ICCJ. Decizia nr. 4829/2004. Penal. Art.211 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 4829/2004
Dosar nr. 4569/2003
Şedinţa publică din 28 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Gorj, prin sentinţa penală nr. 361 din 26 noiembrie 2002, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică a faptelor comise de inculpaţi din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (3) lit. a) C. pen., în infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 – art. 209 lit. a), e) şi g) C. pen. şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută de art. 180 alin. (2) din acelaşi cod.
În baza art. 209 lit. a), e) şi g) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 din acelaşi cod, a condamnat pe inculpaţii: B.F. şi B.N. la câte o pedeapsă de un an şi 6 luni închisoare, fiecare.
În baza art. 180 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 din acelaşi cod, a condamnat pe fiecare din cei doi inculpaţi la câte o pedeapsă de 2 luni închisoare.
În baza art. 33 – art. 34 C. pen., a contopit pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea de un an şi 6 luni închisoare, urmând ca fiecare inculpat să execute pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare.
În baza art. 867 C. pen., a dispus ca inculpaţii să execute pedeapsa prin muncă, la SC G.T. SA Petroşani.
A dispus interzicerea exercitării de către inculpaţi a drepturilor civile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe perioada prevăzută de art. 71 din acelaşi cod.
A pus în vedere inculpaţilor dispoziţiile art. 869 C. pen.
A dedus arestul preventiv de la data reţinerii efective, 31 iulie 2002 şi până la data pronunţării, 26 noiembrie 2002.
A dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului B.M. de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 141 din 1 august 2002 şi a inculpatului B.F., de sub puterea mandatului de arestare nr. 142 din 1 august 2002, emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj.
A constatat recuperat prejudiciul cauzat părţii vătămate D.A.D.
Inculpaţii au fost obligaţi fiecare, la plata sumei de câte 2.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă, a reţinut, în esenţă, următoarele:
În ziua de 13 iulie 2002, cei doi inculpaţi au participat la o nuntă organizată pe raza localităţii de domiciliu, după care, s-au deplasat în municipiul Tg. Jiu, la discoteca din incinta localului L.N.
În acest loc au făcut cheltuieli exagerate care i-au pus pe gânduri în ceea ce priveşte justificarea banilor faţă de părinţi.
După miezul nopţii, inculpaţii au hotărât să se întoarcă la domiciliul din satul Budieni, prezentându-se în staţia taxi din faţa Gării Tg. Jiu şi comandând cursă taximetristului D.A.D., care deservea autoturismul T.
Pe traseu, la periferia satului Budieni, inculpatul B.F., care ocupa locul din dreapta faţă, a întrerupt contactul autoturismului, timp în care cel de-al doilea inculpat, aflat pe unul din locurile din spate, a imobilizat partea vătămată.
Prin exercitarea de acte de violenţă, cei doi inculpaţi au reuşit să o deposedeze de suma de 700.000 lei, de radiocasetofonul din dotarea autoturismului, precum şi de telefonul mobil marca E.
Observând că odată oprit autoturismul trebuia împins, din lipsa curentului la baterie şi din dorinţa de a expedia partea vătămată de la faţa locului, cei doi inculpaţi au împins autoturismul, ceea ce explică urmele papilare lăsate de aceştia pe partea din spate a autoturismului.
În urma loviturilor primite, partea vătămată a suferit leziuni traumatice ce au necesitat pentru vindecare 3-4 zile de îngrijiri medicale.
Inculpaţii nu au recunoscut faptul că au deposedat de bunuri pe partea vătămată, prin violenţă, ci doar că, la destinaţie, s-a iscat o altercaţie între ei şi partea vătămată, cu privire la suma pretinsă de către aceasta.
Audiată în cursul urmării penale, partea vătămată a descris activitatea infracţională a inculpaţilor pretinzând că aceştia i-au sustras prin violenţă bunurile amintite, însă, în cursul cercetării judecătoreşti a declarat că în momentul în care a oprit autoturismul în localitatea Budieni, s-a iscat o altercaţie între acesta şi inculpaţi cu privire la suma pretinsă, timp în care, inculpaţii l-au lovit în zona feţei.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj, criticând-o pentru greşita schimbare a încadrării juridice a faptei, din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunile de furt calificat şi de lovire.
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia penală nr. 385 din 18 septembrie 2003, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa, a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) lit. a) C. pen., în aceea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) din acelaşi cod şi în bazaacestor din urmă texte de lege, a condamnat pe inculpaţii B.F. şi B.N. la câte 4 ani închisoare, fiecare şi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 64 şi art. 71 C. pen.
