ICCJ. Decizia nr. 1044/2005. Penal. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1044/2005
Dosar nr. 63/2005
Şedinţa publică din 14 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 1310 din 19 octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins, ca nefondată, contestaţia la executare formulată de condamnatul C.M. şi a dispus obligarea acestuia la 100.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 215/1995 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, petentul a fost condamnat la 16 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii, prevăzută de art. 174 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), iar prin sentinţa penală nr. 593/2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, rămasă definitivă prin neapelare, s-a dispus amânarea executării pedepsei la 16 ani închisoare, stabilindu-se termen de control la 2 octombrie 2002, termen ce a fost apoi prelungit la 21 octombrie 2003. Termenul de control a fost în continuare prelungit prin sentinţa penală nr. 1217/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, la data de 11 ianuarie 2005.
De asemenea, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, prin adresa nr. 3370648 a comunicat I.P.J. Galaţi – Serviciul de Investigaţii Criminale, că sentinţa penală nr. 1217/2003 nu este definitivă şi drept urmare, mandatul de executare al pedepsei închisorii emis pe baza sentinţei penale nr. 523/2001 trebuie pus în executare.
Prin Decizia penală nr. 653/ A din 8 septembrie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a desfiinţat sentinţa penală nr. 1217/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală şi rejudecând în fond, a respins, ca neîntemeiată, cererea de amânare a executării pedepsei formulată de petentul condamnat C.M.
În aceste condiţii, după expirarea termenului de control din 21 octombrie 2003 şi respingerea cererii de amânare a executării pedepsei în apel, s-a arătat de către instanţa de fond că, în mod legal, s-a dispus reîncarcerarea petentului, mandatul de executare al pedepsei închisorii nr. 758 din 17 octombrie 2001 emis în baza sentinţei penale nr. 593/2001 a Tribunalului Bucureşti, fiind executoriu.
Apelul declarat de condamnatul contestator împotriva acestei sentinţe, a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 941 din 10 decembrie 2004, întrucât nu s-a putut reţine existenţa oricăreia din situaţiile strict prevăzute de dispoziţiile art. 461 lit. a) – d) C. proc. pen.
Împotriva acestei decizii condamnatul contestator, în termen legal, a formulat recurs solicitând admiterea contestaţiei şi, pe fond, anularea formelor de executare a pedepsei cu închisoarea de 16 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 593/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, întrucât a fost în mod greşit reîncarcerat în aceeaşi cauză, iar starea sa precară de sănătate, nu-i mai permite să suporte regimul de detenţie.
Recursul nu este fondat.
Analizând toate actele dosarului, Înalta Curte constată că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au procedat în mod corect atunci când au respins contestaţia la executare ca nefondată.
Astfel, aşa cum corect a arătat prima instanţă, prin sentinţa penală nr. 593 din 2 octombrie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul C.M. şi s-a dispus contopirea pedepselor aplicate acestuia prin sentinţa penală nr. 1125/1998 a Judecătoriei Tecuci şi prin sentinţa penală nr. 215/1995 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, dându-se spre executare pedeapsa cea mai grea, de 16 ani închisoare. Prin aceeaşi sentinţă a fost admisă cererea de amânare a executării pedepsei formulată de condamnat, stabilindu-se termen de control la 2 octombrie 2002, sentinţă ce a rămas definitivă prin neapelare la 17 octombrie 2001.
Ulterior, a fost prelungit termenul de control la 21 octombrie 2003 prin sentinţa penală nr. 953 din 22 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală.
De asemenea, prin sentinţa penală nr. 1217 din 24 decembrie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a admis o nouă cerere de amânare a executării pedepsei de 16 ani închisoare, formulată de condamnatul C.M. (pedeapsă ce fusese aplicată prin sentinţa penală nr. 593/1001 de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală) şi a stabilit termenul de control la 11 ianuarie 2005. Însă această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia penală nr. 653/ A din 8 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, ce a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 5648 din 1 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins recursul condamnatului ca nefondat.
Ca urmare, în mod corect sentinţa penală nr. 593 din 2 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost pusă în executare, întrucât ulterior sentinţa de amânare a executării pedepsei, sentinţa penală, nr. 1217/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, nu era definitivă la momentul încarcerării condamnatului contestator, iar termenul, anterior de control expira la 21 octombrie 2003 (fiind stabilit prin sentinţa penală nr. 953/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală).
Cât priveşte critica recurentului referitoare la starea sa precară de sănătate, motiv pentru care s-ar dispune aplicarea dispoziţiilor art. 429 – art. 432 C. proc. pen., nu poate fi primită, întrucât nu poate constitui obiect de examinare pe calea contestaţiei la executare, acesta având deschisă posibilitatea promovării unei cereri de amânare ori întrerupere a executării pedepsei în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 455 C. proc. pen.
Înalta Curte constată că în cauză s-a pus în executare o hotărâre care era definitivă, sentinţa penală nr. 593/2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, şi pentru care nu se dispusese în mod definitiv amânarea executării pedepsei, astfel încât în mod corect s-a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 461 lit. a) C. proc. pen.
De asemenea, nefiind vorba de vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce a fost pusă în executare sau de vreo împiedicare la executare, în mod just s-a reţinut că, în speţă, nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 461 lit. c) C. proc. pen.
În consecinţă, nefiind îndeplinite condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 461 C. proc. pen., pentru a se admite contestaţia la executare formulată de condamnat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va obliga recurentul condamnat contestator la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat C.M. împotriva deciziei penale nr. 941 din 10 decembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 800.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 200.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1043/2005. Penal. Art.254 alin.2 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1047/2005. Penal. Contestaţie în anulare.... → |
|---|
