ICCJ. Decizia nr. 4830/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 4830/2004

Dosar nr. 4985/2003

Şedinţa publică din 28 septembrie 2004

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 262 din 12 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat pe inculpaţii:

F.R.C. la:

- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen.;

- 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP)

În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acestui inculpat, pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză lipsind plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 2 ani închisoare.

Conform art. 71 C. pen., pe durata executării pedepsei inculpatului i-a fost interzis exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)

În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute, s-a dedus timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998.

I.C.A. l.

- 2 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C. pen.;

- 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen.

S-a constat că faptele deduse judecăţii sunt concurente cu faptele pentru care inculpatul a fot condamnat prin sentinţa penală nr. 9 din 5 ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 169/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare, aplicată prin sentinţa şi Decizia mai sus-citate şi a dispus repunerea pedepselor în individualitatea lor şi anume: 10 luni închisoare, aplicată pentru infracţiunea de furt, prevăzută de art. 208 alin. (1) lit. e), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen. şi 4 ani închisoare, aplicată pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 – art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi I) şi alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) şi art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În baza art. 36 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a dispus contopirea pedepselor aplicate în prezenta cauză cu pedepsele aplicate prin sentinţa şi Decizia a căror pedeapsă s-a descontopit, astfel că în final, inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 4 ani închisoare.

În temeiul art. 36 alin. (3) şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), a dedus din pedeapsa de executat, perioada executată de la 20 septembrie 1999 până la 9 aprilie 2002, precum şi reţinerea şi arestarea preventivă din prezenta cauză de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998.

A fost menţinut beneficiul liberării condiţionate pentru pedeapsa de 4 ani închisoare la care inculpatul a fost condamnat prin Decizia penală nr. 534/2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat pentru infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., în cauză lipsind plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În temeiul art. 14 şi art. 346 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ., cei doi inculpaţi au fost obligaţi, în solidar, să plătească părţii civile I.D., suma de15 milioane lei cu titlu de daune morale, iar părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca Bucureşti suma de 3.815.320 lei cu titlu de cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală aferentă, calculată de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la achitarea totală a debitului.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte un milion lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

La data de 29 octombrie 1998, în baza unei înţelegeri prealabile, în timp ce inculpatul I.C.A. a distras atenţia părţii vătămate I.D., inculpatul F.R.C. i-a luat cartela telefonică, iar apoi, pentru a-şi asigura scăparea au lovit pe partea vătămată cu capul, pumnii şi picioarele, l-au deposedat de un pistol şi au tras asupra acestuia cu cartuşe cu efect iritant lacrimogen, provocându-i leziuni ce au necesitat pentru vindecare 75-80 zile îngrijiri medicale.

Prima instanţă a apreciat că faţă de modul în care s-au desfăşurat evenimentele, este greu de acceptat opinia prezentată în rechizitoriu, în sensul că, acţiunea violentă exercitată de inculpaţi a avut drept scop însuşirea pe nedrept a cartelei telefonice aparţinând părţii vătămate, motiv pentru care a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de tâlhărie în infracţiunile de vătămare corporală gravă şi distrugere.

În sprijinul aceleiaşi idei prima instanţă a mai adus şi ca argument faptul că după ce au luat cartela telefonică, inculpaţii au aruncat-o jos, iar pistolul a fost luat de la partea vătămată pentru a-l determina să aibă o anumită conduită.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi inculpatul F.R.C.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la greşita schimbare a încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina inculpaţilor solicitând condamnarea acestora pentru infracţiunea de tâlhărie, astfel cum s-a dispus prin actul de trimitere în judecată.

Inculpatul F.R.C. a criticat aceeaşi hotărâre cu privire la pedeapsa aplicată pe care o consideră prea severă, solicitând reducerea ei prin reaprecierea criteriilor de individualizare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 591 din 7 octombrie 2003, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat hotărârea primei instanţe în parte şi rejudecând a decis:

Condamnarea inculpatului F.R.C. la 5 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), e) şi h) C. pen. şi la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzute de art. 279 alin. (1) C. pen., urmând ca în final, conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea şi anume 5 ani închisoare;

Condamnarea inculpatului I.C.A. la 6 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. a), b), e) şi h) C. pen. şi la 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 279 alin. (1) C. pen.

A constatat că faptele deduse judecăţii săvârşite la data de 29 octombrie 1998 sunt concurente cu faptele pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 9 din 5 ianuarie 2000 a Judecătoriei sector 4 Bucureşti, definitivă prin Decizia penală nr. 16 din 7 februarie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, comisă în perioada 14 - 17 februarie 1999 şi 22 aprilie 1998.