A dedus pentru ambii inculpaţi detenţia de la 31 iulie 2002, la 27 noiembrie 2002.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A dispus obligarea inculpaţilor la plata sumei de câte 1.500.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de câte 400.000 lei, onorariu de avocat din oficiu către Baroul de Avocaţi Craiova, se va suporta din fondul avansat de Ministerul Justiţiei.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut, pe baza probelor de la dosar, că cei doi inculpaţi prin violenţă, în noaptea de 13 iulie 2002, au deposedat partea vătămată de bunurile menţionate în plângere şi ca atare, în mod greşit instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, dată prin rechizitoriu, din infracţiunea de tâlhărie, în infracţiunile de furt calificat şi de lovire sau alte violenţe.
În susţinerea acestei concluzii, instanţa de control judiciar a arătat:
„Este demonstrat în cauză cu declaraţia părţii vătămate dată la urmărirea penală şi cu declaraţia martorului P.V.V. că în noaptea respectivă a fost tâlhărit de două persoane care i-au luat telefonul mobil şi banii. În acelaşi sens, martorul C.D., coleg de serviciu cu partea vătămată a precizat că a doua zi dimineaţa partea vătămată i-a spus că a fost tâlhărit de două persoane necunoscute şi mai mult, s-a demonstrat că rude apropiate ale celor doi inculpaţi au intrat în legătură cu partea vătămată pentru a le crea o situaţie mai favorabilă.
Aceste demersuri sunt confirmate de martorii Şt.G., V.F.A., C.D. şi C.N."
Împotriva deciziei penale, în termenul legal, inculpaţii B.F. şi B.N. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului spre rejudecare la instanţa de fond, criticile formulate fiind următoarele:
- nemotivarea de către instanţa de apel a soluţiei de schimbare a încadrării juridice a faptelor, în infracţiunea de tâlhărie;
- apărările ce le-au fost făcute de către avocaţii ce au răspuns în cauză s-au făcut cu încălcarea dreptului la apărare, întrucât apărătorii, punând concluzii, în principal, pentru achitare, iar în subsidiar, să se reţină în sarcina inculpaţilor infracţiunile de lovire şi furt calificat, au contribuit practic, la condamnarea lor;
- neclaritatea dispozitivului deciziei penale atacate, în condiţiile în care, în cuprinsul său, se precizează de către instanţa de control judiciar că desfiinţează hotărârea instanţei de fond şi totodată, menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei;
- administrarea insuficientă a probelor pentru aflarea adevărului şi îndeosebi a declaraţiilor părţii vătămate care erau esenţiale în stabilirea exactă a situaţiei de fapt şi implicit, a încadrării juridice a faptelor;
- greşita individualizare a pedepselor, în raport de circumstanţele personale ale inculpaţilor (infractori tineri, fără antecedente penale, pericol social redus al faptei şi prejudiciu modic) ceea ce conduce la aplicarea de circumstanţe atenuante.
Recursurile declarate de inculpaţii B.F. şi B.N. sunt întemeiate numai pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la critica formulată de inculpaţi, în sensul că instanţa de control judiciar nu ar fi motivat soluţia de schimbare a încadrării juridice a faptelor, din infracţiunile de furt şi de lovire, reţinute în sarcina lor de instanţa de fond, în infracţiunea de tâlhărie, se constată că este nefondată, de vreme ce în considerentele deciziei atacate, se argumentează, în fapt şi în drept, întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., argumente redate pe larg şi în cuprinsul prezentei decizii.
Nici critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpaţilor nu poate fi primită, în condiţiile în care, pe întreg parcursul procesului penal, apărarea acestora a fost asigurată, la urmărirea penală şi instanţa de fond, de apărător ales, avocat C.C., iar în faza apelului, asistenţa juridică le-a fost asigurată de apărători aleşi, avocat C.N., avocat D.C. şi avocat D.D., precum şi de apărătorii desemnaţi din oficiu, avocat O.T., avocat M.C. şi avocat N.M. (cu împuternicirile avocaţiale); la dezbaterile asupra apelului, concluziile fiind puse de avocat D.D., apărător ales pentru inculpatul B.M. şi de avocat M.C., apărător desemnat din oficiu pentru inculpatul B.F., concluziile acestora, bazându-se în mod evident, pe ansamblul probator de la dosar.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la neclaritatea dispozitivului deciziei penale, în sensul că, în cuprinsul său se menţionează pe de o parte că se desfiinţează sentinţa penală nr. 361 din 26 noiembrie 2002, iar pe de altă parte, menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei, situaţie în care, inculpaţilor nule-ar fi clar dacă pedeapsa aplicată se mai execută la locul de muncă, conform art. 867 C. pen., sau dacă mai beneficiază de circumstanţe atenuante, conform art. 74 – art. 76 din acelaşi cod, după cum a stabilit instanţa de fond.
