ICCJ. Decizia nr. 4833/2004. Penal. Art.215 alin.3, 5 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4833/2004
Dosar nr. 5732/2003
Şedinţa publică din 28 septembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, prin sentinţa penală nr. 434 din 24 aprilie 2003, în baza art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 74-76 din acelaşi cod, a condamnat pe inculpata L.V.D. la pedeapsa de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.
În baza art. 290, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat pe aceeaşi inculpată la un an închisoare, pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată.
În baza art. 31, raportat la art. 289, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a condamnat-o pe inculpată la un an închisoare, pentru participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.
În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 C. pen., a dispus ca inculpata să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) din acelaşi cod.
A aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., a obligat-o pe inculpată la plata, în echivalent în lei la data plăţii, a următoarelor despăgubiri civile: 86.500 dolari S.U.A., către partea civilă G.C., 26.000 dolari S.U.A., către părţile civile B.E. şi B.D.; 5.000 dolari S.U.A., către partea civilă I.E.; 3.000 mărci germane, către partea civilă V.M.; 9.000 mărci germane, către T.A. şi 2.000 dolari S.U.A., către partea civilă P.V.
În baza art. 348 C. proc. pen., a dispus anularea actelor constatate falsificate.
Inculpata a fost obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Hotărând astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt:
În perioada 1997-1999, părţile vătămate G.C., B.E., B.D., I.E., V.M., T.A. şi P.V. au fost înşelate cu diferite sume de bani, de către inculpata L.V.D., care şi-a atribuit calităţi pe care nu le avea, de conducătoare a unei societăţi comerciale ce deţine mai multe case de schimb valutar, care rulează sume mari de bani şi că are posibilitatea să le restituie sumele împrumutate, sume pe care nu le-a restituit, cauzând pagube importante.
Împotriva sentinţei penale au declarat apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, inculpata şi partea civilă G.C.
În apelul Parchetului, sentinţa penală a fost criticată pentru netemeinicie, sub aspectul greşitei reţineri a circumstanţelor atenuante în favoarea inculpatei.
În motivele de apel formulate de inculpată s-a solicitat, în principal, achitarea sa pe considerentul că toate convenţiile încheiate de aceasta cu părţile vătămate au forma cerută de lege şi că răspunderea, ce urmează a fi angajată este de drept civil şi nu de drept penal.
S-a mai susţinut că inculpata nu a avut intenţia de a înşela părţile vătămate care, de altfel, o creditau în mod repetat, iar imposibilitatea de plată este datorată ratei de schimb leu/ dolar, care a dus la această situaţie.
Partea civilă G.C., în apelul său, a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie, în sensul că în mod greşit inculpata nu a fost obligată şi la plata dobânzilor aferente sumei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 710/ A din 2 decembrie 2003, a respins apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de inculpata L.V.D. şi de partea civilă G.C. (decedat pe parcursul procesului), prin moştenitorii săi G.G.R., G.S. şi G.I., ca nefondate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de control judiciar a reţinut că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei, prin coroborarea probelor administrate pe parcursul urmăririi penale şi cercetării judecătoreşti.
Astfel, cu privire la susţinerea inculpatei, în sensul că între părţi există un contract de împrumut şi deci, restituirea împrumutului şi anularea actelor trebuie să se realizeze pe calea unui proces civil, a reţinut următoarele:
„Falsa reprezentare a realităţii la încheierea contractelor de împrumut a fost provocată de inculpată, care s-a prezentat părţilor vătămate, ca reprezentant al unei case de schimb valutar, ca fost director al B., în scopul obţinerii, prin împrumut, a unor sume de bani.
Eroarea contractanţilor (părţi vătămate) a fost determinantă pentru încheierea contractelor, calitatea de reprezentant legal al casei de schimb valutar, creând premisa rulării banilor şi restituirii lor în condiţiile convenite de părţi.
