ICCJ. Decizia nr. 4586/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4586/2004
Dosar nr. 1608/2004
Şedinţa publică din 16 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 179 din 9 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a condamnat pe inculpaţii M.V. şi pe T.M.V. la câte 8 ani închisoare, fiecare pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen.
În ce priveşte pe inculpatul T.M.V., în baza art. 61 C. pen., a fost revocat beneficiul liberării condiţionate şi s-a contopit restul de 633 zile neexecutat din pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare la cât a fost condamnat prin sentinţa nr. 1694 din 14 septembrie 2000 a Judecătoriei Arad, cu pedeapsa aplicată prin sentinţa nr. 179 din 9 februarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, astfel încât acesta execută în total 8 ani închisoare.
Pentru ambii inculpaţi s-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), a fost computată durata arestării preventive şi au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în ziua de 10 octombrie 2003, în timp ce se deplasau pe o stradă din municipiul Bucureşti, inculpaţii au observat o persoană, ce avea o cameră video.
După o înţelegere prealabilă între ei, cei doi inculpaţi s-au apropiat de acea persoană, M.V. i-a smuls din mână camera video după care a fugit, iar T.M.V. a lovit-o în piciorul stâng, cu un cuţit pe care-l avea asupra sa, pentru a o împiedica să-şi recupereze obiectul.
Prejudiciul în valoare de 120 milioane lei a fost recuperat prin restituirea bunului respectiv.
Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse prin Decizia nr. 176 din 10 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Nemulţumiţi de cele două soluţii, inculpaţii au declarat recurs.
Apărătorul recurentului M.V. a criticat soluţiile susţinând că ele nu sunt legale, deoarece în mod greşit acesta a fost condamnat pentru infracţiunea de tâlhărie, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei fapte penale pentru că din probe nu rezultă că ar fi smuls camera video din mâna victimei, ci aceasta i-a dat-o de bună voie.
Ambii apărători au susţinut că pedepsele aplicate sunt exagerate, ele nereflectând corect gradul de pericol social al faptei şi făptuitorilor.
Pentru aceste motive ei au solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor şi în principal schimbarea încadrării juridice în ce priveşte pe inculpatul M.V. din infracţiunea de tâlhărie în cea de furt calificat şi în subsidiar reducerea pedepsei, reducere ce a fost cerută şi pentru recurentul T.M.V., ca urmare a reţinerii în favoarea lor a circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 C. pen.
Recursurile nu sunt fondate, deoarece hotărârile pronunţate sunt legale şi temeinice.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului instanţele au reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpaţilor pe baza unei interpretări corecte a probelor ce au fost complet administrate.
Astfel, din declaraţia părţii vătămate, coroborată cu cea a coinculpatului T.M.V., rezultă că recurentul M.V. a comis infracţiunea de tâlhărie şi nu cea de furt calificat.
Instanţa reţine că relatările acestora corespund realităţii, deoarece din dosar nu rezultă că ei ar fi interesaţi să-l acuze pe nedrept de săvârşirea unei fapte mai grave. (De fapt nici recurentul M.V. nu a pretins că ar fi fost în duşmănie cu ei).
În plus, dacă victima i-ar fi dat de bună voie camera video nu-şi are nici o explicaţie lovirea ei în picior de către celălalt inculpat cu cuţitul pentru a o împiedeca să-şi recupereze bunul respectiv.
Sub aspectul temeiniciei, se constată că individualizarea pedepselor aplicate celor doi inculpaţi s-a făcut cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), în sensul că s-a ţinut seama de gradul de pericol social concret al infracţiunii determinat de caracterul ei calificat şi de cuantumul prejudiciului produs, precum şi de persoana făptuitorilor care au mai executat pedepse privative de libertate, ceea ce demonstrează perseverenţa infracţională şi că scopul educativ al acestora nu a fost realizat.
Pedepsele, astfel cum au fost stabilite către minimul special prevăzut de lege, denotă că instanţele au avut în vedere împrejurările favorabile inculpaţilor, ele fiind apte să realizeze scopul educativ şi de prevenirea săvârşirii altor infracţiuni prevăzut de art. 52 C. pen., astfel încât nu este cazul să fie reduse.
Ca atare recursurile urmează să fie respinse. Întrucât inculpaţii au fost judecaţi în stare de arest, din pedepsele aplicate se va computa durata preventivă.
Cheltuielile efectuate de stat cu ocazia soluţionării cauzei, în care se includ şi onorariile apărătorilor din oficiu, ce vor fi avansate din fondul Ministerului Justiţiei, vor fi restituite de către recurenţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de inculpaţii M.V. şi T.M.V. împotriva deciziei nr. 176 din 10 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondate.
Compută din pedepsele aplicate durata reţinerii şi arestării preventive pentru ambii inculpaţi, de la 16 octombrie 2003 la zi.
Obligă pe fiecare recurent să plătească statului 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include şi onorariile apărătorilor din oficiu, în sumă de câte 400.000 lei ce vor fi avansate din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4583/2004. Penal. Art.20, 174 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4587/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