A descontopit pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 9/2000 în pedepsele componente:

În baza art. 36 alin. (2) C. pen. şi art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele aplicate în prezenta cauză cu pedepsele aplicate prin sentinţa penală nr. 9/2000 a Judecătoriei, sector 4 Bucureşti, urmând ca inculpatul să execute în final 6 ani închisoare.

Pentru ambii inculpaţi s-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 66 C. pen.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul F.R.C., pe care l-a obligat la plata sumei de 500.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În motivarea deciziei instanţei de apel a arătat că „din materialul probator administrat, rezultă că sustragerea cartelei şi apoi folosirea violenţei pentru păstrarea acesteia, demonstrează că scopul sustragerii a fost acela al însuşirii pe nedrept, neavând nici o relevanţă împrejurarea că inculpaţii au acţionat în scopul ca victima să aibă o anumită conduită" şi că „sub aspectul laturii subiective a infracţiunii de tâlhărie, este suficient ca subiectul să acţioneze cu intenţia de a-şi însuşi un anumit bun chiat dacă scopul nu va fi atins".

S-a concluzionat că în cauză, voinţa inculpaţilor s-a manifestat concret prin însuşirea pe nedrept a cartelei telefonice, care în derularea evenimentelor, a fost ruptă şi a căzut pe jos, iar pentru realizarea scopului inculpaţii au acţionat sustrăgând şi pistolul cu care partea vătămată se putea apăra, iar împrejurarea că inculpaţii au sustras pistolul pentru a determina victima să aibă o anumită comportare, nu lipseşte cerinţa obiectivă în scopul însuşirii pe nedrept, deoarece în momentul sustragerii inculpaţii au acţionat cu intenţia de a-şi însuşi efectiv şi definitiv, obiectul, dacă partea vătămată nu va îndeplini condiţia pusă.

S-a concluzionat, că acţionând în acest mod inculpaţii se fac vinovaţi de săvârşirea infracţiunii de tâlhărie fiind îndeplinite toate cerinţele acestei infracţiuni atât din punct de vedere al laturii obiective, cât şi al laturii subiective.

Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către inculpaţii F.R.C. şi I.C.A., pe care au criticat-o cu privire la încadrarea juridică a faptei, în sensul menţinerii încadrării juridice dată faptelor de către prima instanţă, respectiv în infracţiunile de vătămare corporală gravă şi distrugere, iar în ce priveşte infracţiunea de vătămare corporală gravă să se constate că a fost săvârşită prin depăşirea limitelor legitimei apărări.

Recursurile declarate de inculpaţi sunt nefondate.

Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că soluţia pronunţată de Curtea de apel este legală şi temeinică, fiind în acord cu probele administrate în cauză.

Potrivit art. 211 alin. (1) C. pen., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

În speţă, fapta inculpaţilor, care după o prealabilă înţelegere, au smuls din mâna părţii vătămate o cartelă telefonică, iar în momentul în care aceasta a vrut să-i reţină a fost lovită şi i s-a luat pistolul pe care îl avea asupra sa cu care au tras cu gloanţe iritant-lacrimogene, pentru a-şi asigura scăparea, se circumscrie întrutotul cerinţelor art. 211 alin. (1) C. pen., motiv pentru care condamnarea acestora pentru infracţiunea de tâlhărie este corectă şi nu se impune a fi schimbată.

Susţinerea inculpaţilor că în cauză ar fi aplicabile prevederile art. 44 alin. (3) C. pen., în sensul că fapta s-a comis prin depăşirea limitelor legitimei apărări, nu poate fi primită, deoarece, în speţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 44 C. pen., în sensul că, pe de o parte nu a existat din partea victimei nici un atac îndreptat împotriva inculpaţilor, dimpotrivă aceştia au fost aceia care s-au manifestat violent iar, pe de altă parte, dacă ar fi existat un atac în nici un caz acesta nu a fost de natură să pună în pericol persoana lor.

În concluzie pentru considerentele arătate, având în vedere şi faptul că verificând Decizia atacată în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată existenţa, şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpaţii F.R.C. şi I.C.A. sunt nefondate şi a fi respinse ca atare în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. şi a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii F.R.C. şi I.C.A. împotriva deciziei penale nr. 591 din 7 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului F.R.C., timpul arestării preventive de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998, iar în ce priveşte pe inculpatul I.C.A., perioada executată de la 20 septembrie 1999 până la 9 aprilie 2002, precum şi timpul reţinerii şi al arestării preventive de la 29 octombrie 1998 până la 28 noiembrie 1998.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de câte 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 septembrie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4830/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs