ICCJ. Decizia nr. 675/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 675/2004
Dosar nr. 4591/2003
Şedinţa publică din 4 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 164 din 3 aprilie 2003 a Tribunalului Cluj a fost condamnat inculpatul M.M.T., în baza art. 208 şi art. 209 lit. b) şi g) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 211 alin. (2) lit. b) şi art. 211 alin. (21) lit. b) C. pen., la 3 ani închisoare.
Conform art. 81 C. pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 5 ani potrivit art. 82 C. pen.
S-au aplicat dispoziţiile art. 359 C. proc. pen. şi ale art. 83 C. pen. şi s-a dispus punerea deîndată în libertate a inculpatului dacă nu este arestat în altă cauză.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului M.M.T., pentru infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen.
S-a constatat acoperit prejudiciul cauzat părţii vătămate şi s-a dispus confiscarea unui briceag corp delict.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut în fapt că în noaptea de 17 ianuarie 2003, inculpatul M.M.T. şi partea vătămată M.C.G. au consumat băuturi alcoolice la un bufet din Huedin, după care s-au deplasat împreună spre locuinţa inculpatului, ţinându-se şi sprijinindu-se cu mâna după cap, ca doi oameni în stare de beţie, că la un moment dat, în mod spontan cei doi au căzut în zăpadă, după care inculpatul i-a sustras părţii vătămate geaca şi cizmele pe care le purta.
Întrucât nu s-a probat folosirea violenţei la sustragerea bunurilor s-a apreciat că nu poate fi reţinută infracţiunea de tâlhărie pentru care inculpatul a fost trimis în judecată ci numai infracţiunea de furt calificat.
Privitor la leziunile suferite de victimă, acestea s-au datorat căderii victimei, iar briceagul găsit asupra inculpatului, având lama închisă nu a fost folosit la ameninţarea respectivei victime.
De asemenea, s-a considerat că în cauză nu este realizată latura obiectivă a infracţiunii de lipsire de libertate pentru care a fost trimis în judecată şi că astfel se impune achitarea inculpatului.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin Decizia penală nr. 183 din 3 septembrie 2003, a admis în parte apelul declarat de procuror, a desfiinţat sentinţa primei instanţe cu privire la greşita încadrare juridică a uneia din faptele reţinute în sarcina inculpatului, la pedeapsa aplicată, şi la modalitatea de executare.
Rejudecând cauza s-a dispus condamnarea inculpatului în baza art. 211 alin. (2) lit. b) şi art. 211 alin. (21) lit. b), cu aplicarea art. 74 şi art. 76 C. pen., la 4 ani închisoare.
S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) şi s-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că nu există probe suficiente de vinovăţie a inculpatului în săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate constând în constrângerea părţii vătămate de a se deplasa împotriva voinţei sale într-o anumită direcţie şi că astfel soluţia de achitare este legală.
Referitor la sustragerea bunurilor părţii vătămate, instanţa de apel a reţinut că aceasta s-a făcut de inculpat prin folosirea violenţei, respectiv lovirea victimei cu consecinţa producerii unor leziuni care au necesitat 8 – 9 zile îngrijiri medicale şi că astfel fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie.
Ca urmare, s-a dispus condamnarea inculpatului pentru această infracţiune, la o pedeapsă sub minimul legal, prin recunoaşterea circumstanţelor atenuante.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs în termen legal Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi inculpatul M.M.T.
În recursul parchetului, întemeiat pe dispoziţiile art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., s-a susţinut că în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru infracţiunea de lipsire de libertate deşi din probe a rezultat că el a condus victima pe o distanţă de circa un km împotriva voinţei acesteia şi s-a solicitat condamnarea inculpatului şi pentru această infracţiune.
La rândul său inculpatul potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., a criticat soluţia pronunţată în apel, susţinând că în mod greşit a fost condamnat pentru infracţiunea de tâlhărie şi a solicitat menţinerea hotărârii primei instanţe.
În subsidiar inculpatul a solicitat, în baza art. 3859 alin. (1) pct. 14 din acelaşi cod, reducerea pedepsei aplicate.
Analizând actele dosarului prin prisma motivelor de casare invocate, se constată întemeiat numai recursul declarat de inculpat, şi nefondat recursul declarat de parchet.