În legătură cu această critică este de observat că instanţa de apel, admiţând apelul declarat de parchet, în baza art. 334 C. proc. pen., a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor comise de inculpaţi, din infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b) şi c) şi alin. (3) lit. a) C. pen. (pentru care au fost trimişi în judecată prin rechizitoriu), în infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) din acelaşi cod şi în baza acestor din urmă texte de lege şi cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 şi art. 76 C. pen. (după cum reiese din minuta deciziei penale nr. 385 din 18 septembrie 2003), a condamnat pe inculpaţi la câte 4 ani închisoare, fiecare, precizând, totodată, că se aplică în cauză şi dispoziţiile art. 64 şi art. 71 C. pen.
Se constată aşadar, că instanţa de control judiciar a procedat legal, realizând o nouă individualizare a pedepselor, în raport de încadrarea juridică pe care a dat-o faptelor comise de inculpaţi şi prin reţinerea în favoarea acestora a circumstanţelor atenuante, le-a aplicat pedepse sub minimul special prevăzut de lege, de câte 4 ani închisoare pentru fiecare, cu executarea acestora prin privare de libertate.
În aceste condiţii este evident că dispoziţiile din hotărârea instanţei de fond, ce au fost menţinute prin Decizia penală atacată, sunt numai cele referitoare la constatarea că prejudiciul cauzat părţii vătămate a fost recuperat şi de obligare a fiecărui inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate la judecata în fond.
Analizând actele şi lucrările de la dosar, se constată că în cauză a fost administrat un probatoriu amplu, căruia instanţa de apel i-a dat o justă şi completă interpretare, stabilind corect situaţia de fapt, vinovăţia inculpaţilor şi încadrarea faptelor comise de aceştia în textul de lege corespunzător, astfel că, nu poate fi primită critica acestora la administrarea unui probatoriu insuficient pentru aflarea adevărului, stabilirea exactă a situaţiei de fapt şi implicit a încadrării juridice a faptelor.
Există la dosarul cauzei probe care atestă fără dubiu că inculpaţii au folosit violenţa pentru a deposeda de bunuri pe partea vătămată şi întrucât, aceste aspecte au constituit obiect de analiză şi în faţa instanţei de apel, în motivarea soluţiei de schimbare a încadrării juridice a faptelor, în infracţiunea de tâlhărie, argumente redate pe larg şi în conţinutul prezentei decizii, şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte pe deplin, reluarea lor nu se mai impune.
Nefondată este şi critica referitoare la greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor.
Potrivit art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), la stabilirea şi aplicarea pedepselor se ţine seama, între altele, de gradul de pericol social al faptelor săvârşite, de persoana infractorului şi de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Analizând această critică în raport cu prevederile textului de lege citat, se constată că nu se poate reţine că pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată fiecărui inculpat, coborâtă, ca urmare a reţinerii de circumstanţe atenuante, cu mult sub minimul special de 7 ani închisoare, prevăzut de textul de lege incriminator, ar fi severă, având în vedere natura infracţiunii şi modalitatea în care a fost comisă, aspecte care imprimă faptei un pericol social ridicat, la care se adaugă şi faptul că, pe parcursul procesului penal, în pofida probelor de la dosar, inculpaţii au negat deposedarea părţii vătămate, prin folosirea violenţei, încercând astfel să zădărnicească aflarea adevărului.
Se constată însă, că Decizia penală atacată este nelegală în ce priveşte dispoziţia de obligare a inculpaţilor, în faza apelului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de câte 1.500.000 lei, fiecare.
În acest sens, este de reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.: „În cazul declarării apelului ori recursului sau al introducerii oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul şi cererea".
Or, în speţă, se constată că, deşi, inculpaţii nu au exercitat calea de atac a apelului, prin Decizia penală nr. 385 din 18 septembrie 2003, Curtea de Apel Craiova a dispus, contrar dispoziţiilor legale mai sus menţionate, obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către stat, în cuantum de câte 1.500.000 lei, fiecare.
Cum asemenea dispoziţie este lipsită de suport legal, Curtea urmează să o înlăture.
În consecinţă, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 2 lit. d) C. proc. pen., secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va admite recursurile declarate de inculpaţii B.F. şi B.N., va casa Decizia penală atacată, numai cu privire la dispoziţia de obligarea lor la plata cheltuielilor judiciare către stat, ocazionate de soluţionarea apelului şi va dispune conform dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii B.F. şi B.N. împotriva deciziei penale nr. 385 din 18 septembrie 2003 a Curţii de Apel Craiova.
Casează Decizia atacată, numai cu privire la dispoziţia de obligare a inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.500.000 lei, fiecare, pe care o înlătură.
Deduce din pedepsele aplicate inculpaţilor timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 31 iulie 2002 până la punerea efectivă în libertate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4828/2004. Penal. Art.215 alin.5 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4830/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