În cauză nu este vorba de executarea necorespunzătoare a contractului, aşa cum susţine inculpata, ci de inducerea în eroare a contractanţilor, prezentându-li-se ca adevărată o situaţie falsă, calitatea de reprezentant al casei de schimb aparţinând SC A. SRL şi a altor 11 puncte valutare, fapt ce i-a determinat să o considere pe inculpată o persoană serioasă, capabilă să deruleze operaţiunile de schimb valutar, ce stăteau la baza restituirii banilor.
În legătură cu această situaţie, victimele au fost induse în eroare, de către făptuitoare şi, ca urmare a erorii în care s-au aflat (menţinută de inculpată prin folosirea unei ştampile cu numele SC A. SRL pe contractele încheiate cu părţile vătămate), victimele au suferit prejudicii constând în nerestituirea sumelor datorate".
De asemenea, instanţa de control judiciar a apreciat ca nefondată solicitarea inculpatei de a fi achitată, conform art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât intenţia sa de a înşela părţile vătămate nu a fost dovedită şi nici nu s-a motivat sub acest aspect de către instanţa de fond.
În legătură cu această critică, instanţa de apel a reţinut că: „Există intenţia de a induce în eroare sau de a menţine în eroare, atunci când făptuitorul îşi dă seama că acţiunea pe care o efectuează conduce la o amăgire, menită să provoace în mintea celui faţă de care este săvârşită, o falsă cunoaştere a realităţii şi prevede că, datorită acestei alterări a adevărului, cel indus în eroare va lua o hotărâre, care îi va pricinui un prejudiciu material.
În scopul determinării părţilor vătămate să îi împrumute sume de bani, reprezentant al SC A. SRL, a pretins că deţine alte 11 puncte de schimb valutar, a solicitat bani pentru derularea unor contracte, care nu au fost încheiate. În ceea ce priveşte menţinerea în eroare a părţilor vătămate, aceasta s-a realizat prin lăsarea la vedere a unor genţi cu sume mari de bani, în valută şi lei, ce proveneau, după cum pretindea inculpata, de la punctele de schimb valutar, iar prezentarea casei din Tâncăbeşti care, afirmă inculpata urma să fie vândută pentru a restitui sumele împrumutate (care aparţinea fiicei inculpatei şi era ipotecată), prin invocarea experienţei sale, ca fost director B., în operaţiuni bancare (inculpata fusese contabilă), prin folosirea unei ştampile inscripţionată SC A. SRL.
Plecând de la faptul real că fiica sa administra SC A., inculpata s-a prezentat ca persoana însărcinată cu dezvoltarea firmei, solicitând bani părţilor vătămate în acest scop, cu promisiunea restituirii lor cu dobândă. Sumele încasate nu au intrat în patrimoniul firmei, fiind folosite în interes personal".
Cu privire la critica formulată de parchet, în sensul aplicării unei pedepsei greşit individualizate, instanţa de apel a reţinut:
„Instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), reţinând ca elemente de individualizare conduita bună a inculpatei anterior săvârşirii faptei, străduinţa depusă pentru acoperirea prejudiciului, vârsta inculpatei".
Cu privire la solicitarea inculpatei de a se face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 81 C. pen., instanţa de control judiciar a apreciat că, faţă de prejudiciul produs victimelor şi modalitatea concretă de săvârşire a faptelor, scopul educativ al pedepsei nu poate fi atins decât prin privarea de libertate.
În ceea ce priveşte apelul părţii civile G.C., care a criticat sentinţa instanţei de fond pentru respingerea cererii sale de acordare a dobânzilor, instanţa de apel a reţinut că: „.. în conformitate cu contractul încheiat de părţi, inculpata datora suma de 86.500 dolari S.U.A.
Conform art. 75 C. proc. pen., declaraţiile părţii civile, făcute în cursul procesului penal pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări, care rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză.