1. Din examinarea probelor administrate rezultă că în noapte de 17 ianuarie 2003, inculpatul şi partea vătămată, care se cunoşteau au consumat băuturi alcoolice la un bufet din localitatea Huedin apoi că au plecat împreună din local în direcţia domiciliului inculpatului deplasându-se pe str. Crişului.
Astfel cum a relatat martorul C.A., paznic la S.C. S. S.A. Huedin, în timp ce au trecut prin dreptul acestei firme, cei doi se ţineau unul de celălalt, se aflau în vădită stare de ebrietate şi din atitudinea lor nu s-a dovedit că una din ele să se fi împotrivit de a o însoţi pe cealaltă.
Tot astfel, nu a rezultat că partea vătămată ar fi cerut ajutor paznicului în momentul când au trecut pe lângă el.
Or, neprobându-se că inculpatul ar fi întreprins o acţiune ilicită care să lipsească partea vătămată de posibilitatea de a se deplasa după voinţa sa ori de a se deplasa contrar voinţei sale, nu subzistă elementul material al laturii obiective a infracţiunii de lipsire de libertate prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen.
Ca atare soluţia instanţelor de achitare a inculpatului pentru lipsa elementelor constitutive ale acestei infracţiuni este corectă, astfel că motivul invocat în recursul declarat de procuror în sensul comiterii unei erori grave de fapt, nu este întemeiat.
2. Privitor la a doua faptă s-a susţinut în recursul declarat de inculpat, că deposedarea victimei de cele două bunuri, geaca şi cizmele, s-ar fi comis fără folosirea violenţei, că astfel fapta constituie furt calificat cum a reţinut prima instanţă nicidecum tâlhărie.
Acest motiv de casare nu poate fi primit.
Astfel, este dovedit că la o distanţă de 150 m de capătul străzii Crişului pe care cei doi s-au deplasat victima a fost lovită şi îmbrâncită în zăpadă de către inculpat şi că, în acest loc, s-a produs ameninţarea cu briceagul şi sustragerea bunurilor arătate.
În acest sens sunt declaraţia părţii vătămate care a fugit descălţat până la cabina paznicului C.A. pe lângă care, cei doi trecuseră anterior, cât şi declaraţia respectivului paznic.
Ca atare furtul săvârşit de inculpat în timpul nopţii şi având asupra sa o armă, prin întrebuinţare de violenţe şi ameninţări a fost corect încadrat în dispoziţiile art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. b) C. pen., de către instanţa de control judiciar, împrejurări în care critica formulată în recurs nu este fondată.
3. Referitor la pedeapsa aplicată în apel se constată că deşi în mod corect au fost reţinute circumstanţe atenuante din cele prevăzute de art. 74 C. pen., cuantumul sancţiunii nu este conform cu pericolul social concret al faptei, nu reflectă îndeajuns modul de săvârşire a faptei şi nu ţine seama de persoana inculpatului.
Având în vedere toate împrejurările în care s-a comis fapta, starea avansată de ebrietate în care se aflau inculpatul şi victima, prejudiciul modic cauzat, natura bunurilor sustrase, atitudinea inculpatului pe parcursul procesului penal, lipsa lui de antecedente penale şi conduita anterioară general bună, se constată că o pedeapsă apropiată de limita minimă prevăzută de art. 76 lit. b) C. pen., era de natură a asigura, potrivit art. 52 din acelaşi cod, constrângerea şi reeducarea inculpatului, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reintegrarea în comunitate a făptuitorului.
Întrucât nu a procedat astfel şi a aplicat o pedeapsă severă Decizia atacată este greşită ceeace constituie caz de casare, conform art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen.
În consecinţă Curtea, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., urmează a admite recursul declarat de inculpat, a casa Decizia atacată, numai cu privire la pedeapsa aplicată, pe care o va modifica, în sensul că o va reduce de la 4 ani închisoare la 2 ani închisoare.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Potrivit art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., şi în baza considerentelor ce preced, se va dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul M.M.T. împotriva deciziei penale nr. 183 din 3 septembrie 2003 a Curţii de Apel Cluj.
Casează Decizia atacată numai cu privire la pedeapsa aplicată.
Modifică pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) şi alin. (21) lit. b), cu aplicarea art. 74 – art. 76 C. pen., în sensul că o reduce la 2 ani închisoare.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 4 februarie 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 674/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 677/2004. Penal. Art.215 c.pen. Recurs → |
---|