ICCJ. Decizia nr. 5422/2004. Penal. Art .211 alin 2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5422/2004
Dosar nr. 3855/2004
Şedinţa publică din 22 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 361 din 15 martie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a condamnat inculpatul I.P. la două pedepse a câte 7 ani închisoare, pentru săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., a contopit pedepsele stabilite şi a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 7 ani închisoare.
A aplicat art. 71 – art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., raportat la art. 998 C. civ., a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă N.M.R.O. şi a obligat inculpatul la plata, în favoarea acesteia, a sumei de 4.000.000 lei.
A constatat că partea vătămată B.A.S. nu se constituie parte civilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în data de 16 august 2003, ora 17,30, în timp ce se aflau pe str. Căminului, împreună cu mai multe persoane, respectiv martorii M.M., D.G. şi S.M., părţile vătămate N.M.R. şi B.A.S. au fost acostate de către inculpatul I.P. şi M.C.Şt.
Inculpatul a cerut părţii vătămate N.M.R. telefonul mobil şi, întrucât aceasta l-a refuzat, a ameninţat-o cu un cuţit tip „fluture", iar numitul M.C.Şt. a lovit-o cu pumnul în spate.
În aceste condiţii, partea vătămată a scos din buzunar telefonul mobil marca Nokia 3310 şi l-a înmânat părţii vătămate B.A.S.
Inculpatul I.P. s-a îndreptat către partea vătămată B.A.S. pe care, ameninţând-o cu acelaşi cuţit, a deposedat-o de telefon.
În acest timp, numitul M.C.Şt. a continuat să-l agreseze pe N.M.R. căruia, prin violenţă, i-a luat lanţul de aur de la gât.
Cu bunurile sustrase, cei doi agresori au părăsit locul faptei. Bunurile au fost vândute, iar sumele obţinute au fost folosite în interes personal de către cei doi făptuitori.
S-a concluzionat de către prima instanţă, că, sub aspectul încadrării juridice, faptele inculpatului I.P. care, împreună cu o altă persoană, a exercitat violenţe şi ameninţări asupra a două persoane, deposedându-le de bunuri, întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. c) şi alin. (21) lit. a) C. pen., în cauză fiind aplicabile şi dispoziţiile art. 33 lit. a) C. pen.
S-a reţinut în acest sens că, deşi bunurile sustrase aparţin unei singure persoane, actele de violenţă şi ameninţare exercitate în scopul luării acestora au fost îndreptate atât împotriva posesorului bunurilor, cât şi a unei persoane care a intervenit pentru a împiedica săvârşirea furtului.
Ca atare, în cauză există o pluralitate a subiecţilor pasivi ce implică pluralitatea de infracţiuni.
La individualizarea pedepselor, tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP) Pentru stabilirea în concret a gradului de pericol social al faptelor, s-a reţinut modul în care s-au realizat în fapt acţiunile ce constituie elementul material al infracţiunilor, împrejurările ce le caracterizează, importanţa obiectului vătămat, felul şi gravitatea urmărilor produse, forma şi modalitatea vinovăţiei la săvârşirea faptelor. Instanţa a luat în considerare şi datele privind starea psihică a inculpatului, respectiv aptitudinea acestuia de a înţelege caracterul acţiunilor sale, atitudinea sa faţă de familie şi muncă, acesta fiind necăsătorit, fără copii şi fără ocupaţie, împrejurarea că a mai fost condamnat pentru o faptă prevăzută de Legea nr. 143/2000 comisă în perioada minorităţii. De asemenea, sub acest aspect, s-a mai reţinut şi atitudinea inculpatului în faţa organelor judiciare, acesta recunoscându-şi vinovăţia şi relatând, în general corespunzător realităţii, faptele comise.
Cu privire la solicitarea inculpatului, în sensul aplicării unei pedepse sub minimul prevăzut de norma incriminatoare, tribunalul a reţinut că atitudinea relativ sinceră a inculpatului nu poate fi reţinută ca circumstanţă atenuantă, faţă de gradul ridicat de pericol social al faptelor comise şi toate celelalte date ce îl caracterizează pe acesta.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 431 din 9 iunie 2004, a respins apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanţe, apreciind că în cauză tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 72 şi art. 52 C. pen.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul I.P. a declarat recurs, solicitând reindividualizarea pedepselor în sensul reducerii acestora.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Administrând probe, prima instanţă a stabilit corect starea de fapt.
În raport de starea de fapt astfel stabilită, prima instanţă a reţinut că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
La individualizarea pedepsei, tribunalul a avut în vedere criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), referitoare la gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, la limitele de pedeapsă fixate în partea specială şi la persoana inculpatului.
Ţinând cont de toate aceste criterii, prima instanţă a aplicat inculpatului câte o pedeapsă de 7 ani închisoare.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată că pedeapsa aplicată inculpatului constituie o replică socială adecvată gravităţii infracţiunii, de natură a realiza scopul şi îndeplini funcţiile acesteia, prevăzute de art. 52 C. pen.
Ca atare, nu există motive care să justifice reducerea pedepsei, în limitele prevăzute de norma incriminatoare, aşa încât instanţa de recurs nu are temei legal pentru a reexamina, sub acest aspect, pedeapsa aplicată.
Cu atât mai mult, nu există temei pentru a reţine atitudinea procesuală relativ sinceră a inculpatului şi a recunoaşte acesteia caracter de circumstanţă atenuantă judiciară.
Este de reţinut în acest sens că perseverenţa infracţională a inculpatului, care anterior mai fusese condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Legea nr. 143/2000, exclude concluzia că săvârşirea faptelor menţionate reprezintă o situaţie cu caracter accidental, aşa încât, atitudinea relativ sinceră, de recunoaştere a faptelor, nu justifică aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen.
Examinând cauza şi în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se constată nici motive de casare susceptibile a fi luate în considerare din oficiu.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de inculpat, ca nefondat.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.P. împotriva deciziei penale nr. 431 din 9 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 25 septembrie 2003 la 22 octombrie 2004.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5421/2004. Penal. Art.183 c.p. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5425/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs → |
|---|