În mod corect instanţa de fond a constatat că suma datorată era de 86.500 dolari S.U.A., fără a fi datorate dobânzi, astfel încât a obligat inculpata la restituirea acestei sume.
Împrumutul, în forma asupra căreia părţile au căzut de acord în faţa notarului, este un împrumut cu titlu gratuit.
Nici în faza de urmărire penală, nici în faza cercetării judecătoreşti, nu a fost probat caracterul oneros al împrumutului sau caracterul de act simulat al contractului încheiat în forma autentică, astfel, hotărârea instanţei de fond, de a obliga inculpata doar la plata sumei de 86.500 dolari S.U.A., fiind legală şi temeinică".
Împotriva deciziei penale, în termenul legal au declarat recurs moştenitorii părţii civile G.C., G.G.R., G.S. şi G.I. şi inculpata L.V.D.
În recursul moştenitorilor părţii civile G.C., întemeiat pe cazurile de casare, prevăzute de art. 3859 pct. 9 şi pct. 171 C. proc. pen., hotărârile pronunţate în cauză au fost criticate, sub două aspecte, şi anume.
- instanţele, deşi, au acordat despăgubirile civile solicitate, în sumă de 86.500 dolari S.U.A., nu au acordat, potrivit art. 14 C. proc. pen., şi daunele reprezentate de dobânzile datorate de inculpată la suma sus-arătată;
- instanţa de fond nu a acordat părţii vătămate şi civile, cheltuielile de judecată (dovedite cu acte), reprezentând onorariul de avocat pentru asistenţa juridică acordată în faţa Tribunalului Bucureşti, aşa cum era obligatoriu, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. pen.
În recursul inculpatei L.V.D., hotărârile pronunţate în cauză au fost criticate, ca fiind netemeinice şi nelegale, invocându-se cazurile de casare, prevăzute de art. 3859 pct. 10, pct. 14 şi pct. 17 C. proc. pen., pentru următoarele considerente:
- instanţele de fond şi de apel au ignorat probatorii esenţiale în stabilirea adevărului în cauză, care au influenţat soluţia procesului, susţinând că inculpata L.V.D., nu a desfăşurat nici un fel de acţiuni de natură a atrage diferite persoane în vederea perfectării unor împrumuturi în valută cu acordarea de dobânzi lunare, situate între 5 – 10% şi obligaţia restituirii la termen a întregii sume, din probatorii rezultând că pe parcursul anului 1997, s-au încheiat numai trei asemenea înţelegeri (cazurile C., B. şi V.); în anul 1998, trei înţelegeri (cazurile G., I. şi P.), iar în anul 1999 o singură asemenea înţelegere (cazul T.) şi deci, inculpata nu a acţionat pe baza unei rezoluţii infracţionale unice, întrucât nu a desfăşurat acţiuni organizate, clare în vederea atragerii de noi persoane, cu care să stabilească noi relaţii de afaceri ci din contra, existenţa unor relaţii de prietenie şi rudenie, demonstrează că de fiecare dată, când s-a ivit o asemenea oportunitate, inculpata a luat o nouă hotărâre.
S-a apreciat astfel că, instanţele au făcut o greşită încadrare juridică a faptelor săvârşite de către inculpată, în infracţiunea, prevăzută de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) din acelaşi cod, iar încadrarea juridică corectă a faptei, este aceea în prevederile art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., prejudiciul nedepăşiind suma de 2 milioane lei.
De asemenea, s-a susţinut în recursul inculpatei, în ce priveşte pe părţile civile C.D. şi C.A. şi I.E. că, deşi, sumele de bani care au făcut obiectul infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatei au fost restituite în întregime de aceasta, prin hotărârile atacate, inculpata, a fost obligată la plata de despăgubiri civile către aceste părţi civile, în cuantumul pe care îl indicaseră în faza de urmărire penală.
