ICCJ. Decizia nr. 5426/2004. Penal. Art.215 c.p. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5426/2004
Dosar nr. 4458/2004
Şedinţa publică din 22 octombrie 2004
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 67 din 5 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia penală, inculpatul M.F. a fost condamnat, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune calificată, în baza art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), la 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
În baza art. 9 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a fost condamnat acelaşi inculpat la 8 luni închisoare.
În baza art. 37 din Legea nr. 82/1991, raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), a mai fost condamnat inculpatul la un an închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului şi s-a stabilit ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., în condiţiile art. 57 şi art. 71 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea formulată de inculpat prin care acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2), în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934.
În baza art. 350 C. proc. pen. şi art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi s-a dedus din pedeapsa rămasă de executat perioada arestului preventiv începând de la 4 martie 2003 până la 5 aprilie 2004.
În baza art. 7 şi art. 21 din Legea nr. 26/1990, s-a dispus comunicarea către registrul comerţului Vâlcea a copiei de pe dispozitivul sentinţei, în vederea efectuării de menţiuni cu privire la interzicerea dreptului de a executa comerţ pe perioada indicată mai sus.
S-au constatat recuperate prejudiciile produse părţilor civile: SC A. SA Râmnicu Vâlcea, SC G.S. SRL Piteşti, SC I. SRL Braşov şi SC C.H. SRL Râmnicu Vâlcea.
A fost obligat inculpatul la 15.000.000 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.
Pentru a se pronunţa această sentinţă, s-a reţinut în esenţă de prima instanţă faptul că în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul, în calitatea sa de administrator al SC G. SRL Râmnicu Vâlcea cum şi de reprezentant al administratorului SC M.S. SRL Râmnicu Vâlcea, deşi cunoştea că societăţile comerciale respective intraseră în incapacitate de plată, prima fiind declarată în interdicţie bancară de a mai emite C.E.C. - uri în perioadele 27 octombrie 1999 – 27 octombrie 2000 şi 26 septembrie 2002 – 26 septembrie 2003, a cumpărat de la diverşi furnizori mărfuri, emiţând facturi documente de plată bancare, fără să le onoreze.
Astfel, inculpatul a folosit cele două societăţi comerciale în scopul de a-i păgubi pe furnizori, utilizând pentru câştigarea credibilităţii mai multe metode, de la contractarea şi prezentarea către firmele furnizoare a unor persoane credibile şi cu funcţii de răspundere, până la prezentarea unor activităţi comerciale de anvergură, care să impresioneze pe furnizori.
Prin aceste mijloace dolozive, inculpatul a reuşit să înşele societăţile comerciale SC I. SRL Braşov, SC B.A. SA Râmnicu Vâlcea, SC C.H. SRL Râmnicu Vâlcea şi SC G.S. SRL Piteşti, producând un prejudiciu total în sumă de 5.573.265.213 lei.
S-a mai reţinut că, în anii 2000 – 2002, când inculpatul a derulat activităţi comerciale prin intermediul celor două societăţi comerciale, nu a înregistrat în evidenţele contabile activităţile ce au avut loc, încălcând astfel dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 31/1990 şi art. 1 din Legea nr. 82/1991.
De asemenea, în mod repetat, continuu şi sistematic, inculpatul a refuzat de a se prezenta, la solicitarea organelor financiare, în vederea verificării activităţii financiare şi contabile, săvârşind infracţiunea prevăzută de art. 9 din Legea nr. 87/1994.
În considerentele hotărârii, instanţa de fond a menţionat că inculpatul a afirmat că instrumentele de plată au fost lăsate furnizorilor doar ca o garanţie, dar aceste susţineri au fost infirmate de patronii şi administratorii societăţilor comerciale ce au livrat marfă inculpatului, care au arătat că nu au avut nici-o înţelegere în acest sens, iar C.E.C. - urile şi biletele la ordin au fost adevărate mijloace de plată cu termene de decontare indicate uneori şi pe facturile de livrare a mărfurilor, fiind asiguraţi că inculpatul are bani în cont.
