ICCJ. Decizia nr. 962/2004. Penal. Art.215 alin.2,3 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 962/2004
Dosar nr. 4879/2003
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 615 din 7 noiembrie 2002, Tribunalul Iaşi l-a condamnat pe inculpatul U.N.,
- în baza art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (pct. II Rechizitoriu) la 3 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea art. 64 şi art. 71 C. pen.
A fost dedusă durata arestării preventive a inculpatului de la 23 martie 2000 la 14 decembrie 2000.
- în baza art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen., combinat cu art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul penal faţă de inculpat pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi art. 13 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 5 NCP) (pct. 1 - 10 Rechizitoriu), constatând intervenţia prescripţiei răspunderii penale.
În baza art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., au fost respinse acţiunile civile formulate de părţile civile F.O.M., H.M.F., B.V., B.N., C.Z., M.E., C.I., G.G., U.M., M.M., M.P. şi M.G.
Inculpatul a fost obligat, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC E. SRL să plătească părţii civile I.D. suma de 67.000.000 lei, plus dobânda legală şi, de asemenea, la cheltuieli judiciare către stat şi către partea civilă I.D.
Instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Inculpatul U.N. a fost administrator al SC M.L. SRL Iaşi în perioada 1992 – 1995, societate care se ocupa şi cu intermedieri imobiliare, dând anunţuri în Ziarul E.
Prin manopere frauduloase, în perioada februarie – octombrie 1994 inculpatul a indus în eroare 10 părţi vătămate, cauzându-le acestora pierderea locuinţelor personale, după cum urmează:
1. În luna februarie 1994, partea vătămată F.M.M., dorind să facă un schimb de locuinţă, l-a contactat pe inculpat care, după ce a condus-o pentru a vizita apartamentul oferit, i-a pretins suma de 700.000 lei pentru a perfecta actele.
După ce a primit banii, deşi a fost căutat în repetate rânduri de către partea vătămată, inculpatul a amânat-o de fiecare dată pentru ca, în cele din urmă, F.O. să afle că apartamentul este locuit şi nu putea fi cumpărat.
Banii au fost cheltuiţi de inculpat, prejudiciul nefiind recuperat.
2. În luna septembrie 1994, inculpatul a cunoscut-o pe partea vătămată H.M.F., student la U.M.F. Iaşi şi, întrucât aceasta locuia în gazdă, i-a propus să-i facă rost de un apartament cu 3 camere contra sumei de 4000 dolari S.U.A.
Întrucât studentul nu avea decât 2500 dolari S.U.A., inculpatul s-a oferit să-i procure o garsonieră şi, pentru a-l determina să-i dea banii, i-a propus să încheie un contract de împrumut.
Partea vătămată a acceptat, i-a dat inculpatului suma de 2500 dolari S.U.A. şi au încheiat contractul de împrumut. Inculpatul a cheltuit banii, iar la împlinirea termenului de a-şi îndeplini promisiunea, nu a mai fost de găsit, partea vătămată constatând că nu mai răspunde la telefon.
Prejudiciul nu este recuperat.
3. În luna martie 1994, partea vătămată M.M. l-a contactat pe inculpat, în urma unui anunţ din E. şi a apelat la acesta pentru a face un împrumut de bani.
Inculpatul i-a făcut rost părţii vătămate de suma de 4500 mărci germane şi i-a pretins schiţa şi titlul de proprietate ale apartamentului, spunându-i că sunt necesare la notariat pentru a garanta împrumutul cu apartamentul.
Partea vătămată i-a dat actele şi fiind condusă la notarul public D.L. de către inculpat, la cererea acestuia din urmă a semnat acte în alb.
Ulterior a fost întocmit actul de vânzare-cumpărare a apartamentului pentru suma de 115.000 lei.
Partea vătămată a crezut că semnează un contract de gaj, nicidecum contract de vânzare-cumpărare a apartamentului.
În fapt, valoarea reală a apartamentului este de 14.000 mărci germane, sumă cu care partea vătămată se constituie parte civilă în cauză.
4. În luna iunie 1994, inculpatul a înşelat-o pe partea vătămată B.V. cu suma de 1000 dolari S.U.A. cu prilejul intermedierii vânzării unui apartament.
5. În luna iunie 1994, inculpatul a înşelat-o pe partea vătămată B.N. cu suma de 7.000.000 lei cu prilejul intermedierii unui schimb de locuinţă.
6. În luna septembrie 1994, inculpatul a înşelat-o pe partea vătămată C.Z., prin metoda semnării unor înscrisuri în alb, cu prilejul demersurilor pentru un schimb de locuinţă, cauzându-i un prejudiciu în sumă de 20.000.000 lei, nerecuperat.
7. În luna septembrie 1994, inculpatul l-a înşelat cu suma de 150.000 lei pe M.E., căruia i-a promis intermedierea cumpărării unui apartament.