S-a mai susţinut că, un alt mijloc de probă administrat în cauză şi de asemenea, ignorat de către instanţele, de fond şi de apel, priveşte cazul G., în legătură cu care, inculpata a depus chitanţele, care atestă că din suma de 86.500 dolari S.U.A., înscrisă în contractul autentificat sub nr. 47 din 14 ianuarie 1999, încheiat între cele două părţi, sumele de 5.400 dolari S.U.A., 10.075 dolari S.U.A. şi 38.500 dolari S.U.A., în total 53.975 dolari S.U.A., constituie dobânzile la care s-a obligat inculpata: în fapt, împrumutul fiind constituit numai din suma de 32.525 dolari S.U.A. şi că, obligarea inculpatei la plata sumelor în valută pretinse în timpul urmăririi penale, constituie grave carenţe ale hotărârilor, pronunţate de cele două instanţe şi solicită înlăturarea acestora prin admiterea recursului.
Şi în sfârşit, în recursul inculpatei, hotărârile instanţelor, de fond şi de apel, au fost criticate pentru că au aplicat o pedeapsă greşit individualizată, de 5 ani închisoare, cu executarea prin privare de libertate, cu toate circumstanţele atenuante, recunoscute.
Astfel, s-a motivat că nu s-a ţinut seama că inculpata, fără cazier judiciar, nu a organizat desfăşurarea unor activităţi de atragere a diferitelor persoane în scopul de a le înşela, faptele având loc la intervale mari de timp, întâmplător, bazate mai mult, pe interesul celorlalţi de a obţine din sumele de bani deţinute, dobânzi mai mari decât cele acordate în mod obişnuit pe piaţa bancară; că, în toate cazurile, inculpata a perfectat înţelegeri scrise cu celelalte părţi, lipsind iniţial intenţia de a nu restitui împrumuturile, iar nerestituirea la termenul fixat a sumelor datorate, în întregime, cu toate că, s-au achitat dobânzile lunare stipulate, s-a datorat şi unei împrejurări obiective, nelegate de intenţia inculpatei, respectiv involuţia gravă a parităţii lei/ dolar (4.400 lei/1 dolar S.U.A., în ianuarie 1997, la 18.225 leu/1 dolar S.U.A., în decembrie 1999).
S-a susţinut totodată, că, inculpata, în cursul procesului penal, inclusiv în faza de recurs a restituit părţilor civile sumele de bani datorate, în prezent, pentru patru din cele şapte cazuri reţinute ca infracţiuni, prejudiciul fiind acoperit în totalitate şi a solicitat reducerea pedepsei aplicate şi suspendarea executării acesteia, în condiţiile art. 81 sau art. 861 C. pen.
Examinând hotărârilor atacate, în raport cu motivele de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 9, pct. 10, pct. 14, pct. 17 şi pct. 171 C. proc. pen. şi din oficiu, în baza art. 3859 alin. (3) din acelaşi cod, Curtea constată, în baza lucrărilor şi a materialului din dosar, recursurile declarate de inculpata L.V.D. şi de moştenitorii părţii civile G.C., G.G.R., G.I. şi G.S., nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Analizând ansamblul probator de la dosar, se constată că, atât instanţa de fond cât şi cea de apel, au reţinut corect situaţia de fapt, în deplină concordanţă cu probele administrate în cauză, cărora le-au dat o justă şi corectă interpretare, stabilind vinovăţia inculpatei şi încadrând faptele comise de aceasta în textele de lege corespunzătoare.
- În ce priveşte critica formulată de inculpată sub aspectul greşitei reţineri în cauză a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), susţinând că nu a comis faptele de înşelăciune faţă de părţile vătămate, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, se constată că nu este întemeiată şi nu poate fi primită.
Astfel, din definiţia legală cuprinsă în art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), rezultă că infracţiunea continuată se caracterizează printr-o pluralitate de acte materiale (două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni) legate între ele printr-o triplă unitate: personală (acelaşi subiect activ), psihică (aceeaşi rezoluţie infracţională) şi juridică (acelaşi conţinut de infracţiune).
