ICCJ. Decizia nr. 3387/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.3387/2004
Dosar nr. 684/2004
Şedinţa publică din 18 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 184 din 2 octombrie 2003 a Tribunalului Buzău, inculpatul D.M. a fost condamnat la 5 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută şi pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. a), b), d) şi f) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice, conform art. 334 C. proc. pen., din art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 71 C. pen., i s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor, prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), din momentul în care hotărârea de condamnare va rămâne definitivă şi până la terminarea executării pedepsei.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a computat arestarea preventivă.
S-a luat act că partea vătămată D.V. nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul a fost obligat la 2.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, pe baza probelor administrate în cauză, următoarea situaţie de fapt:
Prin rechizitoriul nr. 158/ P din 14 mai 1998 şi rechizitoriul nr. 436/ P din 13 august 1998 ale Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor A.M.C. şi M.R.A., pentru comiterea infracţiunilor de tâlhărie şi complicitate la infracţiunea de furt calificat, iar faţă de inculpatul D.M., cel de-al treilea participant la infracţiunea de tâlhărie, s-a dispus disjungerea cauzei.
Aceasta, deoarece, cel în cauză, s-a sustras de la urmărirea penală, fiind dat în urmărire generală şi totodată, emiţându-se mandatul de arestare în lipsă, la data de 16 martie 2001.
Probele administrate în cauză atestă faptul că în ziua de 2 februarie 1998, inculpatul D.M. se afla în vizită la vărul său A.M.C., împreună cu M.R.A., când s-a primit un telefon de la numita S.L., administratorul SC F.E. SRL Bucureşti.
Aceasta i-a relatat inculpatului A.M.C. despre furtul comis de numitul F.L. din Buzău, care fusese angajat ca paznic la firma sa şi l-a rugat să o ajute să recupereze bunurile şi valută sustrasă de acesta.
Totodată, i-a dat lui A.M.C. şi adresa lui F.L. din Buzău şi i-a pus la dispoziţie un autoturism, care aparţinea firmei.
În aceeaşi zi, 2 februarie 1998, cei trei recuperatori A.M.C., D.M. şi M.R.A. s-au deplasat cu acest autoturism din Bucureşti spre Buzău.
Ajungând la domiciliul numitului F.L. au găsit acasă, numai pe partea vătămată D.V., mama acestuia.
Cei trei au adus la cunoştinţă despre fapta comisă de fiul acesteia şi au ameninţat-o că îl vor tortura, dacă nu restituie bunurile sustrase, precum şi valuta de la societate.
Deoarece partea vătămată a susţinut că nu ştie unde se află fiul său, inculpatul A.M.C. i-a lăsat un număr de telefon mobil, la care, să-l anunţe despre fiul său.
Cei trei inculpaţi s-au întors la Bucureşti, unde au anunţat-o pe S.L., despre eşecul deplasării.
La insistenţele acesteia, în seara de 9 februarie 1998, cei trei inculpaţi s-au deplasat din nou la Buzău, pentru a recupera o parte din bunurile sustrase şi ajungând la apartamentul părţii vătămate D.V., au sunat la uşă, dar aceasta, recunoscându-i, a închis uşa şi a început să strige după ajutor.
În aceste condiţii, inculpaţii D.M. şi A.M.C., au pătruns în apartamentul părţii vătămate, spărgând uşa, prin lovituri repetate de picior, deşi inculpatul M.R.A. îi sfătuise să renunţe.
În continuare, inculpaţii D.M. şi A.M.C. au pătruns în apartamentul părţii vătămate şi au ameninţat-o, deoarece aceasta intenţiona să anunţe poliţia.
Inculpaţii au îmbrâncit-o pe podea, spunându-i că îi vor lua mai multe bunuri, pentru a recupera prejudiciul cauzat de fiul său.
Deoarece partea vătămată D.V. a început să strige „hoţii" şi a încercat să iasă din apartament pentru a cere ajutor vecinilor, inculpatul D.M. a legat-o la gură cu un fular, apoi a ameninţat-o cu un pistol că o omoară.
După aceea, inculpatul a luat din apartament un televizor color pe care i l-a dat lui M.R.A., care se afla pe holul blocului să-l ducă la autoturism, sustrăgând apoi un aparat video, iar inculpatul A.M.C., o combină muzicală.
Imediat, după comiterea faptei, inculpaţii au transportat bunurile sustrase la domiciliul martorului G.C., care era prieten cu inculpatul A.M.C., rugându-l să le păstreze pentru un timp şi fără să-i spună ceva de provenienţa acestora.
De la domiciliul martorului, cei trei inculpaţi au plecat cu trenul la Bucureşti, iar şoferul s-a întors singur, pentru a nu fi depistaţi de poliţie.
Între timp, partea vătămată D.V. a sesizat organele de poliţie care i-a identificat pe inculpaţi.
Valoarea prejudiciului cauzat a fost de 8.700.000 lei, fiind recuperat în cea mai mare parte, prin restituirea bunurilor sustrase.
Apelul declarat de inculpatul D.M., împotriva acestei sentinţe, a fost respins ca nefondat, de către Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 27 din 14 ianuarie 2004.
Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.M., fără a-l motiva în scris.
În şedinţa publică de astăzi 18 iunie 2004, inculpatul a solicitat achitarea, susţinând inexistenţa faptei ce i se impută, pe de o parte pentru că banii în litigiu i se cuveneau, în urma unui împrumut făcut de fiul părţii vătămate, iar pe de altă parte, pentru că obţinerea lor n-a folosit vreo violenţă.
În subsidiar, inculpatul a solicitat reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia.
Recursul este nefondat.
Contrar susţinerilor inculpatului, fapta ce i se impută există şi este dovedită cu procesul-verbal de cercetare la faţa locului, încheiat de organele de poliţie, cu declaraţiile părţii vătămate D.V., cu declaraţiile inculpatului M.R.A., care a arătat împrejurările în care s-au comis faptele, cu procesul-verbal de recunoaştere după fotografie, cu procesul-verbal de confruntare, cu depoziţiile martorilor I.S., B.G., G.C., G.R., S.M., toate coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Prin urmare, în mod temeinic, instanţa de fond a reţinut vinovăţia inculpatului în comiterea infracţiunii de tâlhărie, dispunând condamnarea acestuia la o pedeapsă privativă de libertate, individualizată conform legii.
Neîntemeiat apare şi motivul de recurs susţinut în subsidiar, instanţa ţinând seama în stabilirea şi aplicarea pedepsei, de criteriile prevăzute în dispoziţiile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Aşa stând lucrurile, Curtea va trebui să privească recursul inculpatului ca nefondat şi să-l respingă ca atare, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menţinând astfel, hotărârea atacată.
Conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 14 ianuarie 2003 la 18 iunie 2004.
Văzând şi reglementarea plăţii cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.M., împotriva deciziei penale nr. 27 din 14 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 14 ianuarie 2003, la 18 iunie 2004.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3383/2004. Penal. Art.174, 175 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3389/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs → |
|---|
