ICCJ. Decizia nr. 5926/2004. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 5926/2004
Dosar nr. 5330/2004
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 176 din 2 martie 2004 a Tribunalului Iaşi, a fost condamnat inculpatul C.G. la pedepsele:
- de 11 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (2) lit. b) şi alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), prin schimbarea încadrării juridice.
S-a aplicat pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor enumerate la art. 64 lit. a), b) şi e) C. pen., pe o durată de 5 ani.
- 4 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de perversiuni sexuale, prevăzute de art. 201 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
Pedepsele au fost contopite, urmând ca inculpatul să execute 11 ani închisoare şi 5 ani pedeapsa complimentară.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
S-a menţinut starea de arest şi s-a dedus din pedeapsă arestarea preventivă începând cu data de 8 august 2003.
A fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Pentru a se pronunţa, în sensul celor de mai sus, prima instanţă a reţinut că inculpatul C.G. este tatăl vitreg al părţii vătămate T.G. în vârstă de 12 ani, acesta fiind căsătorit cu numita C.I., din anul 2000.
Din convieţuirea celor doi au rezultat minorii T.G., 8 ani şi T.M., 4 ani. Dintr-o altă căsătorie, C.I. mai are alte două fete: partea vătămată T.G. şi T.M., 10 ani.
În cursul anului 2001, inculpatul a abordat-o pe fiica sa vitregă, T.G. (pe atunci în vârstă de 10 ani), solicitându-i să se dezbrace şi să întreţină relaţii sexuale. Iniţial, minora a refuzat, însă inculpatul a insistat şi profitând de neputinţa părţii vătămate de a-şi exprima voinţa, având în vedere vârsta fragedă, a întreţinut cu aceasta un prim raport sexual normal. Astfel, partea vătămată a fost deflorată la vârsta de 10 ani de către inculpat. În perioada următoare, inculpatul a întreţinut, în mod repetat, acte sexuale normale, cât şi acte de perversiune sexuală (raporturi sexuale anale şi orale).
Pentru a-şi îndeplini activitatea infracţională, inculpatul crea condiţii favorabile, în sensul că o izola pe partea vătămată de ceilalţi copii, nelăsând-o la joacă sau ţinând-o lângă el atunci când mergeau în pădure.
Totodată, inculpatul o ameninţa pe minoră să nu spună nimănui despre relaţia dintre ei, întrucât ea va fi cea care va suferi.
Această activitate infracţională s-a desfăşurat într-o formă continuă, până în seara zilei de 6 august 2003, când inculpatul a fost surprins de soţia sa, C.I., în timp ce întreţinea un raport sexual normal cu partea vătămată T.G. Ulterior, partea vătămată a povestit atât mamei, cât şi bunicei sale C.M., despre cele întâmplate.
S-a mai reţinut că victima se afla în îngrijirea şi educarea inculpatului, impunându-se schimbarea încadrării juridice în sensul reţinerii şi a dispoziţiilor art. 197 alin. (2) lit. b) C. pen.
În termen, hotărârea a fost apelată de inculpat cu motivarea că nu se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de perversiuni sexuale, că a întreţinut cu victima numai relaţii sexuale normale.
Apelul a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Ploieşti care a reţinut că probele administrate în cauză dovedesc vinovăţia inculpatului şi în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 201 C. pen.
În ce priveşte pedepsele la care a fost condamnat inculpatul s-a reţinut că individualizarea acestora s-a făcut cu luarea în considerare a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), lipsa antecedentelor penale şi conduita procesuală a inculpatului fiind avute în vedere de instanţă.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs inculpatul, care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub aspectul condamnării sale pentru infracţiunea de perversiuni sexuale, pe care susţine că nu a comis-o şi pentru greşita individualizare a pedepselor pe care le consideră exagerate faţă de circumstanţele sale personale.
Recursul nu este întemeiat.
Analizând actele şi lucrările de la dosar se constată că instanţele de fond şi de apel au reţinut o corectă situaţie de fapt confirmată de probele administrate în cauză.
Susţinerea inculpatului potrivit căreia nu se face vinovat şi de săvârşirea infracţiunii de perversiuni sexuale este contrazisă de declaraţiile părţii vătămate care în mod constant atât la urmărirea penală, cât şi în faţa instanţei, asistată fiind de mama sa şi de un psiholog a declarat că inculpatul a întreţinut cu ea relaţii sexuale normale dar şi acte de perversiune sexuală pe care le-a descris.
Declaraţiile părţii vătămate cu privire la acest aspect se coroborează şi cu cele ale mamei acesteia, martora C.I., dar şi cu ale inculpatului, care în faza de urmărire penală a relatat în amănunt împrejurările în care a întreţinut acte sexuale normale dat şi perversiuni sexuale, respectiv raporturi sexuale orale şi anale cu minora.
Revenirea inculpatului în faza cercetării judecătoreşti asupra declaraţiilor de la urmărirea penală a fost în mod corect înlăturată de instanţe, care au reţinut că nu există o justificare credibilă a acestei atitudini.
Prin urmare, existând dovezi suficiente de vinovăţie a inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 201 C. pen., în forma calificată avută în vedere de legiuitor în alin. (2) al textului incriminator, motivul de casare invocat de recurs prin care solicită a se dispune achitarea pentru această faptă nu poate fi primit.
În ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., prin care este vizată individualizarea pedepsei aplicată, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au făcut o apreciere corectă a criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), acordând deopotrivă semnificaţia cuvenită atât pericolului social concret al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, cât şi datelor care îl caracterizează, orientându-se spre o pedeapsă situată spre minim, care executată în regim de detenţie să satisfacă scopul sancţiunii penale aşa cum este prevăzut de art. 52 C. pen.
Aşa fiind, nu se justifică o redozare a pedepsei aplicată de instanţa de fond şi menţinută în apel.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere şi faptul că verificând Decizia atacată în raport şi cu prevederile art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., nu se identifică existenţa şi a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursul declarat în cauză este nefondat şi a fi respins ca atare, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Se va deduce din pedeapsa aplicată timpul arestării preventive conform art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP)
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.G. împotriva deciziei penale nr. 304 din 14 septembrie 2004 a Curţii de Apel Iaşi.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul arestării preventive de la 8 august 2003 la 11 noiembrie 2004.
Obligă pe recurent să plătească statului suma de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5923/2004. Penal. Art.174 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5928/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