Se observă, aşadar, că textul legal menţionat, precizează că acţiunile sau inacţiunile componente, trebuie să fie săvârşite „în realizarea aceleiaşi rezoluţii"; tocmai această unitate de rezoluţie este factorul principal, care determină considerarea unei pluralităţi drept o unitate infracţională.
Prin „rezoluţie" se înţelege voinţa făptuitorului de a săvârşi în mod repetat (succesiv) acţiunile sau inacţiunile ce vor forma activitatea sa infracţională (factorul volitiv), precum şi prevederea de ansamblu a acestei activităţi şi a urmărilor ei (factorul intelectiv).
Realizarea concretă a fiecărei acţiuni sau inacţiuni implică, pe lângă, persistenţa (reactualizarea) factorilor psihici (volitiv şi intelectiv) iniţiali, şi survenirea unor factori psihici (volitiv şi intelectiv) noi, care însoţesc fiecare acţiune sau inacţiune componentă, Astfel, activitatea infracţională şi urmările ei, care se conturează în linii mari (de ansamblu) în procesul psihic iniţial, se desemnează cu mai multă precizie, în procesele psihice ce preced fiecare acţiune sau inacţiune în parte.
În mod firesc, rezoluţia proprie infracţiunii continuate trebuie să premeargă actelor de executare şi să persiste pe tot parcursul activităţii infracţionale.
Revenind la speţă, se reţine că, în perioada 1997 – 1999, inculpata L.V.D., atribuindu-şi calităţi, pe care nu le avea, de conducătoare a unei societăţi comerciale, care deţinea mai multe case de schimb valutar, a indus în eroare pe părţile vătămate C.D., C.A., G.C., B.D., B.E., V.M., I.E., T.A. şi P.V., pe care, sub pretextul că rulează sume mari de bani şi bunuri de valoare, le-a determinat să-i acorde cu titlu de împrumut sume în valută, prejudiciindu-le prin nerestituirea acestora în totalitate.
Astfel, afirmaţiile mincinoase ale inculpatei privind calitatea de reprezentant legal al SC A. au fost întărite şi de faptul că pe înţelegerile încheiate la data de 10 octombrie 1997, cu părţile civile C.A. şi C.D., inculpata a aplicat pe nedrept, ştampila casei de schimb valutar SC A. SRL. De altfel, în plângerile lor, părţile civile au arătat că, în condiţii normale, fără a considera pe inculpată drept reprezentat legal al SC A., societate prosperă, cu mai multe case de schimb valutar, nu ar fi împrumutat acesteia suma de 30.000 dolari S.U.A.
De asemenea, partea civilă G.C. a cunoscut pe inculpată în luna mai 1998, prin intermediul unei cunoştinţe, având de schimbat diferite sume în valută, aceasta prezentându-i-se ca reprezentant legal al SC A. SRL, folosind şi o carte de vizită în acest sens.
În luna august 1998, partea vătămată G.C. a fost contactată telefonic de către inculpată, care, i-a solicitat să vină la casa de schimb valutar, pentru a efectua un schimb avantajos. După ce i-a schimbat suma de 1.000 dolari S.U.A., inculpata i-a propus părţii vătămate să aducă sume mari de bani, deoarece schimbul va fi avantajos.
Astfel, fiind în eroare, partea vătămată i-a înmânat în luna septembrie 1998, suma de 16.500 dolari S.U.A., iar inculpata, sub promisiunea că-i va restitui în câteva zile, i-a scris o chitanţă asemănătoare cu cea emisă părţilor vătămate C.A. şi C.D.
Activitatea de inducere în eroare a continuat şi astfel, din data de 7 octombrie 1998, inculpata o roagă pe partea vătămată G.C., să o ajute să vândă o vilă din Tâncăbeşti, cu un dublu scop, pentru a arăta că nerestituirea sumei de 16.500 dolari S.U.A. nu este riscantă şi în al doilea rând, că are o vilă cu valoare mare şi poate oricând să obţină o sumă mare de bani pe aceasta, ascunzând că este ipotecată şi că în realitate, vila nu era a ei.