8. În luna 1994, partea vătămată C.I. a împrumutat, prin intermedierea inculpatului, suma de 1500 dolari S.U.A. şi, în locul contractului de împrumut, după metoda semnăturii în alb, a fost încheiat contract de vânzare cumpărare a apartamentului celui păgubit.
9. În luna iunie 1994, ca şi în cazul precedent, inculpatul a împrumutat părţilor vătămate G.G. şi G.M. suma de 800 dolari S.U.A. şi, în locul contractului de gaj, prin semnăturile în alb ale părţilor vătămate pe formulare, a obţinut încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului împrumutaţilor.
10. În cursul anului 1994, inculpatul a pretins şi primit suma de 750.000 lei de la partea vătămată U.M. pentru a-i găsi o garsonieră pentru închiriat. Inculpatul nu şi-a îndeplinit promisiunea, prejudiciul nefiind recuperat.
II. În luna august 1999, partea vătămată I.D., dorind să cumpere apartament în municipiul Iaşi, a contactat Agenţia Imobiliară E., aparţinând inculpatului U.N., care, prin agenţii imobiliare, i-au oferit mai multe locuinţe.
Partea vătămată a optat pentru apartamentul martorului C.
Inculpatul i-a spus părţii vătămate că apartamentul nu este cumpărat de la D.A.F.I.S., că familia C. are restanţe la întreţinere şi chirie şi i-a pretins suma de 15 milioane lei, cu care a promis că va achita apartamentul la societatea care îl administra şi va lichida şi datoriile.
Partea vătămată a achitat suma solicitată, precum şi 3 milioane lei, comisionul firmei, încheindu-se şi antecontract de vânzare-cumpărare.
Ulterior, la insistenţele părţii vătămate, inculpatul i-a spus că familia C. s-a răzgândit şi nu mai vinde apartamentul, însă are un prieten care pleacă în Italia şi îşi vinde apartamentul cu 3000 S.U.A. dolari.
Inculpatul a reuşit să o convingă pe partea vătămată, afirmând că reprezintă o firmă serioasă şi nu vor fi probleme, astfel că aceasta i-a remis suma de 49.000.000 lei, acceptând şi să încheie la notariat act de împrumut, la sugestia inculpatului.
Şi de această dată inculpatul a dispărut o perioadă de timp, dând apoi explicaţii puerile părţii vătămate, care a rămas păgubită de suma de 67.000.000 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul şi părţile civile M.M., M.P. şi M.G.
Partea civilă M.M. a solicitat să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin intermediul societăţii inculpatului, iar părţile civile M.P. şi M.G. au cerut obligarea inculpatului la despăgubiri pentru prejudiciul ce le-a fost cauzat.
Inculpatul U.N. a criticat hotărârea pentru greşita condamnare pentru infracţiunea de înşelăciune în dauna părţii vătămate I.D., motivând nerealizarea conţinutului acesteia.
Prin Decizia penală nr. 340 din 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondate, apelurile declarate.
Instanţa de control judiciar a constatat, în recursul inculpatului, că hotărârea de condamnare este legală şi temeinică, fapta întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
În ce priveşte recursurile părţilor civile M.P. şi M.G., s-a constatat că în cauză nu a fost promovată acţiunea penală împotriva inculpatului pentru vreo infracţiune prin care să fi fost cauzate pagube celor două apelante, astfel încât acestea nu au calitatea de părţi civile în acest proces penal.
Recursul părţii civile M.M. a fost respins, ca nefondat, motivat de aceea că, contractul de vânzare-cumpărare, a cărui anulare o solicită, a fost încheiat între aceasta şi numitul D.F., nefăcând parte inculpatul, iar intenţia sus-numitei de înstrăinare a apartamentului rezultă şi din contractul de intermediere înregistrat la SC M.L. SRL, datat 7 martie 1994, semnat de apelantă.
Decizia penală sus-menţionată a fost atacată cu recurs de către inculpatul U.N., nemotivat în scris şi nesusţinut oral decât prin apărătorul din oficiu, în sensul reducerii pedepsei, şi părţile civile M.M., care a criticat-o pentru respingerea cererii de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat fraudulos şi M.P. şi M.G. pentru nelegalitate constând în neobligarea inculpatului la despăgubirile civile care li se cuvin.
Verificând hotărârea atacată pe baza materialului de la dosar, Înalta Curte constată următoarele:
În recursul inculpatului U.N., motivul de casare, prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., invocat de apărătorul din oficiu, nu este întemeiat.