Tribunalul a concluzionat că, de altfel, în condiţiile în care inculpatul nu a alimentat conturile celor două firme, preferând să lucreze cu numerar, iar SC G. SRL Râmnicu Vâlcea se afla în interdicţie bancară, instrumentele de plată emise de inculpat nu mai puteau constitui garanţii de plată, cu doar modalităţi de inducere în eroare a furnizorilor asupra bonităţii firmelor sale, pentru a-i determina să-i livreze în continuare marfă.
Tribunalul, în ce priveşte cererea formulată de inculpat, privind schimbarea calificării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) pct. 2 din Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934, a constatat că aceasta nu este întemeiată, întrucât inculpatul a acţionat cu intenţia de a induce în eroare cu ocazia fiecărei livrări de marfă, concluzie ce se desprinde şi din modul cum a înţeles să convingă pe administratorii celor două firme să-i livreze mărfurile, prezentând eronat bonitatea firmelor sale şi făcând referire la persoane influente cum ar fi numitul B.M., care ar desfăşura activităţi de anvergură şi cu mare influenţă în rândul etniei rome.
Pedepsele aplicate inculpatului au fost individualizate în raport cu atitudinea oscilantă a acestuia cu privire la faptele săvârşite şi cu faptul că prejudiciile au fost recuperate integral.
Împotriva sentinţei penale a declarat apel, în termenul prevăzut de art. 363 C. proc. pen., inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie şi solicitând desfiinţarea acesteia pe motiv că fapta sa în mod greşit a fost calificată juridic în infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în loc de infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, instanţa de fond interpretând, după aprecierea sa, în mod greşit probele aflate la dosarul cauzei.
Dezvoltând motivul de apel invocat, apelantul inculpat a susţinut că în cauză nu a fost făcută dovada intenţiei sale de a induce în eroare pe furnizori, iar motivul real pentru care nu există o acoperire efectivă în bancă este acela că părţile contractante căzuseră de acord ca plata să fie făcută în numerar, filele C.E.C. urmând a constitui o simplă garanţie a efectuării plăţii după vânzarea mărfurilor achiziţionate.
Apelantul inculpat a mai menţionat că prejudiciile produse furnizorilor cu ocazia desfăşurării operaţiunilor comerciale au fost integral acoperite, astfel încât nu este întrunit unul din elementele constitutive ale infracţiunii de „înşelăciune", sub aspectul laturii obiective, şi anume consecinţa producerii unei pagube.
Examinând sentinţa apelată, sub aspectul motivelor invocate, cât şi sub toate aspectele astfel cum impun dispoziţiile art. 371 alin. ultim C. proc. pen., Curtea de apel Piteşti a constatat că apelul este fondat, urmând a fi admis însă pentru un alt motiv decât cel invocat de inculpat.
Astfel, prin Decizia penală nr. 190 a din 8 iulie 2004, Curtea a admis apelul declarat de inculpat, şi a apreciat că faţă de silinţa pe care inculpatul şi-a dat-o pentru repararea integrală a pagubei, de împrejurarea că acesta se află la primul conflict cu legea penală, că este căsătorit şi are în întreţinere doi copii minori, pedeapsa aplicată pentru fapta de înşelăciune în formă agravantă, de 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., este prea aspră, în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), impunându-se a fi redusă până la minimul special prevăzut de legiuitor, cu consecinţa reducerii şi a pedepsei complementare prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
Admiţând apelul, Curtea a desfiinţat în parte sentinţa penală în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. şi, descontopind pedeapsa rezultantă în pedepsele sale componente, a dispus reducerea pedepsei de la 12 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen., la 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen. (pentru infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)).
Referitor la celelalte infracţiuni pentru săvârşirea cărora apelantul inculpat a fost condamnat, instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond a stabilit în mod corect vinovăţia acestuia şi a individualizat pedepsele dând cuvenita eficienţă criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP); inculpatul recunoscând, de altfel, comiterea acestor fapte şi neformulând critici sub aspectul cuantumului pedepselor aplicate pentru infracţiunile respective.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 34 C. pen., recontopind pedepsele s-a dispus executarea pedepsei celei mai grele de 10 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) şi c) C. pen.