Procedând în acelaşi mod, inculpata, în luna noiembrie 1998, învederând încă o dată că va folosi un curs de schimb foarte avantajos, a determinat-o pe partea vătămată G.C. să-i mai dea 20.000 dolari S.U.A.
Întrucât nu i-a restituit nici o sumă în lei sau valută, iar părţile vătămate au ameninţat că o reclamă, inculpata pentru a obţine cele trei chitanţe compromiţătoare, în care consemnase în fals calitatea de reprezentant legal al SC A. SRL a determinat-o pe partea vătămată să încheie un contract de împrumut nr. 47 din 14 ianuarie 1999, în formă antetică, prin care îi formează încrederea că îi va restitui suma în cauză.
Tot pentru a o menţine în eroare pe partea vătămată G.C., inculpata a scris şi semnat şapte chitanţe „de mână", prin care se „obligă" să-i dea diferite sume, reprezentând dobânzi la suma de 85.000 dolari S.U.A.
În anul 1997, inculpata L.V.D. a determinat părţile vătămate B.D. şi B.E. să vândă un imobil, moştenirea acestora către fratele său T.I., cu suma de 82.000.000 lei.
Preţul vânzării, în fapt, a fost încasat de inculpată, cu promisiunea că îl va restitui ulterior, după ce rulează banii la casa de schimb valutar şi din care, a mai restituit părţilor vătămate doar suma de 25.000.000 lei.
Înainte ca părţile vătămate să înţeleagă faptul că au fost înşelate, inculpata i-a mai determinat, prin afirmaţii mincinoase, să gireze cu apartamentul proprietatea lor personală, un împrumut obţinut de inculpată, în sumă de 20.000 dolari S.U.A.
Inculpata pentru a menţine în eroare a întocmit chitanţa de mână din 10 mai 1999, în prezenţa martorului D.V., prin care consemnează în fals că în acea zi a primit 20.000 dolari S.U.A. de la B.D. şi B.E., în realitate, împrumutătorul fiind T.V., iar împrumutatul era inculpata L.V.D.
Întrucât inculpata nu a mai restituit suma, T.V. a trecut la procedura de valorificare a garanţiei pentru a-şi recupera prejudiciul. Urmare a menţinerii în eroare a părţii vătămate B.D., inculpata a mai determinat-o să-i mai dea cu împrumut suma de 6.000 dolari S.U.A.
Prin folosirea de manopere dolosive inculpata a determinat-o pe partea vătămată I.E. să-i împrumute 24.000 dolari S.U.A., pentru a-i folosit la casa de schimb valutar şi pentru un import de marfă: în realitate, suma de bani fiind cheltuită în alte scopuri şi din care a restituit doar suma de 10.000 dolari S.U.A.
În condiţii similare, inculpata a cerut 3.000 mărci germane de la partea vătămată V.M., pentru a-i rula prin casa de schimb valutar, sub promisiunea că-i va da lunar 5% dobândă, din care nu i-a restituit părţii vătămate decât 150 de mărci germane.
În data de 8 martie 1999, inculpata a înşelat pe partea vătămată T.A. cu suma de 10.000 mărci germane, sub pretextul că trebuie să plătească taxe vamale pentru un împrumut de încălţăminte din Germania, că lucrează la punctul de schimb valutar, care îi aparţine şi că îi va da o dobândă de 5% lunar, că va vinde casa din Tâncăbeşti şi îi va restitui suma, deşi era ipotecată, fapt aflat ulterior.
De asemenea, la data de 19 martie 1998, inculpata a determinat-o pe partea vătămată P.V. să o împrumute cu suma de 6.000 dolari S.U.A.
