu art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., să respingă recursul declarat ca fiind nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul G.G. împotriva deciziei penale nr. 101 din 11 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 322/2004. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3227/2004. Penal. Art.321 c.pen. Recurs → |
|---|
