ICCJ. Decizia nr. 6792/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 6792/2004
Dosar nr. 2275/2004
Şedinţa publică din 15 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 572 din 9 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, inculpatul D.M., a fost condamnat la un an închisoare în baza art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP), raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74, art. 76 C. pen. şi art. 80 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă, faţă de minorii inculpaţi N.I.C. şi B.E.S., în baza art. 104 C. pen., s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare pe durata prevăzută de art. 106 C. pen., cu aplicarea art. 99 şi urm. C. pen.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în seara zilei de 15 septembrie 2003, ora 0,30, inculpaţii minori N.I.C. şi B.E.S. împreună cu inculpatul major D.M. au mers la un magazin situat pe Calea Domnească din Târgovişte, unde s-au întâlnit cu partea vătămată M.I., acesta fiind însoţit de prietenul său C.G. Toţi se cunoşteau întrucât locuiau în acelaşi cartier.
La un moment dat inculpatul N.I.C. s-a dus la partea vătămată M.I. l-a lovit cu palma peste urechi, după care a băgat mâna în buzunarul de la geacă şi i-a luat un pachet de ţigări şi banii care se aflau acolo, respectiv, 425.000 lei ceilalţi doi inculpaţi se aflau la mică distanţă şi priveau ceea ce se întâmplase.
În continuare, inculpatul B.E.S., care avea în mână un cuţit cu buton, l-a arătat părţii vătămate pentru a o determina să nu protesteze.
Partea vătămată le-a cerut să nu-i fie luaţi banii pe care muncise şi a început să plângă, rugându-i să-i lase cel puţin o sumă de bani.
Partea vătămată a primit de la inculpatul N.I.C. suma de 125.000 lei şi pachetul de ţigări, restul banilor fiindu-i opriţi.
Inculpatul N.I.C. a împărţit banii cu inculpatul D.M. şi B.E.S. şi au cumpărat mâncare toţi trei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar inculpatul D.M. care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei şi condamnarea sa pentru tăinuire.
Prin Decizia penală nr. 156 din 31 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti s-a respins, ca nefondat, apelul acestui inculpat cu motivarea că, probele administrate în cauză au dovedit că a fost alături de cei doi inculpaţi minori, cunoscând intenţia lor, ceea ce în drept caracterizează elementele constitutive ale tâlhăriei pentru care în mod corect a fost condamnat.
În termen legal, inculpatul D.M. a declarat recurs împotriva acestor hotărâri, susţinând, în esenţă, următoarele:
- probele administrate în cauză nu au făcut dovada unei contribuţii realizate, materiale sau morale, la comiterea tâlhăriei sau a unui ajutor din partea mea de săvârşirea infracţiunii, aşa încât, nu erau conturate elementele constitutive ale infracţiunii pentru care am fost condamnat, reţinând că am primit suma de 100.000 lei, de la inculpatul N.I.C., cunoscând că aceasta provine din infracţiune, instanţele mă puteau condamna cel mult pentru infracţiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.
Critica formulată va fi examinată în raport de cazul de casare, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., constatându-se a fi fondată pentru cele ce urmează.
Într-adevăr este stabilit fără echivoc, în raport de declaraţiile inculpatului N.I.C., B.E.S., declaraţii ce confirmă în totul susţinerile recurentului inculpat D.M. făcute atât în faza urmăririi penale cât şi a judecăţii, că acesta din urmă se afla împreună cu inculpatul B.E.S. la câţiva metri de locul în care şi-a desfăşurat activitatea de tâlhărie şi că nu a contribuit în nici un fel la aceasta, privind doar derularea faptei.
Recurentul inculpat nu numai că nu a contribuit moral sau material la comiterea tâlhăriei, dar chiar a intervenit pentru ca partea vătămată să fie lăsată în pace atunci când acesta a început să plângă.
În acest sens au declarat, atât inculpaţii cât şi singurul martor care a perceput nemijlocit fapta.
Este adevărat că, după, comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul N.I.C., atât recurentul inculpat cât şi inculpatul B.E.S. au fost de acord să primească câte 100.000 lei din banii sustraşi prin violenţe părţii vătămate, cei trei susţinând că, ulterior aceştia au fost restituiţi inculpatului N.I.C.
Ori, activităţile infracţionale derulându-se potrivit probelor administrate în cauză de maniera amintită ele întrunesc în drept elementele unor infracţiuni distincte care se impun a fi constatate şi sancţionate astfel, respectiv, tâlhărie calificată prin activitatea comună, de cooperare a celor doi inculpaţi N.I.C. şi B.E.S. şi de tăinuire pentru inculpatul D.M., în ce priveşte tâlhăria comisă de cei doi.
În sensul dispoziţiilor art. 22 C. pen., fapta inculpatului D.M. de a primi suma de 100.000 lei de la inculpatul N.I.C., cunoscând, în mod direct, că provine din tâlhărie, constituie infracţiunea de tăinuire şi nu complicitate la tâlhărie calificată, faptă pentru care în mod greşit, instanţele au condamnat pe acest inculpat.
Fiind întrunite atât în plan obiectiv cât şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 221 C. pen., critica şi recursul declarat de recurent sunt fondate şi hotărârile atacate vor fi supuse casării în ce priveşte greşita încadrare juridică dată faptei comisă de acest inculpat.
Aşa fiind, în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., se va admite recursul declarat de inculpat, se vor casa hotărârile în parte şi procedând la rejudecarea cauzei în limitele casării se va schimba încadrarea juridică a faptei din dispoziţiile art. 26211 alin. (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. e), art. 74, art. 76 şi art. 80 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 221 C. pen., cu reţinerea dispoziţiilor prevăzute de art. 74 şi art. 76 C. pen.
În ce priveşte agravanta prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen., constând în săvârşirea infracţiunii de către un infractor major împreună cu un minor, aceasta nu se mai reţine în defavoarea recurentului inculpat întrucât, tăinuirea este o infracţiune distinctă de tâlhăria din care provine suma de 100.000 lei şi ulterioară acesteia şi câtă vreme la tăinuire nu au participat, alături de inculpatul major şi inculpaţii minori, agravanta nu mai funcţionează în raport cu fapta tăinuitorului.
Menţinând însă circumstanţele judiciare atenuante în favoarea recurentului inculpat se va menţine şi efectul acestora, în sensul coborârii pedepsei sub limita minimă legală.
În acelaşi timp, se apreciază în raport de contribuţia efectivă a inculpatului la comiterea tăinuirii şi de datele sale personale că, scopul pedepsei poate fi atins şi fără o executare efectivă a acesteia, urmând a se dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, potrivit art. 81 C. pen., pe termenul prevăzut de art. 862 C. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul D.M., împotriva deciziei penale nr. 156 din 31 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează hotărârea atacată precum şi sentinţa penală nr. 572 din 9 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmboviţa, numai cu privire la încadrarea faptelor săvârşite de inculpatul D.M. şi aplicarea dispoziţiilor art. 75 lit. c) C. pen.
În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracţiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1) şi (2) lit. b) şi c) şi alin. (21) lit. a) şi b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. şi art. 80 C. pen., în infracţiunea, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 lit. b) şi art. 80 C. pen., text în baza căruia îl condamnă pe inculpat la 2 luni închisoare.
În baza art. 81 C. pen., dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani şi 2 luni prevăzut de art. 862 C. pen.
Atrage atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 863 C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6741/2004. Penal. Legea nr.143/2000. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6793/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