Potrivit afirmaţiilor acesteia, rezultă că inculpata i-a transmis că se ocupă de casa de schimb valutar, dirijând activitatea, fiind deci, oficial, reprezentant al firmei SC A. SRL.
La momentul împrumutului a fost întocmită de inculpată o chitanţă de mână, în care se obliga să achite 4.000 dolari S.U.A. la 19 octombrie 1889 şi 2000 dolari S.U.A. la 19 decembrie 1998, plus o dobândă de 5% lunar.
Din discuţiile purtate cu aceasta i s-a comunicat că poate aduce şi alte persoane cu bani, astfel că l-a prezentat şi pe T.A., care a fost, de asemenea, înşelat.
Este fără dubiu că inculpata şi-a propus încă de la început o anumită activitate, cu un anumit rezultat, pe care a realizat-o prin acte repetate.
Rezultă aşadar, că activităţile infracţionale desfăşurate de inculpata L.V.D., prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni şi au fost săvârşite de aceasta asupra părţilor vătămate în baza aceleiaşi rezoluţii, ceea ce, potrivit art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), imprimă activităţii desfăşurate, în întregul ei, caracterul de infracţiune unică continuată, excluzând posibilitatea pluralităţii de infracţiuni, astfel că, solicitarea acesteia de schimbare a încadrării juridice a faptelor comise, în infracţiunea de înşelăciune în forma simplă, prevăzută de art. 215 alin. (2) şi (3) C. pen., nu poate fi primită.
- Nici critica formulată de inculpată, referitoare la greşita soluţionare a laturii civile a cauzei, susţinând că a fost obligată la plata despăgubirilor civile în cuantumul indicat de părţile vătămate la urmărirea penală, cu toate că, parte din împrumuturi fuseseră restituite, nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, prin sentinţa penală nr. 434/2003 au fost acordate cu titlu de despăgubiri, doar sumele pentru care, părţile vătămate s-au constituit, în faţa instanţei de fond, părţi civile, nefiindu-le restituite până la acel moment; faptul că ulterior pronunţării acestei soluţii, inculpata a mai restituit din sumele rezultate din infracţiune, urmează a se avea în vedere la punerea în executare a hotărârii;
- Analizând soluţiile pronunţate în cauză şi sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpatei, se constată că aceasta este judicios realizată, în strictă conformitate cu dispoziţiile art. 72 şi art. 52 C. pen. şi drept urmare, nu va fi primită solicitarea acesteia de reducere a pedepselor şi de schimbare a modalităţii de executare a acestora, fără privarea de libertate.
- Nefondată se dovedeşte a fi şi critica din recursul moştenitorilor părţii civile G.C., privind neacordarea dobânzii aferente sumei de 86.500 dolari S.U.A., de vreme ce, din probele de la dosar, rezultă, aşa cum au reţinut şi instanţele de fond şi de apel, că în faţa notarului, părţile au convenit că împrumutul este cu titlu gratuit; argumentaţia instanţei de apel, sub acest aspect, fiind apreciată ca temeinică şi legală şi pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte în totalitate.
- Cât priveşte critica acestora referitoare la neacordarea, la judecata în fond, a cheltuielilor judiciare, se constată că aspectul învederat nu a constituit motiv de desfiinţare a hotărârii în apelul pe care l-au promovat în cauză, astfel că în legătură cu acest aspect, soluţia este rămasă definitivă.
În consecinţă, recursurile declarate în cauză de moştenitorii părţii civile G.C., G.G.R., G.S. şi G.I. şi de inculpata L.V.D., fiind nefondate, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., vor fi respinse ca atare, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de moştenitorii părţii civile G.C., G.G.R., G.S. şi G.I. şi de inculpata L.V.D., împotriva deciziei penale nr. 710/ A din 2 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de câte 1.200.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4815/2004. Penal. Art174c. pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4837/2004. Penal. Art.254 c.pen. Recurs → |
|---|