S-au menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi dedusă în continuare detenţia.
Împotriva acestei decizii, inculpatul, în termen legal a declarat recurs.
Inculpatul a criticat hotărârea ca fiind nelegală şi netemeinică în principal, în raport de dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 10, 14, 17 şi 171 C. proc. pen., deoarece atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au aplicat dispoziţiile art. 334 C. proc. pen., privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în infracţiunea prevăzută de Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934, susţinând în apărarea sa că nu a săvârşit fapta cu intenţia de a înşela şi că în cauză nu există prejudiciu, acesta fiind acoperit.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în infracţiunea prevăzută de Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934, în art. 84 alin. (1) pct. 2.
În subsidiar, s-a solicitat redozarea pedepsei aplicate conform dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., întrucât consideră că a fost aplicată o pedeapsă greşit individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Curtea, examinând hotărârea atacată şi sentinţa de condamnare constată că în raport de probele administrate, motivele invocate nu sunt întemeiate.
Instanţele au pronunţat hotărâri legale şi temeinice, stabilirea situaţiei de fapt şi încadrarea juridică dată faptelor fiind corectă, iar individualizarea pedepsei fiind corespunzătoare.
În mod corect cele două instanţe de fond şi de apel au apreciat ca fiind neîntemeiată cererea formulată de inculpat, prin care acesta a solicitat schimbarea calificării juridice a faptei din infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (2) pct. 2 din Legea C.E.C. - ului nr. 59/1934.
Astfel, situaţia de fapt a fost corect reţinută de către instanţa de fond, pe baza unor probe pertinente, concludente, legal administrate şi temeinic apreciate, faptele fiind comise în următoarele împrejurări: deşi cunoştea că societatea comercială G. SRL Râmnicu Vâlcea, al cărei administrator era inculpatul, se afla în interdicţie bancară, acesta a achiziţionat mărfuri de la mai mulţi furnizori emiţând pentru plata lor instrumente de plată (C.E.C. - uri şi bilete la ordin).
Mai mult chiar, inculpatul a preluat şi administrarea SC M.S. SRL Râmnicu Vâlcea, aparţinând fratelui său şi în baza rezoluţiei infracţionale luate anterior, a cumpărat şi prin această societate comercială mărfuri pentru plata cărora a emis file C.E.C. şi bilete la ordin.
Astfel, societatea comercială SC I. SRL Braşov a livrat către SC M.S. SRL bunuri în valoare totală de 2.266.022.783 lei, inculpatul emiţând, cu ocazia fiecărei livrări, în perioada 31 octombrie 2002 – 22 noiembrie 2002, bilete la ordin.
Tot astfel, inculpatul a cumpărat mărfuri de la alte trei societăţi comerciale şi anume: SC B.A. SA, SC C.H. SRL şi SC G.S. SRL, pentru plata lor fiind emise bilete la ordin şi file C.E.C., în total mărfurile achiziţionate pe numele celor două societăţi comerciale, SC G. SRL şi respectiv SC M.S. SRL, fiind în valoare de 5.573.265.213 lei.
Fiind introduse spre decontare instrumentele de plată emise de către inculpat, acestea nu au putut fi onorate din lipsa disponibilului în cont.
Pentru acoperirea prejudiciilor cauzate partenerilor săi de afaceri, inculpatul a făcut demersuri şi înainte şi după formularea plângerilor penale, astfel că o parte din datoriile contractate de inculpat s-au stins prin restituirea mărfurilor, altele prin compensare, inculpatul oferindu-le creditorilor săi, în locul valorii mărfurilor livrate, alte mărfuri, acceptate de aceştia, iar o parte din debit a fost achitat prin plata unor sume de bani, astfel că, la judecarea cauzei de către prima instanţă, toţi creditorii au depus la dosar note, conform cărora nu mai au pretenţii civile faţă de inculpat, fiind stinse datoriile inculpatului faţă de aceştia.