Fapta săvârşită de inculpat în dauna părţii vătămate I.D., respectiv de a-i pretinde şi primi în total 67 milioane lei, în calitatea sa de administrator al unei agenţii imobiliare de intermediere, inducând-o în eroare prin afirmarea, mincinos, că reprezintă avans la cumpărarea, succesiv, a două apartamente şi amăgind-o în privinţa bunei sale credinţe, fraudulos, prin încheierea şi a unui contract de împrumut pentru suma de 49 milioane lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
Vinovăţia inculpatului este temeinic dovedită şi aceasta rezultă din declaraţiile martorilor C.F., C.N., P.M., I.E. care se coroborează cu declaraţiile părţii vătămate I.D.
Pedeapsa a fost corect individualizată, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), şi astfel cum a fost aplicată asigură realizarea funcţiilor de constrângere şi reeducare a sancţiunii, precum şi scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
În recursurile părţilor civile M.P. şi M.G., urmează a se constata că sus-numiţii nu au calitatea de părţi în acest proces penal.
Prin rechizitoriul nr. 17/P/1995 din 21 aprilie 2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, care constituie actul de sesizare a instanţei în această cauză, inculpatul U.N. nu a fost trimis în judecată pentru săvârşirea vreunei infracţiuni care să aibă vreo legătură cu recurenţii M.P. şi M.G.
Prin acelaşi rechizitoriu, în dispozitiv, se face menţiunea că s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în dauna părţilor vătămate M.P. şi altele.
De urmare, este legală şi temeinică hotărârea instanţei de apel de respingere a apelului numiţilor M.P. şi M.G. întrucât, neexistând acţiune penală şi act de sesizare a instanţei cu vreo infracţiune comisă de inculpat în dauna sus-numiţilor, nu poate exista nici acţiune civilă, astfel încât recursurile acestora vor fi respinse ca inadmisibile.
Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate prin recursul părţii civile M.M., se constată că acestea sunt întemeiate.
Potrivit art. 346 C. proc. pen., instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile în caz de încetare a procesului penal.
Este adevărat că în cauză instanţa de fond s-a pronunţat asupra acţiunii civile promovate de partea civilă M.M., dispunând respingerea acesteia.
Hotărârea este, însă, supusă casării pentru cazurile prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 18 şi 9 C. proc. pen.
Astfel, între situaţia de fapt, aşa cum a fost reţinută de instanţă, sub pct. 3, pg.3 prin considerentele hotărârii, probe şi soluţie în latura civilă există o evidentă contradicţie, consecinţă a neexaminării existenţei faptei, a vinovăţiei inculpatului şi a urmărilor pretinse de partea civilă.
Instanţa de fond a preluat situaţia de fapt din rechizitoriu şi a reţinut că, datorită manoperelor dolosive folosite de inculpat, un contract de gaj, dorit de partea vătămată, a fost pervertit într-un contract de vânzare-cumpărare.
Respingând acţiunea civilă a părţii civile M.M., instanţa nu a indicat prin hotărâre motivele pe care şi-a întemeiat soluţia şi care nu puteau fi decât altele decât cele ce rezultă din situaţia de fapt asumată.
Deşi, în latura penală, instanţa a procedat corect dispunând încetarea procesului penal pe temeiul existenţei cauzei de înlăturare a răspunderii penale, constând în împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru a soluţiona temeinic şi legal latura civilă ar fi trebuit să cerceteze existenţa, în cauză, a condiţiilor prevăzute de lege pentru tragerea la răspundere civilă a inculpatului.
Neprocedând astfel, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre care este în vădită contradicţie cu starea de fapt, reţinută fără să fi fost cercetată şi, mai mult decât atât, nu a arătat motivele avute în vedere la adoptarea acestei soluţii.
Pentru cele ce preced, admiţând recursul părţii civile M.M., vor fi casate hotărârile pronunţate în cauză şi se va dispune trimiterea cauzei pentru soluţionarea laturii civile, privind pretenţiile acestei părţi civile, la Tribunalul Iaşi.
Motivarea făcută de instanţa de apel soluţiei de respingere a apelului părţii civile M.M. nu suplineşte omisiunea instanţei de fond şi nu poate înlătura contradicţiile pe care le cuprinde hotărârea primei instanţe în ce priveşte elementele de fapt ce rezultă din mijloacele de probă, situaţia de fapt reţinută şi soluţia, aspecte care ar fi trebuit să fie sancţionate de instanţa de control judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de partea civilă M.M. împotriva deciziei penale nr. 340 din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Iaşi.
Casează hotărârea atacată, precum şi sentinţa penală nr. 615 din 7 noiembrie 2002 a Tribunalului Iaşi.
Trimite cauza pentru soluţionarea laturii civile, privind pretenţiile acestei părţi civile, la Tribunalul Iaşi.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul U.N. împotriva deciziei penale sus-menţionată.
Obligă pe recurent să plătească statului 1.600.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Respinge, ca inadmisibile, recursurile declarate de părţile civile M.P. şi M.G. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Obligă pe recurenţi să plătească statului câte 600.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 960/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 963/2004. Penal. Art.208, 209 c.pen. Recurs... → |
|---|