În mod corect, instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveşte forma de vinovăţie cu care inculpatul a acţionat, a rezultat fără dubiu din probele dosarului că aceasta a fost intenţia directă, în sensul că inculpatul deşi cunoştea că nu deţine banii necesari pentru plata bunurilor achiziţionate, se prezenta partenerilor de afaceri ca fiind o persoană influentă, ce desfăşoară afaceri de mare anvergură şi are puterea financiară de a susţine contractele încheiate cu furnizorii, aceştia fiind astfel induşi în eroare în ceea ce priveşte solvabilitatea firmelor inculpatului, convingere fără de care în nici un caz nu ar fi livrat inculpatului mărfurile solicitate de acesta.
Intenţia de a înşela a inculpatului a fost dedusă şi din împrejurarea că după ce reprezentantul SC I. SRL Braşov a intrat în alertă, întrucât la împlinirea termenelor de scadenţă a introdus la plată cele cinci bilete la ordin emise de inculpat pentru marfa livrată, iar acestea au fost refuzate din lipsă de disponibil, a încercat să ia legătura cu inculpatul, care l-a amânat de fiecare dată, pretinzând că, la rândul lui, avea de încasat bani de la clienţii care nu şi-au onorat obligaţiile.
Când martorul F.D. a mers la Râmnicu Vâlcea pentru a discuta cu inculpatul, acesta din urmă i l-a prezentat pe numitul B.M., ca fiind unul dintre clienţii cărora le-a livrat marfa. La solicitarea inculpatului, martorul B.M. a semnat chiar un angajament de plată, din care rezultă că i-ar datora inculpatului aproape un miliard de lei. În realitate, B.M. nu primise marfă de la inculpat, ci a acceptat să consemneze un fapt neadevărat, ce a servit inculpatului pentru a-l menţine în eroare pe furnizor.
Inculpatul s-a apărat constant la instanţa de fond, la instanţa de apel cât şi în recurs, invocând faptul că instrumentele de plată nu au fost înmânate furnizorilor pentru a servi efectiv la stingerea debitului, ci au fost lăsate ca garanţie a efectuării plăţii în numerar, conform înţelegerii verbale intervenite între părţi.
Această susţinere este însă contrazisă de către declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, în care se precizează că nu a existat o asemenea înţelegere, inculpatul dând asigurări în ceea ce priveşte existenţa disponibilului în cont şi chiar făcând, pe unele dintre facturi, menţiunea că plata se face prin biletele la ordin sau filele C.E.C. emise în momentul recepţionării bunurilor livrate.
În acest sens, în mod judicios, tribunalul a concluzionat, în raport cu aceste probe că apărarea inculpatului nu este veridică întrucât, în condiţiile în care nu a alimentat conturile celor două firme, preferând să lucreze cu numerar, iar SC G. SRL Râmnicu Vâlcea se afla şi în interdicţie bancară, instrumentele de plată emise de inculpat nu constituiau garanţii reale de plată a sumelor datorate furnizorilor.
Pentru toate aceste considerente, critica referitoare la greşita încadrare juridică a faptei în infracţiunea de înşelăciune calificată prevăzută de art. 215 alin. (1), (2), (3), (4) şi (5) C. pen., nu este întemeiată, din toate probele administrate rezultând că inculpatul a acţionat cu intenţia directă de a-i înşela pe partenerii săi de afaceri.
De asemenea, nici critica referitoare la greşita individualizare a pedepsei aplicate nu este întemeiată. Curtea de Apel Piteşti dând o mai mare eficienţă circumstanţelor atenuante şi efectelor acestora a redus pedeapsa inculpatului de la 12 ani închisoare la 10 ani închisoare, astfel încât o altă reducere a pedepsei nu se mai impune. Pedeapsa aplicată inculpatului a fost individualizată în raport de atitudinea oscilantă a acestuia cu privire la faptele săvârşite şi cu faptul că prejudiciile au fost recuperate integral.
În consecinţă, recursul va fi respins, ca nefondat, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., neconstatându-se motive care examinate din oficiu, să ducă la casarea hotărârilor.
Inculpatul recurent va fi obligat la cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 190/A din 8 iulie 2004 a Curţii de Apel Piteşti
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 4 martie 2003la 22 octombrie 2004.
Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5425/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5430/2004. Penal. Art. 211 alin 2 c. pen.... → |
|---|
